Frica de muzică

Știi pe cineva care spune că nu-i place muzica? Care nu are măcar un CD sau un iPod? Care închide mereu radioul, iar când îl întrebi despre subiect dă din umeri și spune că nu înțelege cu adevărat muzica? Nu ai putea să-ți imaginezi o astfel de persoană, nu-i așa?

Lipsa de gust pentru muzică a prietenului tău ar putea fi rezultatul melofobiei (fricii de muzică), o condiție neuropsihologică reală, dar puțin înțeleasă. Oamenii cu melofobie au caracteristici fizice care îi fac în mod neobișnuit sensibili la schimbările bruște de pitch sau de ton. Deloc surprinzător, muzica este una dintre cele mai concentrate forme ale acestui tip de stimul. Iar muzica este peste tot în jurul nostru. Scary! Mai înfricoșător, poate, este epilepsia muzicogenă, o condiție foarte rară, în care muzica poate duce la infarct.

Am vrut să știm mai multe despre muzică în rolul ei de forță demonică sau ca teamă și durere tangibilă, așa că am vorbit cu un medic care îi tratează pe oamenii care suferă de astfel de condiții, cu un pacient melofob, cu o femeie cu epilepsie muzicologică. Pune-ți dopurile de urechi și citește mai departe…

Medicul Marsha Johnson, audiolog și director al Clinicii de Tinitus & Hiperacuzie din Oregano tratează de 13 ani persoane care suferă de melofobie, precum și condițiile care duc la aceasta.

Vice: Deci, melofobia există.
Dr. Marsha Johnson: Da, există. De multe ori este o condiție indusă de un contact negativ cu muzica sau cu instrumentele muzicale, cum ar fi un concert unde zgomotul puternic poate produce unei persoane tinitus sau țiuit în ureche timp de mai multe săptămâni. Poate fi atât de înspăimântător sau de deranjant încât acea persoană va evita ulterior toate concertele. Un alt exemplu este muzicianul profesionist care cântă lângă un instrument ce se aude tare și care, în timp, dezvoltă hiperacuzie severă (sensibilitate la sunet), iar care apoi suferă de dureri care se intensifică odată cu fiecare nouă expunere. În cele din urmă, profesionistul încetează să mai aibă vreo legătură cu muzica.

Sunt tinitusul și hiperacuzia principalele cauze ale melofobiei?
În majoritatea cazurilor aș spune că da. Mai specific, cea mai probabilă cauză sunt frecvențele înalte care se lovesc de sistemul urechii medii, ce include membrana subțire și fină a timpanului, precum și un lanț de oase foarte mici care conține îmbinări mobile, cartilagii, tendoane și mușchi. Toate pot fi tensionate, luxate sau suprauzate.

Cum pot provoca aceste condiții o experiență dureroasă a muzicii?**
Împreună cu tinitusul acut – de tipul care te poate ține treaz luni întregi și te face incapabil să te concentrezi—hiperacuzia poate fi dureroasă și poate provoca dureri de cap, de ochi sau de maxilar.

Deci evitarea stimulilor duce la evitarea sunetului, care duce la evitarea muzicii, iar așa se instalează melofobia. Te poți vindeca?**
Ei bine, în momentul de față tinitusul nu are vindecare, dar există programe de management nemaipomenite ale acestei afecțiuni, menite să îmbunătățească volumul, intruziunea și impactul negativ al tinitusului. Asta include Terapia Recalificării Tinitusului (TRT), care a fost dezvoltată de Dr. Pawel Jastreboff și terapia Neuromonics Oasis, dezvoltată de Dr. Paul Davis. Acestea sunt cele mai uzuale tratamente pentru tinitus din lume, în acest moment. Hiperacuzia poate fi combătută de cele mai multe ori printr-o terapie de desensibilizare adecvată, folosind principiile TRT ale lui Jastreboff. Adesea, în urma ei, pacientul scapă de frica de muzică sau de concerte și începe să se bucure din nou de această parte importantă a vieții.

Te rog explică cum ajungi să faci melofobie, e de la tinitus și de la hiperacuzie?
Majoritatea oamenilor care au avut avut probleme serioase cu tinitusul sau cu hiperacuzia sunt chiar foarte motivați să evite cauza declanșării. Deci, melofia este o problemă reală printre acești oameni, și, într-o oarecare măsură, una destul de rațională. Cei care și-au distrus celulele auditive din canalul cohlear vor avea pierderi de auz permanente, iar asta poate duce la fobii și sustragere fără un scop rațional pragmatic. Anul trecut am avut un pacient din Chicago care cânta la tobe. A părăsit trupa în care cânta și purta mereu dopuri de urechi, fugind de autobuzele zgomotoase și refuzând invitațiile la petreceri. Dar, fiind exagerat de atent, își înrăutățea situația de fapt! Pacienții care suferă de melofobie trebuie să fie mereu sfătuiți și ajutați să-și depășească convingerile iraționale. Un lucru important de reținut este că mulți oameni cu tinitus sau cu hiperacuzie nu suferă de pierderi de auz semnificative, ci doar de o formă foarte ușoară.

În prezent, lucrez cu tânără care este în permanență legată de casa ei într-un sat din est, din cauza pierderii severe a toleranței pentru orice tip de sunet, inclusiv pentru muzică. Acum nu poate ieși din dormitor mai mult de câteva secunde. Era la facultate, studia canto, când a dezvoltat brusc o artrită severă care i-a afectat articulațiile, care i s-au umflat și-au început s-o doară. În timp, nu s-a mai putut deplasa din cauza durerilor și a fost diagnosticată cu distrofie simpatică sintetică. A încercat să-și continue studiile, dar n-a mai putut să se deplaseze prin campus. A terminat anul doi numai întrucât colegii o transportau peste tot. A trebuit să renunțe la gândul unei cariere muzicale. A renunțat la facultate, iar în prezent este capabilă să asculte zilnic doar 15 minute de sunet, inclusiv muzică și voci umane.

Sună groaznic.
Este îngrozită că va fi expusă la zgomote bruște, cum ar fi un radio, care i-ar provoca dureri mari sau un disconfort care ar putea persista timp de mai multe zile. Poartă dopuri de urechi aproape toată ziua și își limitează expunerea chiar și la sunete slabe, precum cele produse de ventilatoare sau cele care provin de afară. Am început terapia prin a-i reduce timpul în care poartă dopuri și prin a deschide geamul de la cameră pentru cinci minute, de două ori pe zi. Frica de sunet este atât de mare încât autosugestia este acum mai puternică decât reacțiile fizice, așa că încearcă să facă terapie la telefon, timp de 15 minute pe săptămână. Această fată este incapabilă să mergă până la un cabinet medical și duce o viață foarte limitată, la 23 de ani.

Sunteți familiară cu epilepsia muzicogenă? Îmi amintesc de-o femeie care a apărut la** știri în 2008. Numele ei este Stacey Gayle și este din Queens, New York. Avea câte o criză de fiecare dată când asculta cântecul „Temperature" al lui Sean Paul. A trebuit să facă o operație pe creier ca să-și corecteze problema.
Da, deși sunt mult mai familiară cu termenul de „tulburare adiogenică", care cade în sfera auzului. Se mai numește și hiperacuzie vestibulară. Anumite sunete sau tonuri, a.k.a. muzică, pot stimula sistemul central nervos atât de puternic încât provoacă atacuri cerebrale. Am văzut câteva cazuri de genul acesta de-a lungul timpului. De obicei sunt provocate fie de o rană la cap, sau de o boală. Am avut un pacient care suferise un accident de mașină, în care fusese lovită aripa din spate. Urechea sa stângă a fost expusă unui ton clar, de 2,000 Hz, într-o cabină fonică. S-a pornit de la zero dB, ceea ce este inaudibil, și s-a crescut încet, decibel cu decibel; a suferit un atac puternic pe la 20 db— ceea ce e un sunet foarte fin. O altă pacientă care a suferit un accident de mașină similar, își pierdea complet cunoștiința atunci când treceau camioane prin preajmă, din cauza vuietului de frecvență joasă. Cădea la pământ, fără să știe de ea. În această situație, i-am sugerat neurologului să-i facă o electroencefalogramă în timp ce se odihnea, lucru care ne-a arătat cum creierul ei era normal când se odihnea într-un mediu liniștit. Când am atașat un audiometru via căști și am supus-o un stimul de 500 Hz, o frecvență joasă, electroencefalograma ei arăta o activitate de tip epileptic.

Cât de comune sunt chestiile astea?
Sunt cazuri rare. Un alt termen de diagnostic obișnuit pentru ele e sindromul Tullio. Adesea, oameni care suferă de așa ceva ajung cazuri clinice de amețeală sau de probleme de echilibru.

Despre ce tip de muzică se plânge lumea cel mai des? De exemplu, muzica rap care bubuie pe străzi din mașinile cu subwoofere sau muzica de fundal din magazine?**
Până și oamenii care au auzul normal sunt exasperați de muzica tare care se aude din mașinile care trec pe stradă noaptea. Energia de frecvență joasă a acelor boxe mari trece prin obiecte solide foarte ușor. Ba chiar ne zdruncină oasele! Însă cea mai mare nemulțumire a iubitorilor de muzică care suferă de melofobie este că le este foarte dor de muzica lor. Se simt de parcă o parte din sufletul lor le-a fost răpit sau sechestrat.

Sunt mulți dintre pacienții tăi muzicieni rock sau DJi?**
Surprinzător, marea majoritate a pacienților mei care sunt muzicieni activează în orchestre, filarmonici sau grupuri simfonice—sau sunt pianiști. Aceste instrumente sunt adesea zgomotoase, iar compozițile de grup sunt foarte stridente, iar eu cred că timpul necesar pentru însușirea abilităților de a cânta la instrumente este mai mare. Mulți instrumentiști care cântă la viori, flaut, contrabas și-așa mai departe încep de tineri și au zeci de ani de experiență în spate atunci când devin profesioniști. Cred, totuși, că printre chitariști și rockeri, ideea că vor ajunge să aibă probleme sau pierderi de auz este cunoscută și de așteptat, într-o anumită măsură. Riscul meseriei, am putea spune.

Ar putea cineva să sufere de tinitus sau de hiperacuzie fără să știe?
Da, și se pare că există un sentiment de frică adâncă și rușine asociat cu aceste afecțiuni, care pot duce, de asemenea, la melofobie. Adesea, oamenii se simt prost și vinovați pentru că s-au expus situației care i-a adus în această stare de la bun început.

„Știam c-ar fi trebuit să plec de la concert, îmi ardeau urechile, dar mi-a fost prea rușine să-mi rog partenerul să plecăm, a fost prostia mea c-am rămas." Pacientului îi este mereu foarte frică că va fi privit diferit la muncă sau în ipostaze sociale, când toată lumea se bucură de Ajunul Anului Nou, iar el nu poate. Adesea, astfel de indivizi vor refuza să participe la astfel de evenimente și se vor prierde în umbră, devenind prizonieri ai propriilor lor case.

Care sunt semnele și simptomele?
Insomnia este una dintre cele mai întâlnite condiții ale tinitusului și ale hiperacuziei. De asemenea, se folosesc căștile în exces, se evită mersul la cinema sau la petreceri. Unii apar pe ultima sută de metri, sau când petrecerea s-a spart, iar muzicienii își strâng sculele repede. Îmi aduc aminte de pacienți care nici nu speră să asculte vreun radio, vreun concert stereo sau live și care ar fi în stare să facă multe, doar ca să nu se ducă la vreun eveniment. A existat o persoana care și-a condus fata la altar în cea mai mare liniște la propria ei nuntă, apoi a pupat-o și-a ieșit pe cea mai apropiată ușă ca să găsească un loc din care să asiste la nuntă de la distanță.

Crezi că e posibil ca cineva să dezvolte o frică de muzică pe viață?**
Da, deși nu se referă doar la muzică. Este vorba de toate sunetele și tot zgomotul pe care-l poate produce orice din lumea asta. Muzica este adesea focusul principal pentru că se ascultă tare și pentru că are tonalități înalte, adesea imprevizibile.

Se pare că avem parte de din ce în ce mai multă muzică și din ce în ce mai mult zgomot în spațiile publice și în viețile noastre de zi cu zi. Ai spune că e ceva rău?
Da, fără echivoc. Formația noastră n-a fost concepută să susțină genul ăsta de măcel minut de minut. Avem nevoie să adoptăm standardul european mai avansat al unei limite de 80 de decibeli, în loc de 85 cât avem acum. În Suedia am văzut grădinițe cu niște ziduri de lumini care funcționează ca monitoare de sunet: luminile verzi se aprindeau când vocile erau joase sau moderate, cele galbene licăreau când zgomotul creștea. La 80 dB se aprindeau cele roșii. Vizual, copiii puteau să vadă când gălăgia din clasă ajungea să fie prea mare. Puteau să se auto-monitorizeze.

Ce crezi de playerele MP3?
Uzul iPod-urilor, care forțează sunetul să meargă direct în canalul auditiv, prin căști noi, mai strâmte, o să ducă la pierderea auzului sau la alte probleme auditive la vârste cu mult mai tinere decât se-ntâmpla în trecut. O să ajungă să fie o epidemie de mari proporții în lumea noastră. De asemenea, trebuie să ne educăm atât pe noi cât și pe copiii noștri, să conștientizăm că a face muzică este o activitate mult prea gălăgioasă, care nu este bine gândită. Copiii care cântă în trupe sau în orchestre ar trebui să-și protejeze urechile cu dopuri, care au filtre de 9, 15 sau 25 de decibeli. Știm că există o relație între tinitus, hiperacuzie și expunerea la zgomote, așa că hai să ne străduim mai mult să prevenim aceste cazuri cât încă ne e ușor.

Dacă cineva crede că au dezvoltat melofobie, ce credeți că ar trebui să facă?**
Ar trebui să mergeți la cel mai apropiat specialist de tinitus și hiperacuzie dacă sunteți convinși că problemele dumneavoastră sunt legate de aceste două simptome. După o evaluare amănunțită, vi se va recomanda terapie cognitiv-comportamentală ca parte a reabilitării dumneavoastră. De asemenea, ar trebui consultat și un medic primar, pentru a exclude orice altă boală a urechii sau problemă care ar putea interfera cu procesul de vindecare.

John Loudenback este un inginer de sunet, pasionat de tot ce este legat de muzică și producția ei. El face design și inginerie de aparate audio high-end: amplificatoare, monitoare, și așa mai departe. Îi place să-și petreacă timpul cu prietenii, familia, și pisica sa, Ubie. De asemenea, îi mai place să asculte muzică, de la cea clasică la punk (printre favoritele sale se numără Bruckner, Shostakovich, Mahler, Richard Strauss, X, Radiohead, Keren Ann, Procol Harum, Roger Waters, și Pink Floyd). Acum câțiva ani, John a început să dea semne de melofobie.

Vice: Ce a determinat sensibilitatea ta la sunet?
John Loudenback: Un zgomot de înaltă frecvență care făcea probleme amplificatorului tatălui meu, pe care-l cumpărasem și cu care lucram. Calitatea sunetului era excelentă și tare, dar ne-am dat seama că ne dureau urechile, care deveneau parcă din ce în ce mai sensibile după fiecare ascultare.

Când ai realizat că începusei să eviți sunetul?**
La vreo nouă luni după ce folosisem amplificatorul cu pricina o grămadă, am dezvoltat o sensibilitate extremă. Am aflat în curând de Tinnitus Retraining Therapy (trad. terapia tinitus prin re-educare) și de fonofobie, sau frica de sunet. N-am acceptat că sufăr de așa ceva până nu am primit niște consiliere via e-mail de la un specialist în hiperacuzie din Marea Britanie. Oamenilor, în general, nu le place termenul de „fonofobie" pentru că li se pare că se referă la ceva fiziologic. De fapt e o problemă de natură neurofiziologică.

Cum a condus asta la o fobie față de muzică?**
Din cauza experiențelor mele negative cu muzica din trecut, am dezvoltat o aversiune puternică și m-am oprit din a o mai asculta. Am tot încercat să mai dau drumul la radio în mașină, sau să mă duc la magazine de muzică. În mod inevitabil, mi se iritau urechile, sau mă dureau. Muzica la volum tare a devenit o problemă reală pentru mine. Această situație m-a împiedicat să mă mai ocup de hobby-ul meu pentru audio sau în activitățile cu prietenii și familia. Nu mai puteam să ies la masă în oraș sau să mă duc oriunde se cânta. A fost devastator!

Au existat anumite tipuri de muzică care îți înrăutățeau situația?**
Muzica rock era cel mai dificil de ascultat din cauza procesării și a efectelor de studio operate în timpul înregistrărilor. "Gypsy Road" de la Cinderella era printre cele mai nasoale pentru mine. Calitatea proastă a înregistrării făcea ca vocea lui Tom Keifer să sune ascuțită și vioaie. De asemenea, mă iritau coardele folosite în muzica clasică.

Ce-ai făcut ca să te descurci într-o lume în care muzica cântă de peste tot?
De cele mai multe ori am evitat acele sunete de câte ori am putut. Iar atunci când n-am putut, mi-am protejat urechile. Când am început TRT trăiam într-o liniște virtuală, mă retrăsesem total acasă, unde purtam mereu dopuri. Într-un final am aflat că dacă le foloseam prea mult urechile mele deveneau și mai sensibile. Aici a intervenit prăbușirea mea totală. Evitarea completă a sunetului sau a muzicii care ți-a provocat probleme în trecut nu este, de asemenea, recomandată. Așa că a trebuit să renunț la dopuri. Scopul meu era să-mi las urechile să se obișnuiască gradual cu toate sunetele și cu toată muzica pe care le evitasem. Asta a însemnat că a trebuit să înfrunt niște simptome neplăcute, ca țiuituri și dureri de cap, și să mă gândesc la lucruri frumoase. Urechile au nevoie de exercițiu cu o grămadă de sunete.

Acum cum ești?**
Am făcut progrese excelente! Merg afară și la cumpărături, dar tot sunt limitat în ceea ce privește perioada de timp în care pot să ascult muzică.

Ce sfat ai da cuiva care crede că a dezvoltat fonofobie sau melofobie?
Nu abuzați de dopuri sau de perioade petrecute în liniște totală. Nu disperați din cauza simptomelor pe care le aveți și nu fiți pesimiști. Dar, mai ales, căutați ajutorul unui medic calificat în TRT.

Julie Hope are 63 de ani, este căsătorită, are cinci copii, „mulți" nepoți și cinci strănepoți. A suferit de epilepsie aproape toată viața. Fostă îngrijitoare ca profesie, a iubit dintotdeauna muzica, însă a avut toată viața probleme cu aceasta, fiind un „declanșator" pentru atacurile ei—aka epilepsie muzicogenă.

Vice: Când ai avut primul atac de epilepsie muzicogenă?
Julie Hope: Mi s-a întâmplat în luna de miere, când am mers la un concert. Nu-mi aduc aminte numele trupei, dar muzica era extrem de tare și oamenii săreau peste tot pe scenă. Notele cântate de trupă mergeau când sus, când jos, foarte frenetic, cam ca la rock-ul fusion. Am început să tremur. Bașii mă făceau să mă simt de parcă mă-necam, mi-au adus aminte de un moment în care mi-am văzut moartea cu ochii, în timpul unei crize de epilepsie. Am început să halucinez. La un moment dat singurul lucru pe care l-am văzut erau muzicienii, tremurând pe scenă ca niște frunze, ceea ce mi-a adus aminte de cum probabil arăt eu în timpul unei crize generalizate. Mi-a fost adus un scaun cu rotile, ca să pot ajunge înapoi la mine-n cameră. Acela a fost cel mai memorabil moment muzical din viața mea până la acel punct și-așa am învățat să mă feresc de genul acela de muzică.

Spune-ne câteva lucruri pe care le faci ca să faci față unui loc în care muzica se-aude de peste tot.**
Dacă se-ntâmplă să mă-mpiedice ceva, am fost mereu restrânsă și hotărâtă să depășesc acea situație. Am încercat să schimb perspectiva și să gândesc pozitiv, să ascult partea bună a muzicii și s-o blochez pe cea negativă.

Care sunt pentru tine părțile bune** și rele ale muzicii?
Pentru mine, muzica bună ar fi ceva de genul „In the Arms of an Angel" a lui Sarah McLachlan, care-mi place foarte mult. Notele urcă și coboară lent, parcă mișcându-se în jurul meu. Parcă mă protejează, și simt că nimic nu mă poate atinge, nici măcar o criză de epilepsie. Muzica de harfă poate fi, de asemenea, foarte tămăduitoare pentru mine, și este calmantă și liniștită. Dacă-ți poți imagina cum e s-o cânți, cu ochii închiși, lăsându-ți mintea, corpul și degetele să muncească, atunci nimic nu te mai poate atinge, nici măcar o criză de epilepsie.

Leg muzica negativă de sunetul puternic al unui fulger: liniște, după care se aude o explozie zgomotoasă sau un urlet de instrument, care îmi provoacă teroare și frică. Un exemplu ar fi orice fel de marș, cum sunt cele cântate la o înmormântare în armată. Cornurile, goarnele, tobele, saxofoanele și sunetul sacadat al pașilor. Pentru mine nu există un „cântec" real în asta, ci doar sunete sparte. De asemenea, îl iubesc pe Elvis, dar și el avea niște cântece care erau oarecum frenetice și zgomotoase, cărora nu le-am putut face față. Nu-mi aduc aminte titlurile pieselor, pentru că nu-mi dădea voie creierul să gândesc suficient atunci când ascultam ceva ce credeam că-mi va produce o criză.

Crezi că pierzi ceva?
Sunt niște concerte la care mi-ar plăcea să merg, dar intră pe fir fobia. Lumea vorbește mult despre AC/DC și mi-ar plăcea să merg și să-i văd, dar din câte-am înțeles sigur mi-ar provoca o criză. Oh, și Ashley Tisdale! Toată muzica ei îmi face rău. Instrumentele și zgomotul de fundal îi îneacă piesele. Nici nu-nțelegi ce spune! Toate acele efecte și zgomote îmi amorțesc creierul. Dacă și atunci când o aud la TV, trebuie să plec din cameră sau să schimb canalul, pentru că fac o criză. Creierul e amuzant, și atât de diferit de la om la om.

Ce i-ai spune cuiva care crede că a dezvoltat melofobie?
Întâi întreabă-te dacă îți displace muzica, ceea ce li se întâmplă unora. Dar dacă chiar îți place muzica și ceva te oprește, încearcă să te-ntrebi de unde vine asta. Eu? Sunt încăpățânată, așa că am fost hotărâtă să aflu. Mi-am dat seama, într-un final, că în mare parte ceea ce am pățit era un blocaj al meu. Așa că trebuie să afli care e cauza melofobiei tale și să începi să lucrezi de-acolo.

O listă de resurse poate fi găsită la www.tinnitus-pjj.com sau la noua Asociație a Practicienilor de Tinitus, la www.tinnituspractitioners.com.

Traducere: Ioana Moldoveanu şi Iris Opriş

Urmăreşte VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre muzică:
Muzica tristă e deprimantă, dar e și sănătoasă pentru minte Doar pentru că nu-ţi place muzica, nu înseamnă că eşti mort pe interior Cum să fii cu cineva care are gusturi muzicale total diferite de ale tale