FYI.

This story is over 5 years old.

Medicină pe pâine

E mult mai uşor să diseci un om decât o broască

Noi la Medicină, în Bucureşti, aveam nişte idei simpatice cum ar fi să luăm sculamentul lui Gogu, cadavrul pe care lucrăm, şi să-l punem în sandvişul unei colege. Bon apetit!
9.4.13

Salut, mă numesc Doctor MedX și sunt medic rezident de trei ani. Am avut zece stagii de muncă prin spitalele din București și am trecut ca student prin majoritatea spitalelor din Capitală. După zece ani de experiență am concluzionat că, singura decizie proastă pe care o pot lua este să rămân în țară. Așa c-o să plec în Germania. Acolo, dacă înveți limba și-ți faci treaba, te tratează corect (nu ca francezii, englezii sau mai ales românii). Între timp o să dau puțin din casă în fiecare ediție a acestei rubrici, ca să înţelegeţi cum funcţionează domeniul şi de ce naibii îmi iau tălpăşiţa spre alte meleaguri.

Foto via Mercurialn

MEDICINĂ PE PÂINE - E MULT MAI UŞOR SĂ DISECI UN OM DECÂT O BROASCĂ

Publicitate

Încep cu autopsiile pe care le făceam în Facultatea de Medicină, mai ales că, din cauza expoziției The Human Body de la Antipa v-ați crizat cu toții la modul în care ne purtăm cu hoiturile. În plus, mă roade subiectul și pentru că n-am înțeles niciodată de ce autopsiile îi șocau atât de mult pe prietenii mei, care nu dăduseră la Medicină.

Când începi treaba cu morții în facultate, te prezinți îmbrăcat în halat alb și bonetă, la o lucrare practică de trei ore. Primele 120 de minute transcrii teorie, iar spre final, dacă ai noroc, diseci cu grijă un pic din cadavrul alocat. Cadavrele ca materiale didactice sunt o problemă - sunt rare și greu de obținut - așa că unul se conservă pentru a fi folosit timp de un an de aproape 80 – 120 de studenți. Pentru asta se murează în formol șase luni, ceea ce-i dă un miros sinistru care face studenții să bocească în timp ce asistenții predau deasupra cadavrului disecat, de parcă răposatul n-ar fi doar un hoit anonim nerevendicat din morga de la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici. Mumiile se acoperă cu straturi de tifon îmbibat în apă, între care se pune sare, iar bandajul se ridică doar de pe zona pe care se lucrează. Toata asta într-o atmosferă ce duhnește a acru și a gras. Apoi încerci să reții ce ți s-a arătat jucând un fel de „ghici ce e asta" cu colegii de grupă.

Primul meu contact fizic cu un mort l-am avut când am fost trimis să ridic niște oase de om de la un omuleț cocoșat, care le ținea pe toate într-o cămăruță prăfuită și le dădea cu buletinul. Deși emoționat că le țineam în mână, n-am observat decât mirosul specific și cât de ușoare erau. Aveam însă probleme să le diferențiez de oasele de porc și-mi cam pierea apetitul de carne când ajungeam în cămin. Dar după şase luni ne acomodasem aproape toţi. O singură fată din seria de-o sută a renunţat, dar ea era timidă. Restul ne botezasem mortul „Gogu" şi făceam deasupra lui planuri de ce clătite cu gem o să mâncăm după. Majoritatea au avut mai multe probleme cu experimentele pe broscuţe. Doar eu şi colega mea sadică Alinuţa ne distram. Le prindeam, le paralizam, le deschideam toracele şi făceam experimente pe inimile lor. Restul erau oripilaţi şi refuzau să participe. Pussies! Din al doilea semestru din anul doi am lucrat la partea de sus a craniului şi am disecat feţe. Tot atunci am realizat și că suntem doar nişte maşini biomecanice ca-n Terminatorul.

Mi se părea fascinant că la Medicină era plin ochi de fete. Eram mereu cam doi băieţi într-o grupă de zece. Chiar şi în timpul autopsiilor ele se coagulau pe la colţuri si-ncepeau să vorbească de farduri şi de ce-are mortul sub centură. Pe lângă asta li se făcea rău de la miros, aşa că încercau să respire prin şerveţele parfumate, ceea ce era inutil, după cum le-a explicat o asistentă, că pe urmă ajungeai să asociezi parfumul cu hoituri şi cine naibii vrea asta? Puținii băieți care eram ne strângeam din toate grupele şi aveam idei simpatice cum ar fi să luăm sculamentul lui Gogu şi să-l punem în sandvişul unei colege. Bon apetit!

Profesorii făceau glume proaste pe seama inginerilor şi ne puneau să cărăm cadavrele în bazinele de formol. Proful cel mare nu prea venea şi lăsa lucrările practice pe mâna unui şef de lucrări. Eu am nimerit la ginecologul Popescu, care întârzia mereu şi făcea panaramă de noi. În timp ce disecam, spunea zâmbind: „Ăsta e nervul femural – dacă vreţi voi, domnilor doctori", dar putea fi şi artera, şi vena. Făcea act de prezenţă şi-şi dădea interes zero. Din fericire am învăţat repede să mă bag la asistenţii piloşilor. Încă din prima zi de şcoală cel mai bun asistent al universităţii, şeful de lucrări practice şi viitorul şef de catedră, a schimbat grupele astfel încât să facă una doar din copii de profesori universitari şi de medici.

Mi-e greu să vă dau o concluzie legată de domeniul autopsiilor de la Medicină pentru că de bine de rău eu am terminat-o la Bucureşti, unde există şi condiţii şi cadavre. În alte facultăţi precum cea de la Vâlcea şi cea din Iaşi s-a întâmplat să nu aibă nici măcar atât. Cred că cel mai bine vă descriu autopsiile printr-o glumă care circula prin facultate: Cum descoperi că un om are tuberculoză? Simplu. Aştepţi să moară, îi donezi cadavrul şi odată formolizat îl diagnostichează anatomiştii de la Medicină. Gluma ar fi chiar bună, dacă nu mi s-ar fi şi întâmplat pe bune faza asta în facultate.

Urmărește VICE pe Facebook