FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Rollin’, Rollin’, Rollin’

Fratele meu suferă de paralizie hemiplegică și din cauza asta se poartă ca un nesimțit.
16 Martie 2012, 2:00pm

Foto: Kara-Lis Coverdale

Scaunul cu rotile a fost biletul către lumea misterioasă a toaletei speciale pentru handicapați.

Fratele meu suferă de paralizie hemiplegică și din cauza asta se poartă ca un nesimțit. Mereu avea scuza „Sunt handicapat, nu pot spăla vasele” și își cheltuia toată alocația de handicapat pe jocuri video și pizza la domiciliu. Recunosc că timp de douăzeci de ani l-am invidiat în secret pentru atenția pe care o primea, toate lucrurile alea gratis și așteptările minime ale celorlalți de la el. Eram atât de invidioasă încât am furat odată un scaun cu rotile dintr-un depozit când aveam șase ani. Am început să-l conduc de zici că era al meu de când m-am născut, doar ca să văd cum e. Toată lumea îmi zâmbea și îmi făcea cu mâna de parcă eram o vedetă.

De atunci curiozitatea mi-a crescut și mai mult, până într-o zi când mi-am dat seama că sunt adult acum. Nu mai e nevoie să fur un scaun cu rotile ca să intru în lumea glamour a persoanelor cu dizabilități. Pot închiria unul cu cardul de credit! O să fie ca atunci când Tyra Banks a purtat un costum de grăsană ca să dezvăluie că persoanele obeze adoră, de fapt, să li se dea atenție.

Primul pas a fost să-l sun pe frate-miu ca să-l întreb ce îl enervează mai tare la faptul că e handicapat. Mi-a spus că cel mai enervant lucru e să-l numească cineva „handicapat”. Mi-a mai spus și că își blochează experiențele de căcat cu necunoscuți. Astfel încât percepția lui e că majoritatea oamenilor sunt fie curioși, fie exagerat de politicoși cu persoanele cu dizabilități. Abia așteptam să mă așez în scaun și să patrulez prin oraș.

Vreau să vă spun că am simțit povara scaunului cu rotile de cum m-am așezat. Locuiesc în Montreal și era iarnă. O zi de plimbat prin oraș ar însemna să rulez în sus și-n jos pe dealul înghețat al morții. Mantra mea a devenit: „Fără scaunul cu rotile, sunt doar un dezastru umblător cu pielea degerată și pete de caca.” Am sunat câțiva prieteni să-i întreb ce planuri au, folosindu-mă de dizabilitatea mea ca să-i oblig să aleagă între galeria de artă, cazino sau grădina zoologică de interior – singurle locuri accesibile pentru scaune cu rotile din oraș.

Pe când ieșeam din casă mi-am dat seama că abia reușeam să mă deplasez pe trotuar. Gheața era groasă și neregulată, ceea ce înseamna că aveam două opțiuni: fie alunecam în stradă ca o vacă, fie renunțam la mândria mea de handicapat și lăasam pe altcineva să mă împingă. Nici gând.

Am reușit să ajung la metrou, ceea ce a fost foarte greu, deși în tot timpul ăsta am stat jos. Când am încercat să urc în metrou, m-am blocat în spațiul dintre tren și peron. Toată lumea privea îngrozită cum încercam să mă țin de bară și să mă trag cumva înăuntru. Nimeni nu știa ce să facă, erau paralizați cu toții. Apoi a urmat anunțul de închidere a ușilor și m-am panicat. Am sărit din scaun, l-am tras înăuntru și m-am așezat. Le-a căzut falca la toți. Chiar și cu metroul, mi-a luat de două ori mai mult ca de obicei ca să ajung la destinația aleasă, grădina zoologică.

Primul lucru pe care l-am observat la zoo a fost înălțimea. Faptul că eram paralizată mă obliga să fiu la același nivel cu copiii. Era înnebunitor. Frate-miu mi-a spus că de obicei ținea copiii la distanță spunându-le că boala lui e contagioasă.

Auzeam copii și adulți laolaltă strigând „Atenție!” când mă vedeau venind, iar câțiva generoși îmi deschideau ușile cu mândrie pe unde treceam. Ca să fiu sinceră, era destul de mișto să văd că oamenii se stresau așa tare pentru mine, dar trebuia să mă prefac că sunt obișnuită cu atâta atenție.

La plecare, am sunat la o companie de taxi care avea mașini speciale pentru scaune cu rotile. Îngrijitorul zoo care m-a condus la taxi era super enervant și-mi vorbea încontinuu ca unui copilaș. Se apleca să ajungă la fața mea și vorbea rar și tare. Am vrut să cred că așa interacționa el cu toată lumea. Dar exact despre genul ăsta de faze mă avertizase fratele meu – cel mai enervant era că toată lumea îi subestima abilitățile intelectuale. Și nu doar necunoscuții făceau asta. Mi-a spus că atât profesorii, cât și colegii sau rudele erau incredibil de ignoranți în privința paraliziei sale și îl tratau fie pe față, fie inconștient, ca și cum le era inferior din punct de vedere mental.

O vizită la Grădina Zoologică din Montreal, una dintre puținele atracții ale orașului accesibile persoanelor cu dizabilități. Nici peștii ăștia nu au picioare.

Vrând să obțin un rezultat mai pozitiv al experimentului meu social, am hotărât să particip la un meci de baschet cu jucători în scaune cu rotile. Uitându-mă la primul meci, am observat ceva ciudat la toți jucătorii: râdeau și zâmbeau, nu le păsa deloc dacă pierd sau câștigă. Mi se părea ciudat față de jocurile de baschet în scaune cu rotile la care mă uitasem când eram mică, în care tipii erau atât de bine făcuți și hotărâți ca niște tauri, cu mustăți zburlite și tricouri zdențăroase. Meciurile acelea erau intense, pline de urlete și sudoare și sânge. La meciul ăsta, după ce a șuierat fluierul și jocul s-a oprit, toată lumea s-a ridicat din scaunele cu rotile și a plecat. Nu m-am simțit niciodată atât de trădată ca în momentul ăla.

Apoi m-am pregătit pentru o noapte de băut în singurul bar din apropierea casei mele care avea acces pentru scaune cu rotile și servea alcool. Cel mai drăguț lucru la scaunul cu rotile e că nu-ți uzi sau murdărești niciodată pantofii și că nu trebuie să mergi când porți  tocuri înalte. Planul meu era să aduc acasă un tip drăguț din bar care să mă urce în pat sau măcar să mă călărească în scaunul cu rotile.

Din păcate, când am ajuns în club, era „Regay Night” și pe ringul de dans tocmai se spărgea în figuri o lesbiană cu dizabilități, care a început să-mi facă cu ochiul. Mi-am turnat băutură pe gât ca să nu mă mai simt atât de ciudat și am observat un alt lucru drăguț la faptul că eram în scaun cu rotile: barmanii își aminteau exact cine ești și ce ai comandat.

Apoi am hotărât că e timpul să dansez. Căutasem toată săptămâna pe Youtube mișcări de dans în scaun cu rotile și eram gata să mă dau mare cu toate mișcările de brațe pe care le exersasem acasă, dar mă simțeam super ciudat din cauza lesbienei din stânga mea. Am simțit-o toată noaptea în jurul meu, sorbindu-mă din ochi, așteptând să fac și eu o mișcare.

În cele din urmă m-am îmbătat atât de tare încât am căzut cu capul pe masă (care era chiar la înălțimea perfectă de data asta). Am simțit o bătaie pe umăr și când am ridicat privirea, am dat cu ochii de lesbiana cu dizabilități care-mi invadase spațiul privat și spunea chestii agresive pe care nu reușeam să le înțeleg. M-am panicat și m-am îndepărtat cu scaunul, iar cineva (vedeam în ceață, nici n-am știut dacă era bărbat sau femeie) m-a ajutat să ies pe ușă. Cum am ieșit din clădire, am tulit-o spre apartamentul meu și mi-am jurat că nu mă mai prefac niciodată că sunt handicapată.

Așa...Am ajuns la concluzie, și anume, „Ce am învățat din asta”. Da, e nasol să ai un handicap fizic, dar lucrul ăsta n-ar trebui să te definească ca persoană. M-am gândit că poate prietenii mei cu dizabilități o să-și înființeze propria lor versiune a Israelului, dar cu infirmi în loc de evrei. Ar putea trăi liniștiți unii cu alții, dându-se cu scaunele cu rotile pe unde vor.

Ar fi trebuit să mă concentrez mai mult pe înțelegerea persoanelor cu dizabilități. Cum ar fi faptul că probabil fratele meu chiar nu poate spăla vasele. Probabil că merită mai mulți bani de la guvern. Și probabil sunt o cretină că îmi irosesc corpul perfect funcțional zi după zi.

Traducere: Oana Maria Zaharia