Eşti tocilar?

Imagine de Courtney Nicholas

Ce este un tocilar? Sunt tocilarii la modă acum? Cu toţii ne întrebam asta de când jocurile video au început să producă mai mulţi bani, decât filmele. Dar situaţia reală a tocilarilor este diferită de cea prezentată-n media, conform romanului American Nerd: The Story of My People. Autorul Benjamin Nugent îşi analizează propria-i copilărie plină de dragoni imaginari, jocuri video, interacţiuni ciudate în curtea şcolii şi confruntări cu derbedeii şcolii ca să-şi dea seama ce înseamnă să fii un tocilar.

Ipoteza lui Nugent e că tocilarii tind să semene cu calculatoarele, adică ei sunt mai confortabili cu regulile şi sistemele previzibile, decât cu improvizaţiile rapide pe care le implică o interacţiune socială între oameni. Un capitol din carte compară caracteristicile unui tocilar cu cele ale oamenilor care suferă de sindromul Asperger (incapacitatea de a înţelege limbajul trupului şi expresiile faciale, ticurile, purtarea ciudată sau dependenţa de condiţii predefinite).

Curtea şcolii, unde copiii atletici sunt cei mai apreciaţi, este de multe ori locul în care cineva este definit ca tocilar. Aici e vorba de cultul fizicului, cultul sportului, care este un cult primitiv. Când societatea rurală s-a transformat într-o anexă urbană, lumea agrară i-a făcut locul lumii indutriale, aşa că oamenii aveau nevoie de o pauză după ce-au stat toată ziua pe banda rulantă a fabricii. Sporturile au apărut ca un mod prin care oamenii să se întreacă şi să-şi arate superioritatea în ciuda faptului că în meseria lor sunt mai mult sau mai puţin subjugaţi.

 Dacă dihotomia sportivi versus tocilari este de fapt cea dintre fizic şi psihic, şi dacă noi trăim acum în era informaţiilor, unde fiecare adolescent îşi măsoară valorea în cât de bun e profilul său de Facebook, atunci sunt tocilarii cool în zilele noastre?  Desigur noi încă preaslăvim sportivii şi  îi plătim extraordinar de bine, dar asta pare mai mult o obsesie conservatoare, o procupare cu lucruri mai umane, când noi trăim într-o lume supraumană. Petrecem jumătate din zilele noastre, jumătate din vieţile noastre cu ochii în nişte monitoare, conectaţi la mediul digital, la mediul tocilarilor.

După ce n-am mai fost în liceu am realizat cât de mult seamănă cu o arenă de gladiatori. Dacă nu te duci la o anume şcoală, unde toţi sunt acolo pentru a învăţa un lucru specific, eşti aruncat într-o groapă plină cu oamenii cu care nu ai nimic în comun în afară de vârstă şi oraşul natal. Eu am fost la o şcoală foarte bună şi deşi nu am deificat sportivii noştri la nivelul în care mamele să otrăvească rivalele fiicelor lor, ca să fie sigure că prind un loc la echipa de majorete, n-am fost foarte departe de asta. Echipa noastră de baschet a câştigat campionatul în 93’, iar jucătorul Jeremy Lin a venit la liceul meu (Palo Alto) la un deceniu după ce-am absolvit.

 Sportivii au atâta încredere de sine, pentru că succesul lor se bucură de atâta vizibilitate. Tinerii creativi şi tinerii studioşi nu prea au cu ce să se laude în adolescenţă, iar cei care au cu ce n-o să aibă niciodată vizibilitatea pe care o au sportivii pe terenul de fotbal.

Dacă tocilarii nu pot să se întreacă pe culoarele şcolii sau la petrecerile din weekend, pentru că ei nu înţeleg regulile care guvernează astfel de activităţi sau nu au capitalul social care să le ofere o deschidere în faţa sexului opus, nici nu mă miră că ei evadează în lumi fantastice, unde regulile sunt strict codificate: jocuri pe roluri, jocuri video, showuri tv, etc. În astfel de fantezii antisocialii care nu se pot întrece în viaţa reală, capătă avantaje în faţa altora pentru că fiecare persoană este doar un avatar. În loc să trăieşti într-o realitate în care eşti un pitic de un metru jumate te poţi transforma într-un războinic spintecător de extratereştri venit din viitor cu o armă falică care trage mai repede, decât aleargă Usein Bolt, sau unul spintecător de orci, cu spinarea unui jucător de rugby. Aici vorbim despre nişte demersuri cu reguli clare, care nu pot fi schimbate, decât dacă asta doreşte tocilarul, nu ca în viaţa reală unde totul este relativ, iar o mişcare proastă te poate lăsa la fundul scării sociale.

Dar nu se joacă toată lumea pe calculator acum? Nu facem cu toţii parte dintr-o reţea socială? Şi când vorbim despre ascensiunea curentului hipster, nu vorbim de fapt de ascensiunea tocilarilor? Unii hipsteri sunt definiţi prin iubirea lor faţă de activităţile retro: trenduri vechi, muzică veche, filme vechi, artă veche. Şi această întoarcere la trecut este un mod de a te eschiva de prezentul competitiv. E un mod de a spune: „Nu vreau să urmez toate trendurile astea. Vreau ca faptul că nu sunt cool să mă facă cool. Eu depind de ceva care vine cu o garanţie, pentru că vine din  trecut şi nu intru în piaţa de masă consumeristă.” Aşadar trebuie să ne întrebăm cine sunt tocilarii zilelor noastre? Cei care sunt obsedaţi de tehnologie?  Cei care formează noi subgenuri ale fantasticului? Într-o lume în care avem cu toţii un avatar pe Facebook, cine mai poate spune ce e real şi ce e imaginar? Cu toţii trăim într-un simulacru, iar sportivii care se luptă în meciuri locale pe teren par foarte mici în comparaţie cu întrecerile internaţionale dintre jucătorii de World of Warcraft.

 Există şi un substrat rasist la dinamica asta sportiv-tocilar în care nu vreau să intru. Tot ce vreau să spun este că modul în care oamenii se definesc în contrast cu animalele (avem inteligenţă şi conştiinţă) sau în contrast cu calculatoarele (avem emoţii şi spontaneitate) este şi un mod de a ne lăuda cu superioritatea rasei caucaziene. Chiar dacă tocilarii evrei sau asiatici pavează drumul către viitorul interacţiunii umane şi al existenţei, ei vor fi inepţi social într-un fel sau altul, pentru că rasa albă heteronormativă se simte eclipsată de ei, aşa că va muta percepţia pentru a denigra competiţia şi să profite de pe seama ei.

 Citeşte şi:

American Psycho: Zece ani mai târziu//Douăzeci de ani mai târziu

Am explorat poliamorul cu nişte tocilari excitaţi

A găsit tocilarul ăsta leacul pentru cancer?