FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

România fără număr: skandenberg cu prietenii mei de la Poliţie

Când am plecat de-acasă mi-am umplut geanta cu un superb cuţit militar, ca să nu fie goală.

Acum ceva vreme, când încă era soare afară, într-o după-amiază de joi, înfulecam un cheeseburger în timp ce traversam Cișmigiul în drum spre Ixia, de unde trebuia să ridic niște documente vechi. Pe alee în fața mea, un tip cu o înfățișare dubioasă, de zici că ar fi sălășluit printre boscheți toată viața, se repede asupra unui tip care pășește înaintea mea cu vreo doi metri și-l oprește. Mersul natural al lucrurilor face ca eu să mă apropii și să observ că dubiosul îi arăta celuilalt, care la momentul ăsta era deja încremenit și alb la față, ceva îndeaproape. Mă holbez întrebător la scena asta suspectă, așa că dubiosul îmi face și mie plăcerea de a-mi dezvălui o legitimație pe care scria Jandarmerie.

Publicitate

„A, OK”, zic, și dau să plec la ale mele. Fac câțiva pași în treaba mea, dar dubiosul mă apostrofează, că nu a terminat cu mine. Mă ia gura pe dinainte să întreb cu voce tare ce-o fi început, știind că nu pe mine mă oprise de fapt. Atunci alți trei dubioși se ridică de pe-o bancă:

„Actele la control…”
„Poftim.”
„Ce ai in geantă?”
„Nimicuri…” Și le arăt: căștile, portofelul, niște hârtii.
„Arme, droguri ai?”, mă întrebă hapsânii, inspectând cu privirea străfundurile genții mele cam foarte goale. „Aicea ce e?”

Când am plecat de-acasă, am făcut ochii roată prin cameră după ceva care să dea greutate goliciunii, pentru că aveam nevoie de geantă ca să-mi țin în ea actele. La voia întâmplării am ales s-o umplu cu prietenul meu fidel de pe Camino, un superb cuțit militar Alpine. Strâng din fălci și răspund:

„Da, am un cuțit.”
„Belea mare, [bla-bla] infracțiune!”

Ei, nu mă-nebuni! Mă simt cu mult mai inocent decât Stan Pățitul. Așa că le zic vreo două glumițe. Probabil că nu se așteaptă, pentru că par a se inflama ca o bășică.

„Ia uite-aici”, îmi flutură unul o cărțulie. „Legea 61/1991:
Art. 2. - (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă, următoarele fapte:
1. portul, fără drept, în locurile și împrejurările în care s-ar putea primejdui viața sau integritatea corporală a persoanelor, ori s-ar putea tulbura ordinea și liniștea publică, a cuțitului, pumnalului, sișului, boxului, castetului ori a altor asemenea obiecte fabricate sau confecționate anume pentru tăiere, împungere sau lovire, precum și […]”

Publicitate

În punctul ăsta sunt și eu perplex, așa că exclam un sincer: „Ești nebun?!” Dubioșii se agită. Clar le-am făcut ziua. Le spun că mi se pare că legea asta este nu numai abuzivă, dar și foarte inexactă, pentru că lasă loc multor altor abuzuri în aplicarea ei.

„Mergem la secție!”

Mmmbine. Păstrez atmosfera destinsă. Ne însoțește și băiatul pe care-l opriseră inițial, pe post de martor. Pe drum discutăm amiabil, analizăm, ne lămurim.

„Te-a tras ața", îi tot place unuia dintre jandarmi să repete, ușor amuzat și împăciuitor.

Ajungem la secția 3 la țanc pentru cafeaua de seară. Aici, atmosfera e mai tensionată. Pe unu-l doare capul și e prost dispus. Mă gândesc că e la ciclu, din moment ce se apucă să-mi dicteze declarația. Foarte corect și exact, de altfel. Altul mă tot hărțuiește, după ce s-a încălzit bine luând declarația martorului. Martorul e băiat simpatic. Oferă priviri înțelegătoare, țigări rulate și gumă de mestecat. Nu îi rețin numele, dar îi mulțumesc de companie.

Scrierea celor trei pagini ale declarației (ale vieții universale de pe tot pământul ăsta, luând de la stânga la dreapta toate meridianele) durează mai mult de o oră. După care le primim la semnat. Pentru că îndrăznesc să vreau să citesc ce-au scris înainte să semnez, nasc valuri de protest și observații. Îmi explică că ei doar mi-au făcut viața ușoară, că sunt băieți cinstiți, în care pot avea încredere, dar că totuși se grăbesc. Nimic personal. Doar mă asaltează și mă tot întrerup din citit.

Publicitate

Până la urmă termin. Într-un mod ciudat, per ansamblu, declarația îmi lăsă o impresie bună, cu excepția unei neconcordanțe minore, cred eu. Băieții scriseseră acolo că aș fi evitat legitimarea când dădusem să plec din parc. Le atrag atenția, dar ei se enervează. Nu mi se pare atât de important încât să-i refuz, iar alte obiecții n-am.

Șeful pleacă cu actele, iar eu îl provoc frățește pe agresiv la un skandenberg, că se tot dă rotund cu asta. Ce-i drept, aproape că-mi rupe mâna. Ultima dată când m-am simțit atât de neputincios, acum mulți ani, încercasem aceeași treabă cu un șofer de autocar. Îi cer jandarmului o a doua șansă, mă pune iar. Îmi exprim admirația (ce altceva mi-a mai rămas de făcut?), iar el se mai liniștește și mă bate prietenește pe umăr.

La plecare îmi spune c-o să fie bine, că sunt un tip super și că ei m-au ajutat cât de mult au putut. După care mă întreabă uitându-se la mine complice: „Hai, bem și noi o bere?”. Mă gândesc că nu mi-ar strica niște relații la Jandarmerie în vremurile astea nesigure, așa că-i zic:
„Sigur. Ați terminat programul? Unde mergem?”
„Eh, nu am terminat. Mai avem treabă, dar bem noi după program.”

Îmi mirose a șpagă, așa că-i spun că nu-mi sună prea bine și o las așa. Ei îmi păstrează cuțitul la dosar, iar eu plec sperând ca domnul procuror să se bucure de el mai mult decât am apucat eu.

Ajuns acasă, cuget asupra faptei. Gluma-i glumă, dar eu îmi vreau cuțitul înapoi. Citesc bine legea 550/2004 Art.27 și îmi confirm că jandarmii au săvârșit un abuz atunci când m-au dus la secție și când m-au legitimat. După ce fac mai multe drumuri și ceva impresie printre polițiști, beneficiez de rara șansă a unei pledoarii morale în fața ofițerului responsabil de dosar. N-o să vă fac capul calendar cu toate întoarcerile de situație, dar, până la urmă, după ce ofițerul mă pune în temă cu toate statisticile și lucrurile nasoale care mi s-ar putea întâmpla dacă umblu cu un cuțit la mine, mă expediază părintește. Rămâne că nu se începe urmărirea penală și că nu primesc nici amendă, ceea ce mă lasă mască. Îmi amintesc de cuțit de-abia în preagul ușii, așa că întreb și cum fac să-l primesc înapoi. Nu sunt șanse, e la Parchet.

O să țin minte, când mai interacționez cu organul, să-l întreb mereu în baza cărei legi are dreptul să-mi ceară orice, de la buletin, la pipăieli și până la număr de telefon. Până atunci, le urez jandarmilor mult succes cu strângerea de fonduri pentru campania electorală.

Anterior: România fără număr #6