Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
Muzică

E o nouă perioadă de glorie a hip-hop-ului

Trăim într-o epocă în care rapperii sunt noile staruri rock, în presă, pe internet şi în playlist-urile de pe telefoanele noastre.

de Ryan Bassil
04 Noiembrie 2013, 10:54am

A existat un moment trecător, undeva pe la sfârștiul anilor 2000, când hip hop-ul a intrat într-o perioadă de tranziție. Greii industriei, ca Jay Z, Eminem și Lil Wayne au scos cele mai mediocre albume ale carierei lor. Young Money a scos un album în colaborare, produs mai prost decat un ringtone, în care aproape fiecare vers părea adăugat dintr-un studio diferit. Mr Hudson distrugea piesă după piesa cu vocea sa de snob, iar cel mai popular hit rap din topuri era despre o pereche de blugi cu talie joasă, cu ghetele, cu blana. Practic, o odă pentru George la ASDA.

La fel cum un fost-fotbalist din Liga I, care joacă acum pentru Liga 2, hip-hopul era extenuat, neinspirat și rezemat pe laurii săi.

Dar artiști noi, ca Drake, Kid Cudi și Tyler, The Creator, care și-au lansat primele lor mix-tapeuri acum, au semnalat o schimbare atât în sunetul, cât și în estetica genului. Deja până în 2010, s-a rupt digul și au năvălit o groază de noi artiști care au venit pe o barcă de salvare construită pe web 2.0, cărora nu le e frică să-și exercite propria creativitate și s-o împingă spre propria lor bază digitală de fani.

Ultimii doi ani pare că au fost cei mai buni pentru hip-hop din ultimul timp, incluzând o gamă nouă de artiști născuți pe internet: Kendrick, A$AP, Danny Brown, Tyler. Şi nu au înşelat aşteptările. Toți au făcut albume de debut sau mixtape-uri care-ndoaie sunetul și estetica genului. Dar se pare, așa cum 2011 a fost premiera anului 2012, că anul trecut a fost doar prologul anului 2013. Anul ăsta a fost mai colorat, variat și a produs cea mai consistentă tranșă de LP-uri hip-hop din generația asta.

O lansare nouă a apărut aproape săptămânal, cu albume noi de la Kanye, Mac Miller, J Cole și Jay Z și Drake, Pusha și Danny care aproape cad unu-n capul celuilalt. Dar în loc de un sentiment de saturație completă, lansările majore ale anului, WOLF, Nothing Was the Same, Yeezus, Old, Acid Rap sunt încăpățânat de diferite. Nu doar ca atmosferă, dar și-n artwork, campanie de marketing (sau lipsa ei) și identitate vizuală.

Hip-hopul e acum o artă. Și nu e că n-ar fi fost una în trecut, doar că acum, totul e realizat mult mai meticulos. Platitudinile banale, că hip-hopul e despre arme, curve și că ar demoniza copii, deși încă perpetuate, sunt doar un detaliu minor într-un portret HD. E la vârful lumii creative, prin proiectarea video-urilor pe clădiri, lansarea de scurt-metraje și transformarea copiilor pop în nutreț pentru tabloide. Când Kanye West spune că rapperi sunt noile staruri rock, aproape că are dreptate. Sunt soldați culturali, neînfricați și hotârâți în decizia lor de a atrage tangente noi și de a le deține, împrăștiind genul în diverse direcții.

Oamenii bătrâni cu bețe-n fund vor nega întotdeauna muzica modernă din cauza lipsei ei de bază concretă. Dar anul ăsta, ne-am înfruptat dintr-un bufet suedez din fiecare bucătărie, într-un restaurant muzical frecventat de o proporție mare din lumea iubitoare de cultură. Noul loc pe care și l-a găsit hip-hopul, de-a sta atât deasupra celorlalte genuri cât și a discuțiilor pe Twitter, s-a format în perioada aia de tranziţie din anii 2000.

Nu conta dacă erau un,,nenorocit de paradox ambulant” care o făcea „în trei cu un triceratops” sau un ,,nenorocit frumușel” din Harlem, noii hip-hoperi au avut succes pentru că au făcut fix ce-au vrut. În loc să adere la evident strategia nefuncţională din trecut, și-au construit una nouă, pe internet, cu toți fanii implicați în acest proces. În loc să se agațe de ceva ce efectiv nu mai mergea, nimănui nu i-a păsat de Tha Carter IV, sau Lasers, și, sincer, pe lângă tot hype-ul ala, chiar și Watch The Throne (fii sincer, de câte ori te-ai uitat la aia integral înainte de 2011?)

A fost o transmutare de putere. Iar anul ăsta, am văzut puterea cum se întoarce într-un mediu fericit în care bunicii, tații și tăticii hip hop-ului și-au pus umărul. În Control, Kendrick a rugat pe toată lumea să dea ce-are mai bun. Dar, a ratat ideea, că undeva în transmutarea asta de putere, toată lumea deja a dat.

În încercarea de a recupera din hype-ul furat de artiștii mai noi, gașca veche, ăia care au deja trei, patru, cinci albume la activ, au devenit maniaci cu abordarea promoțională. Toate lansările majore de anul ăsta au fost susținute de o campanie de marketing care a fost de multe ori la fel de creativă ca muzica în sine. Kanye și-a proiectat, literalmente, fața pe mai multe clădiri din jurul globului. Jay Z, pe lângă faptul că s-a vândut la Samsung (o mișcare deșteaptă, dar altă poveste) a cântat șase ore în continuu într-o galerie și a mers într-un turneu global cu cel mai mare popstar din preajmă. Drake a dat video-uri noi cu rația și secvențe din album, iar Pusha a scos cea mai bună piesă a anului cu două sezoane înainte de apariția albumului propriu-zis.

Dar ceea ce era evident, cu fiecare listă de piese dezvaluită, fiecare preview de artwork și poze cu versuri, era faptul că e o foame. Momentele mai importante, ca fața lui Kanye care a apărut la fiecare colț de bloc, au fost puncte globale de interes. E ușor să sugerezi că site-urile de muzică care neglijau în trecut hip hopul, îi dau atenție acum doar pentru că a devenit iar popular. Dar poate a devenit pentru că hip-hopul și-a dat seama cum dracu funcționează internetul? Aș prefera să scriu despre trailerul lui Tyler, The Creator pentru un scurt-metraj decât despre noul clip cu versuri al celor de la Kings of Leon.

Evenimentele astea au generat un interes mai larg pentru hip-hop decât au făcut-o până acum şi i-a propulsat pe artiștii noi la nivele mai mari, în încercarea de a se face auziți. Începutul anului a cuprins lansarea Acid Rap a lui Chance The Rapper, o lansare savuroasă hipercolorată care, deși complet independentă, a fost descărcată de 270,000 + de ori. Pentru câteva săptămâni din primăvara asta, a fost aproape imposibil s-o arzi pe lângă cineva cu o cunoștință minimă a hip-hopului care nu fredona piesa Cocoa Butter Kisses sau Chain Smoker. Albumul a fost un mare succes și pe bună dreptate, pentru că sublinia de ce muzica bună e muzică bună. A fost catchy, memorabil și mişto simultan. Mai mult, a fost bine produs, asamblat și gândit.

Abordarea asta s-a manifestat în fiecare lansare, de la Old-ul lui Danny Brown până la Yeezus-ul lui Kanye West, până la WOLF-ul lui Tyler și până la cantități enorme de LP-uri unice care au fost lansate anul asta. Dar n-a fost vorba doar de albume. Multe scene mici se creează şi toate există, evoluează și învață în propriul lor univers.

Vic Mensa înoată prin ape Chance-contaminate. Dacă-ți place hip-hopul throwback, atunci Joey Bada$$ și-a scos mixul Summer Knights și la câteva luni mai târziu plângea  într-un colț, din moment ce Bishop Nehru a anunțat că va colabora cu DOOM la un nou EP. Pe lentul „Hive”, Earl Sweatshirt, Vince Staples și Cassie Veggies au dovedit că fanii rap-ului serios cărora le place jocul de cuvinte sunt pe mâini bune. Și pe mixtape-ul Dark Denim, Antwon ne-a adus nițel R’n’B și tăieturi inverse care sună ca ceva din trecut, dar și ca ceva din  viitor.

Indiferent dacă-ți place de el sau îl detești, sau crezi că e un personaj creat pe un forum dubios, Yung Lean și restul trupei Sad Boys au scos albume post-Lil B care merită puțină atenţie. Și pentru unii, aparent, și niște lacrimi în milkshake-uri Oreo. Deși a fost lansat la sfârșitul anului, pe „Cleaning Out My Closet” și pe restul casetei Classick, Angel Haze a dovedit că femeile MC nu mai trebuie să adopte sexualitatea agresivă a lui Lil Kim doar ca să scoată versuri mai profunde decât ale contemporanilor lor masculini. Sunt atât de multe variații diferite ale hip-hopului încât e imposibil să le enumeri pe toate. Dar dacă am face-o, și ar fi prezentată ca o poza, ar fi mult mai colorată decât orice swatch dintr-un catalog Dulux.

Nu doar muzica arată că vine o nouă perioadă de glorie a hip-hopului. În 2000, punctele de interes veneau de la rapperii cap de afiş de la festivaluri. Cine e Jay Zed, ce face, și cel mai important, de ce zbiară peste muzică distorsionată la festivalul meu? Efectul de transmutare al puterii, care a catalizat hip-hopul la o forță creatoare, l-a adus înapoi în fruntea ciclului de știri. Și toată lumea soarbe fiecare cuvânt. A dominat media într-un mare fel anul ăsta. Niciun alt artist din lume nu a păstrat atenția majorității internetului cu un singur interviu în felul în care a făcut-o Kanye West. Felația live a lui Danny Brown, saga visa australiană a lui Tyler The Creator,  căderea nervoasă a lui Gucci Mane și campania Samsung a lui Jay Z, i-au făcut pe toți de la Jezebel până la The Guardian să scrie despre hip-hop.

Rapperii n-au făcut doar chestii despre care să se scrie. Au făcut și chestii ca parte din media. Odd Future a semnat pentru încă un sezon din serialul lor și au vândut haine, Mac Miller a avut un show pe MTV. Riff Raff e regele Vine-ului. Câinele lui Pusha T are cont de Instagram. S-a ajuns până la punctul în care artiștii rap sunt media, mai degrabă, decât cum era cazul acum 10, 15 ani, când erau un produs prezentat la care publicul să se holbeze.

E ușor să susții că asta nu-i perioada de glorie a hip-hopului, pentru treburile-s așa de diferite. Dar asta e ideea. Chestiile SUNT diferite și asta e super. Suntem într-un punct în care rapperii sunt probabil singurii oameni care întrec limitele. Dacă citim proclamațiile lui Kanye  cum ca totul e Pusha Tmetaforic, pentru 2013 Rap Game, n-am fi prea departe. Cultura e muzică rap. Media e muzică rap. Internetul e muzică rap. Și suntem într-un loc al dracului de bun datorită lui.

Urmărește-l pe Ryan pe Twitter: @RyanBassil

Traducere: Irene Teodor

Citește și:
Hip hop creştin românesc: un ghid pentru curioşi şi plictisiţi
„FLOW, dă-te-n gâtu' mă-tii...”
Pakistanezii fac cel mai tare hip-hop

Tagged:
Hip-Hop
Angel Haze
Rap
Eminem
Drake
Pusha T
Jay Z
kanye west
Danny Brown
The Creator
Vice Blog