Dan Perjovschi nu fumează, nu merge în club, dar tot e mai tare ca tine

Recunosc că sunt căzută-n admirația lui Perjovschi „de mic copil", de când citeam Revista 22 și mă uitam la emisiunea pe care o avea la TVR cu Lia și Patapievici. Mai târziu am scris cinci ani pe cultură la un ziar central și nu l-am intervievat niciodată, pentru că mi-era frică de el - mi se părea că trebuie să mai cresc. În vara asta, din senin, m-a invitat la Ruhrtriennale, un festival de muzică și artă din Germania. Acolo m-a făcut să mă simt specială în grupul de jurnaliști. Organizatorii vorbeau foarte admirativ la adresa lui și a expoziției și se uitau complice la mine: „So, you are from Bucharest, do you know him personally?" Nu cunosc pe nimeni care să fi făcut atât de multe lucruri mișto la viața lui.

Este cel mai de succes artist român pe piața internațională. Are în jur de o sută expoziții și proiecte, dintre care unele personale la Moma, Tate Modern, Bienala de la Veneția, Basel Kunsthalle etc. Numai anul ăsta a avut o expoziție personală la un foarte bun muzeu de artă din Finlanda, Kiasma, a participat la două trienale, Ruhr și Aichi și la câteva excelente expoziții de grup la muzeul de artă contemporană din Bielefeld, Germania - Kunsthalle Bielefeld și MAC Marsilia, ba chiar la un festival de performance art la centrul de artă Wiles din Bruxelles. O lucrare de-a lui va fi expusă permanent la Muzeul Vanabbe din Eindhoven, Olanda. Cu toate astea anul trecut, în plin scandal ICR era acuzat de noua conducere a institutului că a mers la Moma pe banii statului, fix în perioada în care Fundația Culturală Europeană îi acorda lui și Liei, soția sa, premiul Prințesa Margriet pentru întreaga activitate.

Și asta nu e tot. Perjo și Lia au cea mai mișto relație de cuplu din arta românească. Se știu dintr-a IV-a, sunt împreună dintr-a VIII-a și sunt căsătoriți de 30 de ani. Și-au dedicat atât viața, cât și relația, artei. În ultimele luni Perjovschi este unul dintre liderii de Facebook ai protestelor anti-exploatare la Roșia Montană. Așa a transofrmat strada în galerie după ce „hipsterii" i-au copiat pancartele și au luptat cu ele împotriva corupției.

VICE: Bună, Dan. Când ai știut prima dată că ești artist?

Dan Perjovschi: Cumva am știut întotdeauna, dar nu mi-am pus întrebări decât târziu. Am făcut patru ani de școală generală de artă, patru de liceu și patru de facultate, fără să mă gândesc serios. Am intrat într-o parte și-am ieșit pe ailaltă gata artist. Am știut că sunt artist și încă unul cu „ceva" în 1991, la Timișoara, când la prima și cea mai mare expoziție în stare de libertate a generației tinere, Stare fără titlu, am stat închis trei zile și trei nopți în ghereta portarului și-am desenat-o până a devenit neagră…

Care sunt cele mai mari dificultăți culturale de care te lovești în proiectele tale?

La prezentările publice, când pun o imagine la care lumea ar trebui să râdă și n-o face… Adică atunci când sunt într-un context unde umorul e diferit. Este? Pentru mine e dificil când sunt în zone unde nu am acces la presă (de exemplu în Japonia sau în Estonia), unde nu pot citi ce scrie pe stradă, în metrou sau în ziar. Dacă sunt într-un mediu mai feminist și mă întreabă de ce sunt doar barbați în desnele mele și eu zic „Băi, v-ați uitat cu atenție? Că eu fac un oval drept cap, un dreptunghi drept corp și două bețe drept picioare, adică un personaj generic fără gen… ", dar suspiciunea e acolo. Când sunt întrebat, mă întreb și eu, de aia confruntările astea sunt bune.

Cum ai defini relația ta cu scena de artă contemporană din România?

Așa și așa.

De ce nu expui la MNAC?

Nu doar că nu expun, dar am declarat cu soția mea Lia că nu punem piciorul în muzeu, cât timp se află în Parlament (la Anexă și la Sala Dalles ne ducem). Nu am fost niciodată, nu le-am vândut lucrări și nu le-am recunoscut autoritatea. Și n-am murit. Suntem un model pentru cei care nu vor să se încoloneze frumos și să pună botul acolo unde unii și alții vor. MNAC este un mare eșec. La zece ani de la înființare nu are colecție de bază, cercetări monografice sau de orice fel. Eu ca artist am tipărit mai multe cărți decât instituția mea națională. Cum dracu?

Într-o cultură în care nimeni nu mai știe ce a fost acum zece ani, în care comuniștii au făcut ca faraonii, dacă evadai te rădeau din istorie, în care lucrările importante s-au vândut în vest sau s-au distrus în țară, să nu ai curajul să faci un acrosaj permanent, să nu cercetezi, să nu scrii, să nu publici și să nu poți exporta (Pompidou, Moma, Muha, Mumok, Mamco, Macba și alte muzee de prim rang) măcar una sau două propuneri curatoriale, este un eșec.

E o diferență clară de de atitudine față de tine ca artist între scena locală și cea internațională de artă. Cum te face asta să te simți?

Câteodată mă surprinde. Mă prinde în echilbru fragil și mă afectează. De cele mai multe ori însă, nu mă miră. M-am obișnuit. Când ăia răi mă înjură, e ok. Ce te faci, când ăia buni te dau afară, cum a făcut UNA, când mi-a luat atelierul folosit 20 de ani pentu o activitate pentru care eu și Lia am primit Premiului Prinţesa Margriet al Fundaţiei Culturale europene? Tare, nu? Ce dioptrii are miopia asta?

Cu Marga e simplu. Voia să lovească în cineva vizibil și m-a ales pe mine, mizând pe ura artiștilor slabi. A mizat bine. Nimeni nu-și explică succesul cuiva decât printr-o conspirație universală, care îl absolvă de mediocritate. Eu fac 30 de proiecte pe an. Cam cinci, șase erau în parteneriat cu ICR. Institutul nu m-a trimis nicăieri, eu l-am luat cu mine. Și în cele mai multe cazuri am deschis ușa și pentru alți artiști. Sau crede cineva că, dacă nu plătea ICR avionul, nu expuneam la Moma? Dar pentru că în România presa publică ce primește de la Institut sau de la Ministerul Culturii, lumea are senzația că, tot ce înseamnă artă în lume este făcut cu și de ICR.

Eu nu sunt ca regizorii care spun că nimeni nu i-a sprijinit. Colaborarea cu ICR m-a ajutat și m-a întărit. Nu depindeam cu totul de partenerul meu occidental și asta îmi dădea o poziție mai bună. Dar uite că, de vara trecută am înterupt toate relațiile cu Institutul și o duc foarte bine. De un an jumate e meritul meu sută la sută.

Cum ești perceput în țară?

Întrebarea ta e de fapt gravă. Eu sunt perceput în țara mea ca un soi de milog, un dependent, un consumator de bani publici. Și nu doar de politicieni, ci și de colegi sau de bancheri. Nu gazonul care costă un milinion de euro la fiecare schimbare după fiecare meci, nu pavilionul gol de cărți și de public de la târgul de carte de la Frankfurt, unde s-au păpat zeci de mii de euro degeaba, nu kilometrul nefăcut de autostradă și nu salariul, șoferul și mașina fără de lunetă a domnului ministru, care dă patrimoniul național pe trei banuți de aur, sunt problema în țara asta. Nu, problema sunt eu, artistul care desenează cu cretă pe pereți.

Să fie clar: muncim ca nebunii, nu avem concediu, nu avem mașină și nu avem copii. Avem succes, pentru că suntem profesioniști, avem ce spune și am ajuns în meseriile noastre la cel mai mare nivel internațional. Și acum să-i liniștim pe români: banii dumneavostră din taxe rămân intacți. Ne descurcăm pe bani occidentali sau pe banii noștri. Relaxati-vă, nu pe voi și nu România voastră reprezint. Să nu va fie rușine când „caricaturile" mele sunt luate drept artă romanească. Nu, arta românească rămâne cum o știm, băltită, provincială, calofilă și creștină. E la locul ei și în ierarhiile ei. Eu sunt cetățeanul din Tristan Tzara, eu vin din DADA. Am altă tradiție…

Cum v-ați hotărât să vă retrageți la Sibiu cu atelierul? Nu vă lipsește sentimentul de „buricul târgului" din București?

Am ales Sibiu pentru că familiile noastre sunt acolo și ne-au ajutat. Apoi, echipele de constructori sunt ardelelene, dacă înțelegi ce vreau să spun. Și apoi, pentru că vrem să lăsăm acea clădire și tot ce e în ea (zeci de cărți, documentații, dar și lucrările noastre) orașului ca un centru de cercetare în arta contemporană. Bucureștiul are deja instituții pe artă contemporană. Sibiul, un oraș cultural cu un muzeu (Brukenthal) și o bibliotecă celebră (Astra), nu are multe. E un plan pragmatic care ne dă energie să tragem în continuare, că altfel ne-am lua o pauză de câțiva ani…

Cuplu-silabă 1988 (detaliu din lucrarea Mere roșii) - Perjo și Lia

Cum ai cunoscut-o pe Lia și cum ați ajuns să fiți împreună?

Am cunoscut-o în clasa a cincea, când eram împreună la Lieceul de artă. Am și stat în aceeași bancă. Dar ne-am împrietenit mai târziu, printr-a VIII-a… și de atunci suntem împreună.

Cum lucrați împreună? Au fost proiecte artistice care v-au legat, ca și cuplu?

În afară de căsnicie, care e un proiect încă în progres, la început am căutat să stăm cât mai diferit artistic (deși amândoi am fost educați ca pictori și am făcut după 1990 performance art). Ne-am construit carierele individual, dar am colaborat la proiectele social-artistice care erau inițiate și coordonate de Lia: Arhiva de artă contemporană (AAC) sau Centrul de analiza artei (CAA). Adică eu eram cu papagalul și Lia cu știința. De ceva ani expunem împreună intersectând sau împletind două demersuri vizibil diferite. Eu citesc ziare, Lia cărți. Amândoi cercetăm, experimentăm și reflectăm lumea… Lia ca un savant, eu ca un stand-up comedian. Ea e cu universul macro, eu sunt cu ăla micro. Ea cu galaxiile, eu cu buzunarele goale. După ani de zile de colaborare, am reușit chiar să semnăm o lucrare împreună la Bienala de la Tessaloniki de anul ăsta.

Ați făcut sacrificii în plan personal de dragul artei?

La un moment dat, pe vremea lui Ceaușescu, am decis să nu avem copii și așa a rămas. Încă dormim pe jos direct pe saltele, nu avem mașină, nu mergem în cluburi, nu fumăm, nu avem concediu. Avem un stil de viață în același timp extraordinar, dar halucinant și superstresant. Azi în New York, poimâine în Leipzig. Am sacrificat o viață normală așezată, cu bunici și nepoți, Crăciun, Paști și bucurii simple. Am riscat (și riscăm) și până acum am câștigat.

Cum e să-ți petreci viața lângă un artist atât de puternic și de diferit?

Sincer? Foarte challenging. Nu pot fi niciodată sigur că certitudinea mea (culturală, tradițională) nu va fi înfruntată. Chiar e foarte bine. Ne înțelegem, ne menajăm și ne criticăm unul pe altul. După zece de ani de prietenie și 30 de căsnicie știm totul și în același timp mai nimic despre celălalt. Eu sunt influențat permanent, iar partea mea critică și rebelă de la Lia vine. Altfel eu m-aș fi „adaptat" prea tare.

Care este relația ta cu sfera politică?

Am fost de dreapta, am fost de stânga. Acum ma bălăngăn.

Activismul e o componentă puternică a artei tale. Are legătură cu perioada comunistă?

Nu. Sau nu direct. Atunci nu te puteai exprima decât oblic și metaforic. Acum poți spune „Ponta e gol(d)!" Ce extraordinară situație! Profit de această liberatate să mă implic în societate nu din spatele șevaletului, ci din fața lui. De altfel, într-un desen transform șevaletul și pictura într-o pancartă. Artistul astăzi trebuie să fie implicat, dar nu propagandistic, ci subtil, profund… Noi putem da chip nemulțumirii oamenilor, pentru că ne trăim viața lucrând cu imagini, semne și reprezentări.

Nu tot o formă de activism a fost și când ți-ai tatuat România pe braț în cadrul unui performance și apoi ai îndepărtat tatuajul cu laser tot în cadrul unui performance, zece ani mai târziu?

Nu chiar. A fost un statement politic într-un cadru limitat artistic. Mai târziu, documentația sau zvonul a depășit acest cadru… La vremea aia nu eram așa de intersat de spațiul public și social, că în capul meu îl acopeream cu muncă la Revista 22.

Ți s-a întâmplat vreodată să ți se propună să faci parte din vreun grup de lobby sau chestii de genul ăsta?

Nu în sens direct. Dar mi se cere constant sa promovez pe Facebook, să îmi dau sprijinul, să semnez, să share, să aia, să ailaltă. Multă lume mă vede ca pe un propagandist de sens bun și vrea să mă folosească ca atare. De multe ori îi calmez pe oameni, le spun că nu sunt nici plăcut, nici înțeles acolo unde vor ei să obțină Da. În lumea celor care decid, eu nu exist. Nu mă duc la recepții, nu fac networking, nu cultiv magnați, nu știu să vorbesc cu bancheri. Nu am relații. Nu mă folosesc de relații. Nu sunt invitat de mai marii zilei. Eu am o reputație în lumea profesioniștilor și mai nou a activiștilor și a facebookiștilor. Am cultivat și am stat aproape de oamenii fără putere sau influenți doar în alternative. Acest plasament mă scutește de paparazzi și de multe alte neplăceri. E adevarat, când spun că n-am influențat decât simbolic, lumea nu ma crede… Ce să fac, Moma nu înseamnă nimic pentru funcționarul de la primărie.

De ce spui că protestele împotriva exploatării la Roșia Montană „nu sunt revoluția ta", ci a ăstora mici, pe care-i susții? Ești mai activ decât mulți dintre ei.

Ăștia mici sunt mari de tot. Eu n-aș fi avut atât curaj… Uite cum este: am 52 de ani, nervii întinși și metabolismul dat cu încetinitorul. Nu mai rezist dacă văd în jurul meu personaje suspecte sau dacă lumea țipă ceva care nu-mi convine. Nu mai pot sta ușor în masa de oameni. Nu îmi pot asuma răspunderea… Eu iau totul personal și pentru că sunt control freak, tot ce nu îmi corespunde, mă deranjează. De aia nu pot fi cu oamenii pe stradă.

Apoi, eu încă mă bat cu comunismul pe care unii protestatari îl idealizează… am idei diferite. Eu am venit pe un val dintr-o altă lume. Sunt un dinozaur d-ăla cu creastă și coadă. Cred în arta din afara pieței de artă. Acum e capitalism și corporație și astea sunt mai ales problemele lor. Eu nu pot uita mârșăviile egalitariste, nu mai pot pune la comun, nu mă pot organiza pe orizonatală. Eu sunt șeful. Sunt un mic dictator și de aia stau deoparte… E revoluția lor, la care eu semnez/desnez de sprijin.

Într-un interviu spuneai că, în perioada comunistă nu se punea problema de carieră, bani și recunoaștere. Cât de importante sunt astea, de fapt?

Sunt importante, dar nu sunt singurii parametri. Eu trăiesc din succes, că-mi dă forță și energie. Dar e vorba de o recunoaștere mai complexă, un like pe Facebook, o invitație la un mare muzeu, cineva care râde la un desen, o mulțime de oameni care se holbează la zidul desenat de mine, interviul ăsta… Am nevoie de astea, ca să merg mai departe. Cariera internatională îți dă stabilitate să te poți concentra la conținut și nu la forma lui. And the money, my friend. Niciodată nu ne-au curs balele după portofelul plin. După cum ți-am zis, avem o viață modestă. Cumpărăm cărți, nu Rolexuri și chestii de care nu avem nevoie. Nu cheltuim aiurea. Banii sunt buni cât să-ți asigure indepenedența și un trai decent, dar sunt extrem de nocivi, dacă devin obsesie… În 1992, când mă întâlneam cu colegii mei bulgari, polonezi sau estonieni, vorbeam despre liberatate. Acum când ne întâlnim, vorbim despre bani (cariere, colecții etc). Mare păcat…

Care este relația ta cu companiile, bugetul de stat și alte surse de bani specifice proiectelor artistice? Ai desenat vreodată pentru branduri sau pentru publicitate pentru companii?

Nu desenez pentru companii de publicitate sau sponsori, decât dacă este o acțiune caritabilă (și asta rar). Nu fac reclamă decât la chestii culturale (în special publice). Am făcut sigle pe gratis la prieteni sau la ceea ce credeam eu că e mișto. Relația mea cu companiile este așa: nu este. Dacă o companie este sponsor la un eveniment la care particip, să fie sănătoasă, pe afișul meu nu sunt asemenea logouri. Dar uite, sprijin network-ul Tranzit, care este powered de Erste Bank, pentru că știu situația dinăuntru și au autonomie totală a deciziei.

Eu încurajez pe toată lumea să sprijine proiecte artistice, dar nu ca să-și spele obrazul, nu ca investiție și nu ca și control. Dacă te asociezi cu un proiect artistic bun, este suficient în opina mea. E o obligație, nu o schemă de marketing. Nu e nevoie de banner. Am refuzat constant să apar pe cești de cafea, cartonașe pentru halbe de bere sau umbrele. Rămân în spațiile de expoziție, nu mă duc în shop-ul muzeului.

Cum îți capitalizezi lucrările?

Eu sunt plătit să desenez. Și la revista 22 și la Moma. Am onorarii mici sau mai consistente în funcție de context. Dar eu sunt harnic și fac 30 de proiecte pe an, așa că nu am probleme financiare. Ne-am construit un atelier-arhivă la Sibiu și locuim acolo. Unele din carnetele mele de desene și unele din cărțile mele de artist sunt în cele mai importante colecții de artă din lume. Lucrările le vând rar (că sunt rare sub fomă obiectuală) prin galerii. Lucrez cu cinci galerii: New York, Paris, Berlin, Milano și Madrid. Mai trebuie Londra și sunt ca parfumul. Eu le aduc lor glorie, mai puțin bani. Dar mă plac, că fac chestii diferite.

În schimb faci cadou ușor lucrări de-ale tale. Nu ți-e teamă că, astfel le scazi valoarea pe piață? Ai vreodată rațiuni de piață, când iei decizii de genul asta?

Nu fac ușor cadou nimic. Nici nu pot desena pe lângă autograf pe cartea de artist, din respect pentru cei care dau bani pe seria specială. De când am intrat pe piață, am grijă să-i protejez pe cei care bagă bani în mine. De aia produc ziare gratuite și le dau moca sau continui să desenez în 22. Cine-și cumpără Revista 22, mă poate colecționa cu câțiva lei. La felul în care printul se vinde, în curând vor fi serie mică…

În ce privește valoarea de piață… eu nu sunt nici pastă de dinți, nici listat la bursă să depind de ce zice Ponta. Am o valoare constant crescătoare din 2000, de când sunt constant prezent internațional. Găsești puține lucrări făcute de mine, pentru că ce fac eu, 80% se șterge. Deci ramâne ce-am făcut pe vremuri, carnețelele câte unul de proiect, adică cam 20-25 pe an și chestiile accidentale sau reziduale (o tablă scrisă cu creta, o copertă de ziar desenată cu carioca etc), lucruri greu vandabile. Sunt foarte activ ca proiect, dar minimal ca marfă.

Mulțumesc, Dan.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și:
Marioca, fiul ploii
Frustrarea crează istorie
Alexandru Rădvan