Ce înţeleg tinerii români despre comunism din filme?

Au văzut filmele Sunt o babă comunistă, Al doilea joc şi Quod Erat Demonstrandum.

|
24 decembrie 2014, 9:00am

Acum 25 de ani, de Crăciun, românilor le stătea sarmaua în gât uitându-se la TV cum erau mitraliaţi Ceauşeştii, fix ca-n filmele pe care le vedeau la video, pe sub mână, în care Steven Seagal îi nimicea pe mafioţi. Scena execuţiei, în care Nicolae şi Elena cad într-o baltă de sânge după o sută de gloanţe, e însă, pentru cei care s-au născut după Revoluţie, la fel ca multe alte scene sângeroase din filmele care rulează în loop la o plimbare cu telecomanda. Pentru generaţiile de după '90, comunismul e şi el o curiozitate, pe care cei mai mulţi nu reuşesc s-o priceapă pe bune: Ceauşescu vă făcea toate astea şi voi stăteaţi cu mâinile în sân? De-asta am invitat trei din aceşti oameni, care nu cunosc comunismul decât din poveşti, manuale şi documentare, să se uite la trei filme româneşti care tratează anii de dinainte de '89 din perspective diferite, toate prezentate anul acesta la New York, la festivalul Making Waves: New Romanian Cinema. Diana (11 ani), Cătălina (18 ani) şi Octavian Dan (23 de ani) s-au uitat la „Al doilea joc" (regia Corneliu Porumboiu), „Sunt o babă comunistă" (regia Stere Gulea) şi „Quod Erat Demonstrandum" (regia Andrei Gruzsincki) şi ne-au povestit ce filme şi-au făcut ei despre comunism şi Ceauşescu.

„Al doilea joc": Arbitrul-disident al fotbalului alb-negru

Diana, 11 ani

Din acest film, am înţeles că pe vremuri nu existau televizoare color şi că televizoarele aveau purici. Sincer, nu ştiu cum se uitau oamenii aşa la ele. Eu am încercat să mă uit la acest meci, dar nu am reuşit. Eu nici la fotbal color nu mă uit, că mă doare capul de cât ţipă prezentatorii. Acest meci a fost de când tati era aproape de vârsta mea şi a fost făcut pionier. Noi nu mai suntem azi pionieri la şcoală, dar strângem haine pentru copiii săraci şi am plantat şi doi copaci. La şcoală nu am învăţat lecţia despre comunism, doar acum ne-a spus doamna de română că serbăm 25 de ani de la Revoluţie, când au murit oameni. Nu ştiu cum era atunci, dar dacă aşa se vedea la televizor, cred că nu era deloc distractiv.

Cătălina, 18 ani

Eu am înţeles din film că trebuia să fii un om cu un caracter puternic ca să nu te sperii de persoanele sus-puse, ceea ce se întâmpla destul de rar. Oamenilor le era frică de regim tocmai pentru că ştiau de ce este în stare, iar el nu avea limite pentru a obţine ceea ce dorea (era în stare să omoare persoane). Poporul era obişnuit ca vorba „mai înalţilor" să fie respectată cu stricteţe. Fotbalul era un sport în care conducătorii ţării se implicau, nu într-un mod tocmai corect pentru cele două echipe participante.

Octavian Dan, 23 de ani

Ăsta e unul dintre filmele-alea la care începi să simţi cum ţi se scurge viaţa. E ca un tramvai vechi care se tărăgănează greoi prin toate staţiile. Ce-l face interesant e că este un meci obscur şi obosit de fotbal, care devine obiect pentru asocierile libere ale unui fost arbitru-maverick. Pe vremea regimului şi-a concentrat disidenţa în actul de a nu ceda presiunii pe care o făcea Securitatea ca să arbitreze părtinitor. Cred că una din urmele călirii spirituale ale comunismului e acest tip de bărbat care, trecut de o anumită vârstă şi ajuns la o maturitate severă, are obiceiul ca deodată să nu-ţi mai răspundă la o întrebare simplă şi directă şi să te lase aşa, într-o suspensie anxioasă. Dacă îţi refuzi constant expresia părerilor personale şi comunici mereu cu un fel de suspiciune din oficiu faţă de ceilalţi, ajungi să capeţi convingeri trăsnite şi tăcute sau interese adânci care te halucinează. Pe un moment mai lung de linişte al filmului auzi o întrebare de la fiu „Da' la faza asta nu e de galben?". Urmează o pauză lungă şi apăsătoare de vreo 30 de secunde, în care ţi-l imaginezi pe regizor cum se uită tensionat şi stânjenit în continuare la meciul ăla anost, apoi de nicăieri un comentariu ca din transă al arbitrului, „Juca bine Dinamo... bine... aveau forţă, Steaua mai tehnică îi dezavantaja terenul". Genul ăsta de defazare nu poate să survină decât atunci când te-ai obişnuit cu faptul că oamenii nu prea îţi pot spune lucruri importante în afară chestiilor oficiale şi neatenţia a devenit o necesitate.

Fotbaliştii, înalţi şi slabi, se aleargă pixelaţi în pantaloni scurţi prin zăpadă şi când prind mingea şutează cu mişcarea aia cu piciorul dus până sus ca în Superstar Soccer 2000. Se simte un fel de tensiune, poate şi fiindcă în loc de reclamele de pe margini, care să te mai liniştească cu trimiterile lor, sunt oameni în negru, răsfiraţi, şi câteva dube. Pare cumva că toţi ştiu acelaşi secret pe care se prefac că niciunul nu-l ştie. Până şi camera e sensibilă şi receptivă la această tensiune, şi dacă se iau jucătorii la harţă pe teren, brusc începe să dea cadre cu publicul, o întindere de pufoaice negre, ca o scamă neagră şi udă, în care poţi să distingi chipiuri înzăpezite de comandanţi sau colonei.

Eu am asociat mereu comunismul cu un fel epocă de glorie a învăţătoarei, adică autoritate capricioasă şi isterică, fapt pentru care am o lipsă instinctivă de empatie pentru toţi cei care nu au refuzat pur şi simplu jocul ăsta enervant cu un argument usturător sau cu sarcasm, şi nu au dus la sfârşitul sistemului comunist din România. E interesant că arbitrul ăsta ajunge la o formă paradoxală de disidenţă prin simplul fapt că-şi face datoria. Şi poate că asta era şi singura formă mai puţin periculoasă de protest, fiindcă te puteai ascunde în spatele îndatoririlor muncii tale. Cumva, acest tip de rezistenţă socială era cea mai radicală şi anti-sistem, fiindcă viza fix acel element care făcea imposibil comunismul în forma lui utopică, adică înclinaţiile umane. Ai putea să-ţi imaginezi că, dacă toată lumea şi-ar fi făcut datoria ca un robot şi nu ar fi profitat de poziţia socială pentru propriul interes, stârnind astfel un lanţ invizibil de domino social, regimul ar fi făcut mult mai puţine victime.

„Sunt o babă comunistă": Serbarea oamenilor simpli

Diana, 11 ani

În acest film, doamna principală seamănă mult cu mamaia mea, care are părul la fel şi uneori vorbeşte la fel. Şi casa ei seamănă cu casa lui mamaia, unde mergem la masă de Crăciun şi mâncăm sarmale. Mi-a plăcut mult de fata ei, care era frumoasă şi care ştia bine engleză, aşa cum vreau şi eu să învăţ. Şi mi-a mai plăcut de soţul doamnei, care era bun şi făcea glume. Nu am înţeles de ce erau comunişti, pentru că erau ca oamenii de azi. Poate pentru că făceau serbări cu oameni mari, la care spuneau poezii. Astăzi, la serbări merg numai copiii, şi oamenii mari stau pe margine. Mami zice că serbările erau pentru Ceauşescu, pe care eu l-am văzut doar în poze unde zâmbea, şi că oamenii erau obligaţi să meargă să-i spună poezii, de la serviciu. Eu cred că nu era aşa rău să meargă şi oamenii mari la serbări, că aşa îşi mai aduc şi ei aminte de când erau copii.

Cătălina, 18 ani

Cred că acest film pune accentul foarte bine pe faptul că şi în comunism oamenii erau fericiţi, poate chiar mai fericiţi decât în zilele noastre. Regimul oferea poporului nu numai o slujbă plătită bine, dar şi o casă, cu alte cuvinte, o evoluţie de la viaţa la ţară la una la oraş cu minimul de efort. Totuşi, trebuie specificat că toată această evoluţie pe scara socială era bazată pe relaţii, fără de care nu te puteai descurca în comunism. Aveai nevoie de persoane influente, care la rândul lor aveau nevoie de altele.

De asemenea, am observat că regimul era unul al aparenţelor. El nu ţinea cont de voinţa oamenilor sau de realitate. Doar imaginea propusă trebuia să fie una bună. Când un şef spunea ceva, trebuia în totalitate să respecţi acel lucru. În acea lume, un aliment mai rar oferit putea schimba o întreagă serie de relaţii.

Octavian Dan, 23 de ani

Filmul ăsta e o dramă-comedie light plasat la vreo 10 ani după căderea comunismului, în care protagonista, o femeie de vreo 50-60 de ani parcurge drumul iniţiatic de asumare a orientării politice. La început, cei din jurul ei o tachinează cu faptul că e comunistă, dar ea nu prea percutează decât atunci când tonul devine acuzator. Uşor, uşor, reveriile proletare se înteţesc, până când ajunge să afirme, ca şi cum ar fi descoperit ceva simplu şi intim, la o masă de familie, că „Sunt o babă comunistă!". Ea e un fel de contrabalanţă ideologică: însumează ideea principală a filmului, că regimul a fost bun pentru oameni care nu căutau altceva în viaţă decât lucrurile simple, şi groaznic pentru cei cărora li s-au hăcuit personalitatea şi visele, cei cu natură independentă, creativă. Cei predispuşi trăirilor simple nu au ce să facă cu libertatea, pentru ei apare chiar sub formă de obrăznicie sau zăpăceală şi nu pot să aprecieze schimbul dintre siguranţă financiară / totalitarism şi instabilitate financiară / libertate. De-aia baba şi zice la un moment dat că, pentru ea, comuniştii erau doar cei care o chemau în şedinţă. Ea e figura celui care a neutralizat complet ideea de conformism sau autoritate, tocmai pentru că a trăit tot timpul în simbioză cu ele.

Fiica babei comuniste vine acasă cu iubitul ei american şi, după o rapidă şi eficientă tragere de limbă din partea mamei, îi mărturiseşte că are nevoie de bani, altfel banca îi ia casa. Capitalismul şi-a arătat faţa indiferentă şi crudă tocmai celei care cu o zi înainte o critica pe maică-sa, pentru că simpatizează cu comunismul. Asta o determină pe mamă să apeleze la nişte cămătari chinezi, politicoşi şi simpatici, şi să-şi pună gaj casa pentru suma de cinşpe mii de dolari: sistemul capitalist e atât de dur şi indiferent, încât numai un sacrificiu din iubire poate să scoată pe cineva din criză. Fără bunăvoinţa altuia, nimic nu vă opreşte pe tine şi pe iubitul tău grăsuţ şi american să ajungeţi pe străzi. Pe final, rămâi cu sentimentul că o mare parte din populaţie nici măcar nu a ştiut de existenţa comunismului, nu l-a simţit ca ceva faţă de care să-şi dea acordul sau nu, ci pur şi simplu şi-au făcut traiul cum au putut.

„Quod Erat Demonstrandum": Un fel de fotomodel al filmelor despre comunism

Diana, 11 ani

Şi filmul acesta este comunist pentru că este alb-negru, dar nu are purici. Domnul de matematică nu pare prea fericit şi am înţeles că din cauză că nu putea să scrie, că îl urmărea domnul mai înalt. L-am întrebat pe tati cine era domnul mai înalt şi mi-a zis că era de la Securitate, adică de la pază de la Ceauşescu. Nu am înţeles de ce era rău să scrii la matematică, pentru că azi eu mereu trebuie să scriu în fiecare zi la matematică. Doamna din film e foarte frumoasă, dar nici ea nu pare fericită, pentru că soţul ei este plecat şi ei îi este dor de el. M-am bucurat că la sfârşit pleacă să-l vadă şi că domnul înalt a lăsat-o să plece. Tati spune că în comunism nu aveai voie să pleci în ţări străine, dar nu ştiu bine de ce, eu cred că e bine să mergi în ţări străine, pentru că sunt mai mari şi mai frumoase şi eu vreau mult să mai merg acolo. Până acum, am fost doar în Franţa, unde mi-a plăcut la nebunie.

Cătălina, 18 ani

Filmul a arătat, după cum şi ştiam, că regimul comunist era unul de limitare (în ceea ce priveşte informaţia, performanţele în domenii cum ar fi matematica, deschiderea la democraţia şi informaţiile din Occident, alimente). De asemenea, am observat cum manipulearea partidului era aplicată pentru a obţine rezultatul dorit, iar persoanele cu funcţii înalte nu evitau să-şi exercite puterea, să profite de nevoile esenţiale ale oamenilor. Totuşi, comunismul ajungea să fie un regim chiar bun pentru cei ce i se supuneau, care se gândeau numai la ei înşişi şi îl ajutau fără a pune întrebări. Se punea foarte mult accent pe familie şi pe recomandări.

Octavian Dan, 23 de ani

QED este un fel de fotomodel al filmelor despre comunism. Epilat perfect, aranjat şi un pic cam lent. Ai impresia de multe ori că de fapt te uiţi la o reclamă făcută de nu ştiu ce creator excentric de modă, care vrea să introducă stilul comunist minimal, să-l facă hip. Poate că toată chestia asta cu imaginea absurd de curată şi cu decor de Germania de Est e făcută ca să evidenţieze aspectul pur social al comunismului şi să iasă din clişeul uzinelor şi al blocurilor pline de igrasie. În orice caz, involuntar sau nu, faptul că acţiunea pare că se petrece de multe ori într-un spot de Ikea nu are cum să nu-ţi sară în ochi.

Plotul filmului e familiar: oameni cu vise şi speranţe se lovesc de încăpăţânarea scârboasă şi dogmatică a unor securişti care ameninţă să le distrugă viaţa şi demnitatea. Ceea ce e diferit totuşi e faptul că se încearcă cumva să se iasă din schema cu securistul bau-bau pe care ştii bine să-l urăşti. Aici şi securistul are problemele lui, e prins în maşinaţiile sistemului şi-l vezi cum îşi face treaba distrugătoare de vieţi cu conştiinciozitatea şi atenţia cuiva care îşi face muncă şi atâta tot. Are probleme cu nevasta care vrea să divorţeze de el pe motiv că e prea prins în slujba lui, dramă tipic modernă de workaholic şi nu de bestie. De cealaltă parte, femeia care vrea să plece cu copilu după soţ în Franţa şi matematicianul genial care se vrea recunoscut. Ei ar fi de obicei eroii, dacă nu ar cădea încet, dar la fel de definitiv, în acelaşi tip de egoism în care este şi securistul. Matematicianul este prea obsedat de faima lui ca să-i mai pese de siguranţa prietenei, iar ea, ca să grăbească procesul emigrării, acceptă să-l dea în gât. Faptul că ajung să se trădeze reciproc, deşi se iubesc, preia motivul din „1984", deşi cu mult mai mult pesimism, arătând că nu e nevoie de nimic excepţional ca să faci un om să renunţe la celalat.

Ceea ce reuşeşte să facă filmul ăsta e să creeze impresia că regimul nu a fost altceva decât rezultatul unui domino social al fricii, în care oamenii nu-şi făceau rău din vreo intenţie maliţioasă, ci pur şi simplu din instinct de conservare. Personajele nu se urăsc câtuşi de puţin atunci când se trădează. Securistul vrea să-l aresteze pe matematician ca să fie promovat, tipa îl trădează ca să poată să plece în Franţa, un fost coleg începe să-i sape groapa ca să-şi păstreze privilegiile şi în final matematicianul acceptă să pună în pericol soarta prietenei sale doar ca să fie recunoscut. După toate astea începi să scapi de impresia că regimul a fost Rău. Însăşi ideea de răutate pare absurdă, de parcă comunismul ar fi fost gândit de un Mojo Jojo al politicii. Mai degrabă a fost un fel de radiografie a posibilităţilor umane, arătând cum pot să ajungă oamenii dacă le impui limite violente şi îi ţii în regim de frică şi paranoia. Regimul pare mai degrabă să fi fost prost decât rău, fiindcă a reuşit să scoată ce e mai scârbos din oameni, deşi intenţiona fix opusul.

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre comunism:
Am petrecut o zi cu liderul Partidului Comunist Român
Viaţa gay între Miţa Baston şi Securitate
Rezistenţa VHS în perioada comunistă

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE