Miturile românești despre drogaţii oraşului

În România miturile urbane sunt atât de multe, încât probabil sunt făcute să nu se termine niciodată. Prima și de cele mai multe ori singura condiție ca un mit să apară este ca acesta să ofere o perspectivă relevantă pentru societate, după care se întinde mai repede ca ciuma. Mie-mi place să îmi imaginez că sunt adevărate și mă plimb săptămânal prin oraș ca să mă conving de asta și să le muiesc, acolo unde e cazul.

Ca să vă fiu pe plac, la tura asta o să mă apuc de droguri. În acest sens e oarecum normal ca poveștile pe acest subiect să fie din ce în ce mai rare. Acum drogurile nu prea mai interesează pe nimeni. Ele nu sunt departe de a atinge firescul și cu siguranță nu îi mai surprind nici pe pensionari. Ca o consecință, cele mai strong mituri urbane cu toxicitate inclusă vin din anii `90 și de la începutul anilor 2000, de pe vremea când consumul înfiora societatea iliesciană în care autoritatea publică numărul unu erau minerii.

Asta e o prostie totală, dar atât de relevantă pentru ceața pe creieri cu care trăiam în anii `90, când mâncarea oribilă era considerată luxul suprem. Burger Ranch era un fast-food cult din primul val de junk-food din București, coleg de generație cu McDonald`s de la Unirii. Se afla fix în rondul de la Piața Dorobanți, la parterul blocului unde acum e o bancă mare și galbenă.

Povestea drogatului periculos ce bântuia pe-aici a apărut undeva în jurul anului 1995, când un ziarist ori s-a speriat îngrozitor și a inventat-o, ori a luat șpagă că să scrie de rău despre renumitul fast-food. În acel semi-reportaj, jurnalistul spunea că s-a dus să mănânce acolo și s-a terifiat de un drogat care stătea întins și cerșea după ușa de la intrare. Iar în cazul în care nu primea bani, lua lumea la bătaie. Cert e că în presa anilor `90 se fabula enorm. Fast-foodul era frecventat de elevii din Caragiale, mulți dintre ei fiind la rândul lor consumatori la momentul respectiv. Evident că toți se prăpădesc de râs și acum când aud povestea asta.

Tot în zona Dorobanți cică era un tripat care credea că trăiește într-o portocală. Se zice că fraieru` se răsese în cap, își vopsise chelia în portocaliu și o ardea așa pe străzi. Povestea e spectaculosă pentru că acest copt, dar nu deștept, dorise să o ardă traficant internațional cu niște tripuri pe care când a trebuit să le ascundă, le-a lipit de piele. Recunosc că am auzit povestea la mâna a doua, dar sună foarte frumos, chit că cel mai probabil era doar vreun suporter olandez, beat și rătăcit prin București.

Ăsta nu e mit, e pe bune. Prin 2000, într-una dintre eternele mele căutări de heroină am ajuns la un moment dat combinat cu niște terminați de pe la Piața Ambrozie. Oamenii mi-au povestit atunci că ei când nu aveau prea multă marfă și fierbeau filtre folosite sau erau mai mulți pe-o bilă, își făcea fiecare câte două unități (ceea ce corespunde cu aproximativ patru unități în 2012) și după aceea se atârnau cu capetele în jos de câte un bătător de covoare. Cică așa îi lua mai tare. Să zicem că așa își concentrau ei, pe undeva, circulația sângelui în zona capului și poate, cumva, teoretic, heroina ar fi trecut de mai multe ori pe la creier. Însă eu cred că, chiar dacă ar fi stat doar atârnați cu capetele în jos, fără să mai tragă nimic, tot amețiți ar fi fost.

Ăsta e unul dintre cele mai vechi mituri urbane cu droguri de după Revoluție. Ultima dată l-am auzit în 2001, deci e un mit care a supraviețuit trecerii timpului. Mi l-a spus un doctor de la Urgență din Sinaia, unde am ajuns după un sevraj de peste 30 de ore, iar dobitocul nu a putut să-mi facă mai mult de o injecție cu Piafen.

La începutul anilor `90, la podul de la Grozăvești ar fi fost o adevărată piața de droguri stradală, unde comercianții arabi vindeau haș și heroină. E foarte adevărat că, în prima jumătate a anilor `90, arabii umpluseră Regia de heroină și haș. Prin 1994, heroina se vindea la un fel de pliculeț, cu 30 000 de lei (vechi) felia. Ah, discoteca R2 classics! Dar bâlci stradal cu haș și heroină nu a fost niciodată.
Așa că drag domn` doctor din Sinaia, decât să-ți fi umplut mintea cu prostii, mai bine ai fi știut să prescrii și tu o Clonidină, să nu le sară oamenilor inimile când le e rău.

Tripul săracului în anii `90 era vodka cu Romparkin. Și vizavi de asta era o adevărată panică: să nu te întâlnești cu punkerii pe Romparkin care te jepcăresc de bani și-ți fură și șapca, dacă ai! Cea mai temută brigadă de acest fel era cea din Orășelul Copiilor, despre care, însă, nu voi dezvolta mai multe, pentru că vârfurile găștii de atunci au crescut, iar eu n-aș vrea să le pătez trecutul cu mituri abjecte care m-ar putea băga în electroșocuri și în mai multe portbagaje.

Povestea asta a apărut în zona Berceni, cu o evidentă referire la toate liniile de transport în comun care treceau prin zonă. Cică aurolacii ar fi dat cu lama pe fețele oamenilor din mijloacele de transport în comun, doar așa, de sparți. Deși ei sunt populari și-n ziua de azi, eu n-am văzut niciodată așa ceva, dar în violenții ani `90 orice ar fi fost posibil. Extinsă la hoți de poșete și buzunare, povestea continuă să circule nestingherită, totuși.

Psihiatrii de la secția de dezintoxicare de la Spitalul Obregia sunt simpatici, pentru că tot timpul au povești tari. Exemplul ăsta mi-a fost dat atât mie, cât și altora pe la începutul anilor 2000. Cică la ei ar fi fost cazat un drogat care s-ar fi apucat de heroină prin 1992, în Caragiale, și care la momentul respectiv se afla internat în fază terminală, cu o inimă de plastic. Respectivul ori avusese din start predispoziții la afecțiuni cardiace, ori și-a supus inima la eforturile disponibile pe piață la momentul respectiv, ca speedballs sau heroina trasă după K, combinații care îți dădeau senzația că nu poți să respiri. Credeam doar că mi se părea, pentru că atunci n-aveam net să dau search. Oricum, era o poveste de noapte bună foarte eficientă.