Gentrificarea a transformat scena techno din Berlin în soundtrack-ul turiștilor depravați

Atunci când m-am mutat în Berlin, toamna trecută, m-am gândit că va fi ca și cum mă duceam într-o zonă mai îndepartată de la periferia Brooklyn-ului. Afluxul recent de americani tineri care se duc acolo îmi dădea senzația că o să aterizez într-o comunitate de imigranți ale căror particularități le știam deja. „Va fi ușor să-mi petrec un an acolo", mă gândeam, dar apoi au venit lecțiile de germană. Structura aproape inginerească a limbii m-a șocat. Profesorii noștri vorbeau despre inversări și determinări, despre diverse verbe care cereau acuzativul sau dativul. Încercuiau și numerotau substantive și alte părți de vorbire ca să le determine locul în propoziție, care era mereu același, în afară de cazurile în care nu era același, ci era altul, din cine știe ce motiv. Profesorii ne reaminteau mereu: în orice ar face, nemții au un sistem.

Prin comparație, engleza este mult mai flexibilă, iar asta se datorează istoriei ei, plină de schimburi culturale, precum războaiele. În cazul americanilor, sistemul funcționează pe modelul Lego: piesa asta ar veni aici, dar nu cumva arată mai bine în altă parte? Gândește-te doar la cum rugăm pe cineva să stingă lumina: „Can you turn off the light?" sau „Can you turn the light off?" Deși topica propoziției e inversată, nimeni nu face confuzii. Nu există nicio diferență între cele două formulări, iar sintaxa flexibilă a ajutat engleza modernă să evolueze într-o corcitură simpatică. (Apropo, în germană doar a doua formulare este corectă).

Toate astea m-au dus cu gândul la scena muzicii techno din Berlin. Spre deosebire de artiști ca Woody Guthrie sau Chuck D., care copleșesc prin lirică, Drexcyia sau Robert Hood sunt un exercițiu de traducere și interpretare. Muzica techno nu are narativ, cel puțin nu un fir pe care să-l găsești în piese, ceea ce e o idee bună pentru o țară a cărei limbă e sufocată de reguli gramaticale. Trebuie să-i atribui tu semnificații politice, ceea ce e un exercițiu bun de imaginație pentru copiii care privesc viața ca pe o serie de întâmplări exacte și previzibile. Apăruse o formă de eliberare, care atingea sensibilitățile specifice germanilor, asta până când muzica a pierdut mesajul pe drum.

Abordarea lui Andy Beta asupra firului întins care leagă perioada de glorie a muzicii techno din Detroit, de o formă comercială a muzicii atunci când a fost exportată în Manchester sau în Belgia și de firul narativ alb-negru contemporan cu efect de bumerang caracteristic muzicii înregistrate la Motown, m-a făcut să mă gândesc la mutarea mea în Berlin. Când am venit aici, ştiam că sunetele puternice și beaturile frenetice de techno se intercalau cu muzica house, dar, spre surprinderea mea, influențele disco au apărut des în soundtrack-ul ieșirilor mele în oraș. (La momentul acela nu știam că genul avea o tradiţie între proscrișii Berlinului de Est, până la piesa de referință a lui Felix Denk și Sven von Tulen, „Der Klang Der Famillie"). Era în regulă, aveam o șansă să-mi lărgesc orizonturile muzicale într-un oraș care se arăta, după toate semnele, noua inimă a genului techno.

Băieții care mi-au arătat prima dată orașul erau foarte defensivi în legătură cu ce înseamnă „techno", așa că am simțit că trebuie să fac un gest special, să mă informez bine despre genul ăsta. Techno este un substil larg al muzicii electronice, cu anumite structuri anatomice înrudite cu muzica house. Dar, spre deosebire de house-ul născut în Chicago, care-și lua influențele din genuri foarte populare ca disco și funk, genul techno aborda o structură compozițională inversată de la beaturi puternice în serie și kick-uri ca de pistol, până la linii de bas amețitoare. Muzica techno poate să sune rece şi să pară apăsătoare, de aceea e potrivită pentru cluburile deschise în foste fabrici și hale, să nu mai vorbim de faptul că poți dansa pe ea, ceea ce mă încânta, până să văd cum stătea treaba pe bune.

Dacă te holbezi toată seara la un DJ din megacluburile Berghain şi Tresor sau din cele mai mici, Chalet sau Renate, vei observa un nivel mare de concentrare: capul e aplecat, ochii se mișcă repede în sus și-n jos pe configurația din fața lor, de parcă un set bun depinde de o schimbare mică de volum sau de inserţia unui sample. Pare ceva potrivit pentru Germania, unde ca nou-venit trebuie să te integrezi mecanic, în niciun caz natural sau ușor. Dacă te întorci să priveşti publicul, te va șoca pustietatea care a lovit cluburile de techno din lumea întreagă. Grupuri de pulărăi britanici care-și rup capul pe cocs și MDMA au acelaşi ADN cu băieții pictați pe fața de la Carnavalul Daisy, în tipele care dansează în cluburi în stilul berlinez pot fi oricând schimbate cu cele de la Verboten sau Output din Williamsburg, fără să observi diferenţa. Chiar și atunci când DJii pun seturi serioase, prea multă lume e acolo doar ca să petreacă, în loc să se bucure de experiența muzicală. Techno nu mai era muzica speriată și anxioasă a victimelor regimului comunist, ci sound-ul de pe fundalul celei mai ieftine destrăbălări.

Totul este atât de ieftin în Berlin, încât devine o destinație atractivă pentru oricine își permite biletul de avion și un trai la limita existenței ca artist freelancer (sau se preface că-şi permite) ca să satisfacă serviciul permisiv de imigrari al Germaniei. Americanii au 90 de zile la dispoziție să aplice pentru viză: artiștii trebuie să prezinte o mostră fizică a produsului lor, să aibă o sumă destul de consistentă în cont și o scrisoare de intenție. Ar fi indicat să fi lucrat deja în vreo două locuri și sa poată arăta dovada. Toate astea sunt valabile în primii doi ani, sau, pot ocoli toată treaba asta printr-o înscriere la universitate: majoritatea costa doar câteva sute de dolari pe semestru. (Și în cazul ăsta trebuie demonstrat că sunt niște bani în contul personal, pentru ca studentul să nu fie nevoit să doarmă în parcul Gorlitzer.) Berlinul are o rată a șomajului oficială de 11%, dar tot are petreceri de joi până duminică, pentru că o seară „scumpă" în oraș ajunge undeva la 50 de euro, ceea ce nu înseamnă nimic pentru un puştan occidental.

Pentru majoritatea emigrantilor americani pe care i-am cunoscut, Berlinul este o iluzie colorată în roz a unui Detroit înfloritor, fără partea în care realitatea nu stă chiar așa. De fapt, orașul este într-o stare de tranziție mai avansată decât încearcă străinii să te convingă. Ron Fournier, născut în Detroit și editorialist la National Journal spune despre orașul lui natal că „Nu a fost niciodată atât de rău pe cât îmi spuneau oamenii. Iar acum nu e la fel de bun pe cât se spune că e." Dar pentru oamenii într-o căutare constantă a următorului fenomen la modă, ideea că Detroit e pentru unii „acasă" este puțin exagerată. Zonele gri care lasă loc de repaos gândirii critice nu sunt relevante din moment ce Detroit în sine a fost redus la ceva binar: ori viu, ori mort.

Acele zone gri sunt mai puțin distincte în Berlin. Mulți dintre cei cu care vorbesc aici au impresia că orașul este la fel de bun pe cât se spune, iar schimbările care se produc treptat (speculații în imobiliare, turiști care petrec sau prețul chiriilor în urcare) clădesc fizic utopia lor. Cu un context plin de drogați, genul techno devine ceva nesemnificativ.

Totuși, nu ai cum sa învinovătești pe cineva pentru lipsa de educație fundamentală, iar turmele de copii care trec prin cele doua aeroporturi de căcat ale Berlinului nu vin aici în căutarea unei lumi care să-i accepte. Vin aici pentru că sunt siguri de ceva. Chiriile sunt la jumătate de preț față de New York sau Londra, iar petrecerile par să fie fără sfârșit. Berile și drogurile sunt bune și ieftine. E o boemie continuă.

Fantezia asta s-ar putea să dispară. Berlinul nu se apropie chiar de explozia de dezvoltare din New York, iar chiriile aproape că se dublează, parcă ar vrea să recupereze pentru capitalismul pierdut. Noile legi pentru chiriași introduse de administraţia regională încearcă să pună frână creșterilor de pe piață și arată ca lista de dorințe a unui tânăr de 20 de ani: în 2014 au fost impuse restricții asupra creșterii ale chiriilor sau „renovarea obligatorie", se încearcă o mutare a taxelor de la chiriaș la proprietar. Unii dintre proprietari au speculat legea ca să evite anumite taxe pentru că la asta se pricep cel mai bine.

Regulile astea noi au un scop dublu. Pe de-o parte, încearcă să saboteze cererea pentru locuințe a unor copii clubberi care aterizează pe AirBnBs și care le transformă în pseudo-hoteluri, acuzație care s-a mai lansat împotriva website-ului de imobiliare. În plus, încearcă să mențină controlul asupra crizei de locuințe care îi împinge pe bătrâni și pe săraci la marginea orașului și îi inlocuiește cu speculatori și tineri. În Berlin nu e o adevărată criză a locuințelor cum este in New York sau San Francisco, de exemplu, dar asta nu înlătură pericolul ca totul să se transforme în ghetou, sau, după cum spunea Andrej Holm, un sociolog din Berlin specializat pe gentrificare: „Pericolul care amenință Berlinul nu este că se va transforma în Londra, ci în Paris, unde săracii și bătrânii sunt exilați la marginile orașului."

Presiunile astea sunt poate familiare străinilor, dar, pentru cei care locuiesc în Berlin, chiriile mici reprezintă esența identității orașului. Nu e chiar o nebunie, dacă te gândeşti că zidul a căzut abia acum 25 de ani și mare parte din partea de est a capitalei germane încă se reface. Berlinul de est este înca plin de clădiri ocupate pe nedrept și spații comunale, care sunt mai mult dovezi ale absenței socialismului, decât relicve ale lui. Oamenii s-au trezit că pot face alegeri. Pentru prima oara dupa decenii întregi, nimeni nu-ți mai spune ce să faci și cum să trăiesti, astfel, apariția mâinii invizibile care produce bunuri si servicii pare pentru mulți ca și cum ar repeta istoria în termeni mult mai normali. Și acum li se spune unde să locuiască, fără să aibă ce să facă în privința asta.

Pentru cei care își permit să locuiască în zonele centrale ale Berlinului, schimbarea arată ca moartea evenimentelor de rock din New York sau ca alterarea sensibilităților politice din hip-hop. Muzica nu e mai proastă decât acum 20 sau 30 de ani, doar că oamenii se află într-un context social total diferit față de atunci când a apărut genul techno. Cluburile care erau atunci epicentrul culturii underground a anilor '90 încă promoveaza techno, fără compromisuri, unor oameni care acum doi ani nu ar fi intrat acolo nici morți. Muzica nu se schimbă ca să se preteze noii mulțimi, mai numeroasă, ceea ce reprezintă un ultim bastion în lupta cu superficialitatea culturii muzicale. Nu e chiar o panică sterilizantă, ca în alte orașe care se confruntă cu gentrificarea, mai ales datorită cadrului administrativ, așa că viitorul nu-i chiar negru pentru iubitorii de techno, iar acest gen pare să nu-și piardă locul în cluburile din Berlin.

Totuși, fluxul mare de vânători de petreceri și boemi ai genului techno nu par să se împace prea bine cu o mulțime de oameni care erau aici atunci când Berlinul unificat era sinonim cu decăderea urbană și cu sărăcia. Rolul Berlinului, de tabără de refugiați pentru cei evacuaţi din cartierele lor frumoase de către dezvoltatorii și vulturii imobiliari, înseamnă ca diferențele culturale sunt mai mici și mai puțin dăunatoare decât in Londra sau Brooklyn, dar asta nu face resentimentele străine de locul ăsta. Berlinul își epuizează în ritm rapid motto-ul „sarac și sexy". Se pare că muzica și mesajul, care erau într-o relație foarte strânsă, acum nici nu mai vorbesc aceeași limbă. Așa cum îmi spunea un veteran, acum ceva timp, la cină: „Am fost la o grămadă de petreceri foarte bune, doar că nu în ultimii zece ani."

Traducere: Oana Letiția Neagu

Citeşte mai multe despre techno:
Jeff Mills ne-a vorbit despre viitorul muzicii techno Andu Simion ne-a făcut un mix techno cu un strop de pop comunist Cosmin TRG are casă de discuri şi sună mai bine ca niciodată