FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

Am fost violată și abia atunci au început problemele

Dacă depui plângere pentru viol, nu te aștepta să fii compătimită. Vei fi în primul rând umilită, disprețuită și obligată să te justifici pentru lucruri pe care le consideri normale.
9.7.13

Unul dintre desenele mele care cică mă face un martor mai puțin credibil la propriul meu viol.

Potrivit Rețelei Naționale pentru Viol, Abuz și Incest, una din șase americance a fost victima unui viol sau a unei încercări de viol. Eu sunt una dintre acele femei. Nu cred că povestea mea e rară sau specială. Se întâmplă tot timpul – potrivit RNVAI, în Statele Unite are loc un viol odată la fiecare două minute. Și la fel ca 97 la sută dintre violatori, agresorul meu e în libertate. Vreau să-mi împărtășesc cu voi experiența, ca să știți ce distractiv e să faci plângere pentru viol. (Sunt sigură că multe dintre voi știți despre ce vorbesc).

Publicitate

Voi începe cu începutul: Într-o seară din luna octombrie 2010, mergeam să mă întâlnesc cu prietenii într-un bar din Park Slope, Brooklyn. Era ora 10 p.m. În micul meu cerc de prieteni era un tip care am presupus greșit că era prieten cu unul dintre ei. Socializa destul de bine cu grupul, ca și cum ne cunoștea deja pe unii dintre noi, așa că nu m-am gândit prea mult. Eram și puțin beată. Mai luasem și cocaină cu ceva vreme înainte. Când am ieșit la o țigară în fața barului, tipul a ieșit și el să fumeze, așa că am început să vorbim. N-am flirtat cu el – nici nu mă pricep să flirtez și oricum nu eram atrasă de el câtuși de puțin. Avea cam 1,70 m înălțime, era musculos și părea să fie de origine hispanică sau italiană. Așa l-am descris mai târziu polițiștilor.

Avea o privire tulburată și inițial am crezut că era timid și încerca disperat să comunice cu alții cu ajutorul drogurilor, cum fac mulți oameni. Nici el n-a flirtat cu mine și n-a arătat că ar avea vreun interes romantic sau sexual pentru persoana mea. M-a întrebat dacă vreau să luăm coca la el în mașină, ca să nu mai stăm să așteptăm la rând la baie. Mașina lui era chiar lângă noi și, deși eram puțin stresată, am urcat. Imediat ce am închis portiera, a blocat toate portierele și a pornit mașina. I-am spus că vreau să cobor, dar el a continuat să conducă. I-am spus să întoarcă, pentru că mă așteptau prietenii. „Nu-ți face griji, întorc,” mi-a spus cu o expresie stoică pe față. N-a întors. Îl tot întrebam unde mă duce, dar nu mi-a mai răspuns.

Publicitate

M-a dus într-un apartament curat și dubios unde pe mai multe monitoare plasate prin cameră rulau filme porno. I-am spus în mod repetat că nu voiam să fac sex cu el și că voiam să mă întorc la prietenii mei. Nu a fost deloc o situație ambiguă sau neclară. Am încercat din răsputeri să-l resping. M-a amenințat că mă omoară. M-a pocnit. M-a tras de păr când am încercat să scap. De câte ori îi spuneam să se oprească, mă pocnea peste față. Nu mă scotea din „curvă” și „târfă”. Mi-a poruncit să tac dracului din gură. Am ajuns să-l implor să mă lase în viață. I-am promis și bani dacă nu-mi va face rău. Cel mai mare chin a fost să-i văd tatuajul cu „666” de sub buric. Am alergat imediat ce am prins o ocazie. M-a urmărit.

Nu știam ce să fac. M-am temut să merg la poliție pentru că știam că victimele violului sunt tratate cu curul, mai ales dacă nu sunt virtuoase și pioase ca Fecioara Maria însăși. Știam că o să mă facă să mă simt vinovată că băusem, știam că o să mă întrebe ce a fost în capul meu de m-am urcat la el în mașină și deja mă simțeam ca dracu' că fusesem atât de proastă să fac asta. O prietenă m-a convins că cel mai corect era să fac totuși plângere. M-a sfătuit să par „cât mai distrusă emoțional. Nu te machia și nu te îmbrăca elegant ca de obicei.”

Mie mi se pare că par de 12 ani fără machiaj și mă face să mă simt dezbrăcată, dar 24 de ore mai târziu, am ajuns la secția de poliție tristă și nemachiată. Polițiștii au fost de treabă și m-au ajutat să fac plângerea, după care am mers la spital unde am primit o trusă pentru viol. După asta, am fost interogată de un detectiv care mă tot întreba cu ce eram îmbrăcată și care mi-a spus că n-aveam nicio șansă să câștig cazul pentru că băusem alcool în momentul când s-a produs incidentul. În loc să mă întrebe ce îmi făcuse tipul, tipul mă întreba de ce nu mă luptasem mai tare să scap și de ce nu fugisem mai repede. Răspunsul era pentru că mi-era teamă și eram pe pilot automat – nu-mi închipuiam că cineva mă va acuza vreodată că n-am reușit să scap.

Publicitate

Câteva zile mai târziu, m-am întâlnit cu același detectiv la Unitatea pentru Victime Speciale (secția care se ocupă de viol) ca să mă uit la fotografii cu suspecți din baza lor de date. Am petrecut ore în șir uitându-mă la fotografii. În tot timpul ăsta, detectivul m-a descurajat, spunându-mi că e o pierdere de vreme. Tot făcea comentarii despre cum arătam împreună cu colegii lui, comentarii care aduceau a insulte. Poate oi fi fost eu prea sensibilă, proaspăt afectată de calvarul prin care trecusem, dar mi s-a părut groaznic să aud comentarii despre cât de inocentă arăt sau nu în timp ce scanam fotografii să-mi găsesc violatorul. Nu apucasem nici măcar să mă ocup de nevoile mele corporale de bază și nu aveam niciun interes să arăt bine pentru polițiști, așa că l-am rugat să nu mai vorbească despre cum arăt. Mi-a răspuns că îmi făcea o favoare că se ocupa de cazul meu care oricum era doar un moft și că dacă voi continua cu atitudinea asta tupeistă, va renunța să mă ajute.

Câteva zile mai târziu am primit un telefon de la un detectiv mult mai amabil care îmi preluase cazul – devenise o investigație a mai multor cazuri de viol. Datorită faptului că menționasem tatuajul lui cu „666”, forțele de poliție reușiseră să afle cine era agresorul și să îl asocieze cu două alte femei care fuseseră abuzate sexual. Cum incidentele avuseseră loc la câteva luni distanță unul de altul, noul detectiv era convins că acest bărbat era un violator în serie. Un violator care devenea tot mai malefic și mai crud cu fiecare nou atac. A fost adus și l-am identificat dintr-o serie de suspecți. În timpul ăsta, am povestit mult cu una dintre celelalte fete, care părea o versiune brunetă a mea. Avea până și aceeași aluniță deasupra buzei ca și mine și, la fel ca mine, nu-și mai amintea foarte bine cum arăta bărbatul, dar ținea minte tatuajul ăla penal. Fata avea un iubit în momentul atacului, iubit care s-a despărțit de ea pentru că era sigur că îl înșelase și inventase toată povestea cu violul ca să nu se simtă vinovată. Am depus mărturie, împreună cu fata brunetă, în fața juriului, iar juriul a considerat că existau destule dovezi cât să începem procesul. Cea de-a treia fată, care depusese plângere cu câteva luni înainte, a vrut să-și vadă de viața ei și a renunțat la proces.

Publicitate

Între timp, a trebuit să îndur celelalte efecte ale violului, care nu aveau legătură cu poliția sau cu tribunalul. Inițial, spusesem despre viol doar câtorva oameni în care aveam încredere – vrusesem să păstrez discreția, ca oamenii să nu aibă reacții dubioase care să mă facă să mă simt prost. Dar n-a funcționat. În doar câteva zile, deja aflaseră vreo 60, 70 de persoane și nimeni nu mai voia să iasă cu mine, de teamă că o să izbucnesc în lacrimi pe neașteptate sau dracu' știe ce alte stereotipuri în care sunt băgate victimele violului. Una dintre cele mai bune prietene ale mele din vremea aceea mi-a spus că nu mai putea fi prietenă cu mine și nici n-a vrut să mă asculte când i-am povestit cum s-au întâmplat lucrurile. Mi-a spus că nu voia să audă, că era traumatizată de ce mi se întâmplase.

Câțiva membri ai familiei mi-au spus că mă jeleau, pentru că „violul e mai rău decât moartea”. Altă rudă mi-a spus că nu se miră că am pățit asta, pentru că sunt genul care-mi atrag ghinioane și că eram o victimă prin natura mea. „Unele persoane sunt victime, altele agresori, așa funcționează lumea,” îmi spuneau toți. „Tu ești o victimă.” Unii s-au declarat iritați că acum aveam „un motiv serios să fiu deprimată.” Erau cunoștințe de-ale mele nefericite și nesigure de sine care își vărsau stresul de zi cu zi în capul meu.

Violatorul stătea foarte bine la capitolul financiar, ceea ce s-a dovedit a fi o problemă. Avea un avocat foarte bun care a susținut că clientul lui nu avusese timp să se pregătească înainte de proces, așa că cerea o nouă întâlnire în fața unui alt juriu. Mi s-a spus să-mi pregătesc din nou discursul pentru un alt juriu. Cazul a fost amânat din nou. L-am sunat pe avocatul care se ocupa de mine, dar am primit răspunsuri vagi. Am stat în tensiunea asta o grămadă de vreme. Abia în luna martie a anului 2012, am fost chemată să vorbesc din nou. Fata brunetă renunțase deja la proces, nu mai avea chef să-și bată capul.

Publicitate

Rămăsesem doar eu și n-aveam voie să aduc în discuție la tribunal plângerile celorlalte femei agresate. În ziua în care am depus mărturie, avocata agresorului, căci era o femeie, mă aștepta cu un dosar. Conținea dovezi incriminatoare despre caracterul meu pe care le găsise despre mine: desene pe care le postasem pe internet, articole sexi pe care le publicasem și fotografii cu mine.

Una dintre bilele negre din dosarul meu era un blog cu desene intitulat Slutcock. Numele era un omagiu vag adus jocului video din anii '90 White Men Can't Jump, care era plin de expresii și porecle tâmpite. Potrivit avocatei, acest lucru urma să fie folosit în timpul procesului, ca argument care să dovedească că mă consideram o târfă (slut). Alte dovezi considerate relevante erau un desen de-al meu cu un jeleu care-l strângea de gât pe alt jeleu intitulat La mulți ani de Ziua Violenței!, fotografii de la photo shooting la care participasem și o fotografie în care colegul de apartament îmi ținea un pistol de jucărie la tâmplă. Toate acestea dovedeau că-mi plăcea sexul sălbatic și dur. Postasem fotografia cu pistolul de jucărie pe Facebook ca o glumă, din cauză că colegul meu de apartament mă obliga să scriu un text de prezentare despre un performance artistic al cărui curator era. Evident că imaginea nu avea nimic sexual, dar avocata mi-a spus că i se părea o fotografie tulburătoare. Mai erau câteva fotografii sexi cu mine de Halloween și de la alte ocazii unde oricum toată lumea se îmbracă sexi.

Publicitate

Am fost obligată să mă apăr pentru lucruri pe care le consider normale și care nu aveau nicio legătură cu noaptea aceea. Nu e ca și cum scriam lunar o rubrică de sado-masochism – și n-ar fi trebuit să conteze nici dacă scriam. Aș fi preferat să se lege de consumul de droguri, era oarecum mai relevant decât toate prostiile alea. Avocata a mai comentat și că aveam păr platinat de rockeriță și că ar fi fost de preferat să-l vopsesc într-o culoare mai naturală. Apoi a adăugat: „Măcar ai un job bun în momentul de față, asta o să-ți dea credibilitate.”

După ce m-a perpelit pe toate părțile, s-a stabilit până la urmă că avocatul apărării nu avea voie să aducă fotografii și desene în fața juriului. Oricum nu mai conta – au lăsat cazul baltă. Li se părea că nu mă luptasem îndeajuns cu agresorul, că nu aveam destule urme de agresiune și că nu mersesem la poliție destul de repede. Nu m-a mirat rezultatul, dar am rămas cu senzația că sistemul juridic și societatea în general m-au dezamăgit. Sunt o ființă umană care are dreptul să experimenteze tot ce are viața de oferit și am dreptul să fac asta, la fel ca orice bărbat și orice femeie. N-ar trebui să mă simt vinovată că mă exprim artistic sau prin intermediul hainelor. N-ar trebui ca lucrurile astea să mi se arunce în față ca argumente care dovedesc că meritam să fiu violată. Desigur, știu că m-am pus într-o situație stupidă. Înțeleg asta. Dar să zicem că cineva ar fi îndeajuns de prost cât să leșine în pragul ușii mele, iar eu aș decide să înjunghii persoana și s-o ucid, doar pentru că așa am simțit instinctual și pentru că era acolo – aș fi condamnată pentru crimă, și pe bună dreptate. N-ar conta și n-ar interesa pe nimeni ce stil de viață ducea victima.

Publicitate

Cred că atitudinea față de asalturile sexuale e arhaică și absurdă. Cred că multe persoane care au fost violate se tem să vorbească despre ce li s-a întâmplat, dar violul n-ar trebui să fie un subiect tabu. Unii oameni mi-au spus că sunt sociopată din cauză că vorbesc atât de deschis despre asta, ca și cum aș mânca un sandviș. Dar nu-l pot privi ca pe un eveniment catastrofic. E ceva ce mi s-a întâmplat și trebuie să-mi amorțesc cumva emoțiile ca să nu trăiesc cu traume multă vreme de acum înainte. Îmi pare rău dacă povestea mea v-a creat disconfort, dar foarte multe persoane trec prin asta. Mi se pare mult mai tulburător să te prefaci că nu se întâmplă astfel de lucruri decât să vorbești despre ele.

Gina Tron scrie la Ladygunn Magazine și e director creativ la Williamsburg Fashion Weekend. În prezent, scrie o carte. Urmăriți-o pe Twitter aici: @_GinaTron

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

Mapping-ul și Twitter pot fi folosite ca metode de combatere a violului în Siria

Bărbaţii nu prea se înghesuie la protestele împotriva violului

Unul din trei copii e violat în cea mai mare comună din Africa de Sud

Ce spun copiii despre viol