Vânătoarea de Mesia

Tocmai îmi scosesem pantofii sub soarele fierbinte în fața Domului Stâncii, când un bătrân a ieșit din interiorul umbros și și-a scuturat capul cu hotărâre. „Nu. Doar musulmanii au voie." Fusesem etichetat - religios, dacă nu rasial -, dar primul meu gând a fost că a făcut o simplă greșeală. Mă gândeam la episodul din The Simpsons în care Homer vizitează Ierusalimul și ajunge să se adreseze unei mulțimi imense de oameni în Domul Stâncii. Pur și simplu nu-mi trecuse prin cap că scenariștii serialului ar fi putut să nu țină seama de realitate doar ca să stârnească râsul.

Înainte să pot răspunde, un al doilea bărbat, tot american, s-a grăbit spre noi. Și el a fost întâmpinat de o mână întinsă ca o barieră. „Doar musulmanii", i-a spus gardianul, de data asta cu mai multă autoritate, în timp ce mai mulți bărbați au ieșit dinăuntrul domului.

„Ce vorbești?" întrebă americanul. „Am intrat în nouăzeci și…". Câțiva musulmani au râs și l-au întrerupt. „Din vina lui Sharon", i-a zis unul dintre ei, turistului. Am înțeles. În 2000, Ariel Sharon vizitase Moscheea Al-Aqsa, adiacentă Domului Stâncii în piața vastă a Muntelui Templului. Dealul îngust adăpostește al treilea loc sfânt al Islamului. Este și locul în care evreii cred că s-a odihnit Prezența Divină, punctul în care a fost creată lumea și omul. Vizita lui Sharon a fost o dezlănțuire brutală de forțe a unui politician israelian sus-pus care urma să devină prim-ministru în scurt timp. Îndrăzneala pelerinajului său a izbucnit într-o a doua insurecție. Știam lucrul ăsta – citisem despre el de multe ori –, dar pur și simplu nu realizasem gravitatea consecințelor întâmplării.

Dar în momentul ăla, cum spuneam, nu eram conștient de o mulțime de lucruri. Mai târziu, când am încercat să-mi descifrez starea mentală – o combinație posibilă de diferență de fus orar și insolație –, m-am gândit la Evaporarea lui Jon Krakauer. Descrierile lui despre lipsa de oxigen, în special simptomele ei, de a lua decizii proaste și a comite neglijențe periculoase, îmi păreau ciudat de familiare. Cu această mentalitate alterată, mi-am dat seama de două lucruri: puteam sta acolo toată ziua, perfect nemișcat sub soarele arzător, să mă bucur de procesiunea infinită de turiști încercând să intre în Dom. A doua variantă, mai puțin rațională, era să le fi putut explica episodul din The Simpsons cu destule detalii, nimerind bine toate glumele, și să mă lase să intru. Peste toate aceste gânduri care se întreceau unul cu altul, mai era al treilea: că nu eram sută la sută eu însumi.

Eram nebun în țara nebunilor și-i căutam pe cei și mai nebuni. Vânam accidente cauzate de sindromul Ierusalim, o afecțiune psihologică cu conotații mesianice de care unii vizitatori, în special creștini, suferă la scurt timp după ce ajung în oraș. De obicei, sfârșesc în custodia poliției sau în săli de urgență, suferind de o deshidratare și o uitare de sine de proporții, să zicem, biblice. Câțiva pacienți sunt tratați în fiecare an la Centrul de Sănătate Mentală Kfar Shaul din Ierusalim. Mulți își revin după accidente și își continuă viețile (uneori chiar și itinerariile excursiei planificate de acasă). Câțiva însă nu mai pot face asta și sfârșesc pe străzi. Nu mai au nume și naționalitate, sunt doar exemple vii ale consecințelor sindromului.

Sunt mai multe tipuri de diagnostic ale sindromului Ierusalim. Există nebunul comun, tradițional – cel foarte religios, cu o viziune profund distorsionată a lumii, care se trezește prins în câmpul de forțe metafizice al Ierusalimului. Unii pretind că au descifrat secrete religioase, cum ar fi data reîntoarcerii lui Mesia, amplasamentul Edenului sau al Golgotei, sau criteriile exacte după care ești primit în Rai. Alții ajung să pună în aplicare pasaje înfiorătoare din Biblie. Mulți dintre ei sunt practicanți a ceea ce revista Sănătate Mentală, Religie & Cultură numește „ascetism psihotic". (Un studiu SMR&C din 2008 povestește cazul unui pelerin singuratic, o femeie care a fost găsită costelivă și neajutorată, pe o bancă de pe stradă. Se pare că Dumnezeu îi dăduse misiunea „să moară de foame pe străzile Ierusalimului". Pe când începea să-și pună întrebări dacă o fi înțeles bine instrucțiunile, era deja prea slăbită ca să mai poată cere ajutor).

Al doilea tip de sindrom Ierusalim, ceva mai sever, implică falșii Mesia. Acestea sunt cazurile cele mai cunoscute, oameni care vin în Ierusalim și pretind cu tărie că sunt Iisus, sau Ioan Botezătorul, sau diverse alte personalități biblice de vază). Mulți dintre acești oameni au crescut într-un mediu religios foarte strict și cunosc extrem de bine Biblia. Adesea primesc „un mesaj secret".

Cel de-al treilea tip, sindromul Ierusalim „pur", urmează toate regulile celorlalte două, cu o singură excepție crucială: acești oameni nu au avut anterior niciun fel de probleme psihice. Sunt profesioniști, studenți, pensionari și casnice ale căror viziuni asupra Israelului, păstrate cu sfi nțenie atâta timp, sunt năruite atunci când descoperă un orașmurdar, tensionat și comercializat, ca oricare alt orașmodern. Rezultatul e o abatere lungă și dramatică de la realitate. Și iată că stereotipul lunaticului înfășurat în cearșafuri devine realitate; mulți dintre ei folosesc lenjeria de pat din camera de hotel drept îmbrăcăminte, în care țâșnesc pe străzi, ca și cum au renăscut.

Această psihoză pioasă nu e nicidecum un fenomen modern. Ieremia 29:26 condamnă „orice om nebun care se proclamă profet", și există relatări despre simptomele acestei boli încă din Evul Mediu. O creștere bruscă a cazurilor raportate s-a înregistrat în perioada febrei mileniului III, în '98 și '99. Atunci a fost ultima dată când presa a dat atenție sindromului Ierusalim.

Sindromul ocupă o zonă gri în cercurile academice, iar religia nu e un subiect apreciat în cercurile de sănătate mentală. Psihiatrii și psihologii sunt în mod cultural mai puțin religioși decât pacienții lor, iar unii dintre ei (vezi Freud) au mers atât de departe încât să declare principalele credințe religioase o boală. Unele subiecte – de exemplu, efectele ritualurilor iudaismului ortodox asupra sănătății mentale a practicanților – sunt mult prea controversate și problematice pentru a putea constitui baza unui studiu. Iar neliniștea interioară a celor foarte religioși, chiar și a celor care au credința lor spirituală proprie, este foarte greu de măsurat. Se poate presupune că sindromul Ierusalim expune paradoxul tuturor religiilor organizate. Asociația Americană de Psihiatrie a clasificat religia ca fiind în afara „testelor de falsitate". Cum ar veni, nu se poate investiga dacă o religie induce sau nu credincioșii în eroare, deoarece nu există dovezi palpabile care să testeze validitatea oricărui fel de spiritualitate.

Ierusalimul e orașul perfect dacă vrei să te dezorientezi complet. Prin lege, toate clădirile sunt albe, construite din piatră de calcar care amplifică căldura și strălucirea soarelui și așa nemilos. De la distanță, linia orizontului pare străveche. Adaugă la asta diferența de fus orar și confuzia provocată de un oraș comercial aglomerat și obții un șoc cultural radical. Oricine sosește aici cu o viziune personală a Orașului Păcii e întâmpinat cu cinism.

Nicăieri legătura dintre dezorientare, religie și nebunie nu e mai strânsă ca la Muntele Templului. Această piață de 150 000 de metri pătrați e venerată de evrei ca fiind locul celui de-al Doilea Templu. Incendierea templului de către romani în anul 70 a fost, poate, a doua cea mai mare eroare de calcul din istoria omenirii, după crucificarea lui Isus. În cei 1941 ani care au trecut, distrugerea templului a rămas vie pentru o întreagă dogmă.

Secole de dispute teritoriale între diferite dogme religioase au dat naștere la o sursă infinită de fricțiuni, comploturi și gândire greșită. În 1969, moscheea Al-Aqsa fost incendiată de un evanghelist australian nebun, care a vrut să grăbească A Doua Venire. După spusele scriitorului Amos Elon, australianul a spus atunci când s-a predat: „Bună dimineața, băieți. Am dat foc la moschee. Am făcut-o ca să-l chem pe Iisus înapoi în Ierusalim, să-i salveze pe oamenii de aici". În 1982, un american deranjat mintal a reușit să intre în Domul Stâncii și să împuște în stânga și în dreapta cu un M-16. După ce a fost judecat public, încă 20 de grupări extremiste diferite au plănuit violențe împotriva Muntelui Templului, inclusiv câteva scheme bine puse la punct de a detona moscheea Al-Aqsa și Domul Stâncii. Unii lideri evrei au prezis că cel de-al Treilea Templu va coborî din ceruri, sfărâmând toate clădirile de pe Templul Muntelui ca într-o farsă cu Wile E. Coyote (de-a lungul secolelor, fanatici ale ambelor religii au afirmat că un duplicat al Ierusalimului plutește deasupra orașului pământesc: la 30 de kilometri de pământ, conform evreilor, la 20, conform musulmanilor).

E nevoie de un studiu aprofundat al istoriei complexe a Ierusalimului ca să înțelegi sindromul care îi poartă numele. Este unul dintre puținele orașe care au supraviețuit epocii moderne, atât în memorie, cât și ca municipalitate funcțională. Și cu siguranță este singurul oraș din istorie care a suferit 20 de atacuri la scară maximă, din care au rezultat cel puțin 11 credințe guvernatoare de-a lungul timpului.

Un astfel de oraș e o sursă perfectă de amăgire în masă. În 1962, în timpul protestelor împotriva legalizării autopsiilor medicale, studenții ortodocși indignați s-au gândit că ar fi potrivit să deseneze svastici pe ușile colegilor lor evrei. Când moscheea Al-Aqsa a ars în 1969, musulmanii isterici s-au convins unii pe alții că, de fapt, pompierii evrei de la fața locului nu stropeau focul cu apă ci cu benzină, așa că au sărit să le smulgă furtunurile. În acest oraș al dezinformării, fanteziile inventate circulau cu mult înainte de cele propagate pe internet. Bineînțeles, nu se știe până la ce grad sunt acești factori catalizatori pentru sănătatea mintală.

În perioada când interesul presei față de sindromul Ierusalim a crescut, odată cu febra mileniului 3 din 1999, exista o locație mereu prezentă în reportajele din acea vreme: hotelul Petra. Clădirea a funcționat ca hotel sau pensiune pentru tineret din 1830. Fiind cel mai vechi loc de cazare din Orașul Vechi, Petra i-a găzduit pe vremuri pe Mark Twain și Herman Melville. În perioada febrei pre-milenare, și-a câștigat o reputație de magnet pentru cei încântător de nebuni. Unele rapoarte descriau discuții în contradictoriu, pe un ton politicos, între încarnări rivale ale aceluiași profet, în holul hotelului.

Am sosit la Petra, chiar înăuntrul Porții Jaffa, una dintre cele șapte intrări prin zidul Orașului Vechi și accesul către bazarul acoperit de pe strada David. Până și fațada acestei clădiri importante arăta surprinzător de banală și austeră. Părea o intrare într-o văgăună cu opiu. Urcând pe niște scări vechi, am nimerit într-un hol atât de mizerabil că puteam face infecție la ochi numai dacă priveam îndelung la petele de pe pereți. În cameră era liniște totală, cu excepția câtorva muște care bâzâiau împrejur. Dacă mă așteptasem la un confl ict între un fals Iisus și un fals Ioan Botezătorul? Puțin, poate. Cu un junghi brusc, mi-am dat seama că tocmai sporisem rândurile numeroșilor pelerini deziluzionați care călcaseră vreodată în oraș. Orașul din fața mea nu se ridica la așteptările mele și imaginea mentală pe care o aveam despre el.

Un funcționar adolescent mi-a ascultat întrebările. Mi-a spus că nu văzuse încă pe nimeni care să sufere de sindromul Ierusalim de când lucra în hotel. Dar voiam să fiu sigur, așa că l-am trezit pe manager care trăgea un pui de somn într-un birou din spate. M-a privit amețit și dezorientat de pe o canapea, și am simțit cum mă înroșesc când am început să-i pun întrebările. Era ca și cum l-aș fi chestionat pe un manager al unui motel oarecare din Dallas. Nu știu unde s-or fi îndreptat nebunii în perioada schimbării mileniului, dar sigur nu veniseră aici.

Trebuia să continui investigația. Am mers, mai departe, prin aglomeratul cartier creștin al Orașului Vechi până la Biserica Sfântului Mormânt. Această clădire a fost o destinație esențială de pelerinaj în ultimele 16 secole, în ciuda mai multor lungi întreruperi în timpul cărora a fost distrusă și reconstruită. Deși numele bisericii provine de la sepulcrul dinăuntru – „mormântul lui Isus", fiind construită deasupra așa-zisei grote în care corpul său a fost depus, după care s-a ridicat –, reunește mai multe locuri cheie ale creștinătății. Pentru mulți vizitatori, mormântul sfânt reprezintă centrul spiritual al universului. Uneori, e chiar centrul universului.

Și aici venisem cu o imagine preconcepută. În amintirile mele despre Manhattan-ul anilor '80, Times Square era suprasaturat cu predicatori stradali și maniaci religioși gălăgioși și insistenți pe lângă trecători. Ca centru al lăcomiei și păcatului, New York-ul de dinainte de Giuliani era antiteza spirituală a Mormântului Sacru. Totuși, ambele locuri au funcționat ca un magnet pentru credincioși de toate felurile, inclusiv pentru pioșii psihopați. Ambele ofereau o scenă externă pe care deliranții își pot juca spectacolul.

Înăuntrul domului rotondei m-am învârtit în jurul Mormântului Sfânt, un pavilion de piatră înconjurat de un lung șir de turiști conștiincioși și inexpresivi. Mult deasupra capului, razele soarelui, vizibile datorită prafului, ofereau o atmosferă perfectă pentru idolatrizare. Și totuși, nu am văzut sau experimentat vreo formă de evlavie. În basilica de vizavi, singura emoție serioasă se găsea cu șase etaje mai sus, zugrăvită pe chipul unui Iisus nervos care se holba în jos de pe mozaicul imens al Pantocratorului. M-am gândit la soldații israelieni care au capturat Zidul Plângerii în 1967 și apoi și-au zvârlit armele, cu lacrimi de bucurie religioasă pe obraji. Mi-am amintit de un clip pe care-l văzusem mai demult cu pelerini Hajj care plângeau involuntar la vederea Kaabei. Unde aș putea găsi o intensitate de genul acesta, și, mai ales, oameni înnebuniți din cauza ei?

Populația indigenă creștină a Ierusalimului a scăzut foarte mult de când a fost fondat Israelul. Mormântul Sfânt pare să reflecte această scădere. Musulmanii au Templul Muntelui, cu mozaicuri decorative pe o platformă de proporții supranaturale. Evreii au Zidul Plângerii, care arată ca un colțal Marii Piramide căzut dintr-un OZN. Prin comparație, Mormântul Sfânt e un labirint îngust și întunecos.

„De obicei sunt agresivi cei afectați de sindrom?", am întrebat. „Problema nu e agresivitatea", a spus Katz. „Unii sunt aduși aici de poliție, dar nu din cauza asta. Problema e că încearcă să îi convingă pe evrei să se convertească, și fac asta în locuri sfinte evreiești. Ar putea fi periculos, căci ei sunt cei care ar putea deveni victime ale agresiunii. În Ierusalim trebuie să te porți cum se cuvine, altfel, poți avea probleme."

„Și cei mai mulți dintre pacienți sunt reținuți împotriva voinței lor?"

„Aș spune că, în cele mai multe cazuri, pacienții nu doresc asta. Sunt aduși la secțiile de poliție de altcineva. În unele cazuri, mai puțin severe, le putem obține semnătura pentru internarea în spital. Dar în cele mai multe cazuri, internările sunt involuntare."

„Care sunt metodele de tratament?"

„Dacă vorbim despre sindromul Ierusalim pur, de obicei încercăm să folosim tranchilizante ușoare, nu medicamente puternice antipsihotice. Și chiar dacă le dăm medicamente antipsihotice – în doze mici, pentru că e o problemă temporară –, de obicei observăm o îmbunătățire în câteva zile sau o săptămână."

Asta m-a șocat. O mare parte a tratamentului însemna acordarea de timp de odihnă bolnavului, ca acesta să-și revină în mod natural. Eu presupusesem că tratamentul consta într-o deprogramare intensivă și organizată, ca aceea prin care trec membrii unor culte sau ostaticii dezorientați când intră din nou în lumea reală. La urma urmei, sindromul Ierusalim implică nu doar o mutație de personalitate, dar și un dezechilibru ideologic extrem. Katz îmi spunea că nu exista niciun plan bine pus la punct – terapeutic sau farmacologic – pentru reabilitatea acestor oameni. Cei mai mulți reveneau la normal după câteva zile, fără să aibă nevoie de tratamente și programe intensive. Cei care nu reușesc să iasă din pasa mesianică au de obicei o lungă istorie de probleme psihice.

Cum ar fi să petreci o săptămână crezând că ești Ioan Botezătorul? Oare ți-ai aminti-o apoi? Dacă da, cu ce s-ar asemăna? Cu un vis? Cu o beție? Înainte de discuția cu Katz, îmi părea că renunțarea la civilizație și ducerea existenței pe străzi are o nuanță cumva romantică. Nu mă gândisem cât de singuratic și de trist ar trebui să fie.

„Cred că știu ce o să răspundeți, dar mă simt obligat să vă întreb, totuși", am spus, sperând că răspunsul lui mă va surprinde. „Există vreo șansă să pot contacta unii dintre vechii pacienți?"

„În niciun caz." I-am spus lui Katz că înțeleg nevoia de confidențialitate. A adăugat că, momentan, nu avea în grijă nicio victimă a sindromului Ierusalim. Trecuseră șase luni de la ultimul caz.

„Acum 15 sau 16 ani a venit aici cineva de la NBC sau CBS. Aveam un pacient care a recunoscut jurnalistul și a vrut să apară într-un material. A insistat că voia la TV. Nu era voie, în mod normal, dar fiind singura dată, a primit o permisiune specială să fie intervievat. Era de față și un avocat și tot tacâmul."

Am simțit că asta era o poveste deja uzată, spusă și respusă de cineva care se plictisise demult de discuția despre această anomalie din cariera lui. Am început să mă simt vinovat că i-am invadat spațiul de lucru.

„Lumea vă pune des astfel de întrebări când află unde lucrați?"

A zâmbit din nou: „Riscul meseriei".

La recomandarea lui Katz, am zis un Ave Maria la caterincă și am plecat într-un ultim pelerinaj spre un loc numit Mormântul din Grădină, să văd dacă dau peste un Iisus fals înfășurat în perdele de hotel. Citisem despre acest loc turistic în ghidurile de călătorie, dar îl alungasem din minte ca pe o absurditate neglijabilă, un fel de alternativă la presupusul sit al răstignirii care oferea un respiro de la aglomerația din Biserica Sfântului Mormânt. Grădina a fost construită de generalul Charles George Gordon, un englez care s-a hotărât într-o zi că știe exact în ce punct a avut loc moartea, îngroparea și învierea lui Isus. În 1883, într-un câmp la nord de Poarta Damascului din Orașul Vechi, a fondat un punct de odihnă înverzit pentru turiștii obosiți care voiau să-și tragă sufletul (biserica anglicană a aprobat grădina cu greu).

Eram destul de epuizat, așa că am găsit liniștea grădinii înviorătoare, un echivalent public al sanctuarului privat din Kfar Shaul. O cărăruie scurtă ducea spre o platformă pe coama unui delușor despre care Gordon credea că ar fi adevăratul loc al răstignirii. Dacă priveai peisajul printre gene, pietrele de pe platformă alcătuiau un craniu uman. Arăta cam pricăjit pentru a fi Golgota. Pufăitul constant al autobuzelor din stația de la poale îi sufoca orice urmă de dimensiune mistică.

Venisem aici deoarece Katz îmi spusese că observase o ușoară predilecție a pacienților săi care sufereau de sindromul Ierusalim pur pentru acest loc. În fața intrării, am găsit versiunea de grădină a mormântului lui Cristos. O lespede înaltă, în formă de fursec, se odihnea în apropiere, ca un ornament pentru un teren de minigolf. N-ar fi putut acoperi nici un mormânt de copil, darămite pe Fiul Domnului. Pe lângă mine a trecut un membru al personalului și l-am întrebat dacă întâlnise vreun fals Mesia în ultima vreme. A părut că se străduiește să-și amintească, dar în cele din urmă a răspuns negativ. Totuși, trebuia destul de des să înlăture tot felul de obiecte ciudate lăsate ca ofrande în mormânt: fotografii, haine, câte un ou fiert. Uneori, oamenii veneau cu cenușa cuiva drag, plănuind, cu o naivitate încăpățânată, să o împrăștie prin grădină.

Am zâmbit frustrat. Probabil o mică parte din mine se aștepta ca un Iisus fals să țâșnească din tufișuri. Uneori se întâmplă și minuni. În apropiere, un cor bisericesc american cânta un mic imn. Era încântător, până când a apărut un cor indonezian care l-a acoperit cu propriul lui imn sfânt. Am plecat.

Mergând pe drumul întortocheat de-a lungul străzii Via Dolorosa, mi-am dat seama că nu mai aveam mult timp de petrecut în oraș și am încercat să mă gândesc la alte locuri în care ar putea mișuna falși profeți. Am trecut de Hotel Petra și am ieșit prin Poarta Jaffa. Pe drumul care ducea spre vest, spre magazinele din partea modernă a orașului, am zărit deodată un om care stătea pe iarbă, chiar lângă trotuar. Purta un tricou alb pe care mâzgălise indignat „Numele Domnului este Iisus Cristos, NU Tatăl Fiul Duhul Sfânt". Mai erau câteva propoziții scrise sub asta, dar nu le puteam înțelege. Nu purta un cearșaf, dar ceva din atitudinea lui, aproape imperceptibil, îl plasa cu un nivel deasupra predicatorilor stradali pe care îi întâlnisem cu ani în urmă în Times Square.

M-am apropiat. Spunea că le oferă oamenilor hrană, deși nu părea să dețină așa ceva. Părea precaut în prezența mea. L-am întrebat de unde e. A spus că e din Minnesota, deși avea un ușor accent, ca și cum engleza nu era limba lui primară. Lângă el, un bărbat amărât, bărbos și mizerabil, stătea prăbușit într-un scaun murdar din plastic. Păreau legați de firul invizibil al vagabondajului și maladiei mintale care infestează orice oraș.

L-am întrebat cu cât timp în urmă venise în Ierusalim. S-a încruntat sub soarele vibrant de amiază și într-un târziu a răspuns:„Nu cred că e treaba ta".

Am clipit. Avea dreptate.