Bărbatul cu memorie de 30 de secunde

În 1953, Henry Molaison, bolnav de epilepsie severă, a suferit o operație care i-a salvat și i-a distrus viața în același timp. Deși înlăturarea unor bucăți din creierul lui Henry (hipocampul și părți din ambele amigdale) i-a vindecat boala, i-a lăsat și o amnezie cum rar a întâlnit neuroștiința: la fiecare 30 de secunde, memoria i se ștergea complet. Molaison a devenit primul martir sacrificat pentru studiul memoriei umane; deși, ca subiect, a fost responsabil pentru 60 de ani de descoperiri în domeniul neuroștiinței, ca persoană toată viața n-a făcut decât să încerce să-și amintească lucruri în vârtejul din mintea lui. După ce i-a murit tată, purta în buzunar un bilețel pe care scria „Tata e mort".

Dr. Suzanne Corkin l-a întâlnit pe Henry în 1962 pe când era proaspătă absolventă a facultății de medicină. După ce a devenit anchetatorul lui principal în 1982, și-a petrecut următorii 46 de ani din viață lucrând cu el. Am sunat-o pe Corkin ca să încerc să înțeleg cum e să nu poți ține minte moartea unui părinte.

VICE: Bună ziua, dr. Corkin. În cartea Prezentul continuu faceți o analogie frumoasă care descrie sublim boala lui Henry. Spuneți că „informațiile se adună în holul hotelului din creierul lui Henry dar nu se poate caza în niciuna dintre camere." Puteți extinde puțin afirmația?
Dr. Suzanne Corkin: Această idee mi-a inspirat titlul cărții și înseamnă, practic, că Henry trăia mereu clipa prezentă. Nu-ți putea spune ce făcuse mai devreme în ziua aceea sau cu o zi înainte sau cu o lună înainte. Dacă-i distrăgeai atenția, nu-și putea aminti despre ce vorbea.

Voi încerca să fac și eu o analogie: am impresia că experiența cea mai apropiată de a lui Henry o avem atunci când intrăm într-o cameră și uităm imediat motivul pentru care am intrat. Henry avea constant frustrarea asta?
Ei, s-a obișnuit cu asta. A locuit în medii foarte familiare după operație. A locuit cu părinții șui și și-a petrecut mult timp în casa aceea. Așa că se obișnuise să treacă dintr-o cameră în alta fără să aibă idee de ce. Dacă ajungea în baie, probabil știa de ce s-a dus la baie. Dar nu știa unde se țin lucrurile. Îi plăcea să lucreze în curte, dar nu știa niciodată locurile în care erau uneltele.

Se uita de nenumărate ori la aceleași filme?
A, sigur. Citea și aceleași reviste fără probleme.

Și muzica? I-au rămas vreodată în minte anumite melodii?
Da, chiar am testat asta la modul oficial. Am făcut un test. M-am dus la bibliotecă și am găsit un top cu hituri din 1926 (anul în care s-a născut) și le-am înregistrat. Când i le-am pus, a recunoscut câteva dintre ele – deci n-a fost un eșec total. În orice caz, el nu avusese viață socială nici în adolescență, din cauza epilepsiei.

Câteodată reușea să ghicească lucruri?
Nu fabula, dar uneori le zicea pe ghicite. Când l-am întrebat cine a luptat în Războiul din Golf, a spus Mexic și Cuba. Ghicea inteligent, nu inventa lucruri.

A mințit vreodată?
Nu țin minte să fi făcut asta. La un moment dat se operase de cataractă și după aceea n-a mai trebuit să poarte ochelari. Odată l-am întrebat unde sunt ochelarii și mi-a spus: „I-o fi furat cineva." Nu era o minciună, pentru că nu știa. Nu știa decât că trebuia să poarte ochelari, deci dacă ochelarii nu erau, a trebuit să găsească o explicație pentru asta.

Cum a reușit să țină minte că i-au murit părinții?
N-a reușit. I-a luat multă vreme în care nu i-a mai văzut până să înțeleagă că nu mai erau.

Care erau relațiile lui Henry cu sexul opus?
Era mereu foarte politicos, cavaler. Am câteva fotografii cu el și o femeie pe nume Maude, cred că de prin 1946. Una e cu ei doi ținându-se în brațe pe plajă. Cealaltă fotografie e cu Maude într-o poziție de pin-up și pe spatele ei scrie: „Pentru Henry, Cu dragoste, Maude."

Am și niște scrisori de la doi prieteni de-ai lui care au fost în armată în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial. Vorbeau mult despre femei, gagici, căsătorie și chestii din astea. Deci femeile apăreau în conversații, dar nu știu în ce măsură erau adevărate poveștile.

A vorbit vreodată despre fete după operație?
Nu. L-am întrebat despre eventuale iubite și n-a zis niciodată nimic despre Maude, ceea ce e foarte interesant.

Există un aforism spiritual la care aspiră mai multe religii. Uitarea trecutului și lipsa de griji față de viitor. Crezi că Henry a obținut asta involuntar?
Nu știu dacă pot spune că a avut momente Zen. Mulți oameni îl descriu ca pe o persoană foarte blândă. Cred că era așa și înainte de operație. Și tatăl lui era genul de om care nu vorbea neîntrebat, așa că e greu de știut dacă blândețea și tăcerea lui era genetică sau se datora operației. Știu că unor prizonieri li se scoteau amigdalele pentru a fi îmblânziți.

Când a ajuns la centrul clinic de cercetare, primea de mâncare și făceam tot felul de teste pe el, dar uneori îi plăcea să se relaxeze când nu avea nimic de făcut. Asistentele îi scoteau scaunul pe hol și el stătea acolo, iar oamenii care treceau îl salutau. Îi plăcea socializarea asta. Era mulțumit să stea acolo, fără să se întrebe ce mai are de făcut, când e cina și dacă poate primi un pahar cu apă. Stătea acolo și se bucura de peisaj, de traficul de oameni. Era un tip vesel, nu era deprimat.

Cum v-a perceput Henry?
Cam după 20 de ani de la ziua în care ne-am cunoscut, a început să spună că mă recunoștea.

Cum a ajutat Henry știința să progreseze?
Dedicația lui a adus o revelație în știința memoriei. În primul rând, era dovada vie că e posibil ca o persoană să fie foarte inteligentă chiar dacă nu are memorie. Avea IQ-ul peste medie. Asta ne spune că memoria e procesată de circuite specializate ale creierului – că memoria e compartimentată.

Al doilea lucru pe care l-a arătat Henry a fost că abilitatea de a stoca amintiri noi e localizată într-o parte specifică a creierului, partea interioară a lobilor temporali. Înainte de Henry, nu înțelegeam hipocampul și cortexul care îl înconjoară sunt esențiali pentru stabilirea memoriei pe termen lung. A treia lui contribuție a fost descoperirea că există diferite tipuri de memorie cu diferite locații în creier. Acum știm că sunt mai tipuri de memorie pe care le păstrezi și când ești amnezic.

N-au lăsat nicio parte din hipocamp, în care să rămână fantome ale memoriei lui?
Nu, au fost tăiate liniile telefonice. Toată aria creierului care oferea informații hipocampului a fost înlăturată, au rămas niște urme mici. Nu-și amintea nimic practic care să-i folosească. Din când în când, avea sclipiri de memorie care ne dădeau pe spate și ne făcea să țipăm din cauza surprizei, dar apoi iar nu-și mai amintea nimic a doua zi.

Memoria te formează și ca identitate. Henry a pierdut chestia asta după operație?
E o întrebare complicată. După cum știm, atât filosofii cât și oamenii de știință au argumentat că un individ care nu are capacitatea de a-și aminti nu are nici identitate.

Deci avea oare Henry Molaison un simț al sinelui? Răspunsul e da, avea. Doar că era mai puțin complet ca al tău sau al meu. Noțiunea de sine e compusă din amintiri din trecut și prezent și din planurile pentru viitor. Iar Henry nu prea avea acces la toate astea. Își amintește bine perioada de la naștere și până în 1953 când a fost operat, ne-a putut spune ce distracții îi plăceau: să se dea cu rolele, să cânte la banjo și să tragă cu arcul.

Dar nu avea decât amintiri generale, nu-și amintea episoade, lucruri care s-au întâmplat într-un anume mediu la un anumit timp.

Ani de zile după operație a păstrat fragmente de informație, așa că avea un simț al identității. Știa că fusese operat și că procedura mai fusese testată pe puțini oameni înaintea lui și că se întâmplase ceva greșit pe parcursul ei. Știa asta și putea s-o spună oricui, dar în rest avea o memorie execrabilă. Nu putea reține nicio informație nouă și credea că și arată ca pe vremuri. Se descria ca fiind slab și nu era conștient că avea părul cărunt.

Își putea închipui viitorul?
Nu, nu putea construi vreun plan. În mod constant avea mici monoloage. În unul dintre ele tot spunea că vrea să se facă neurochirurg.

Of.
Dar credea că nu e posibil, pentru că purta ochelari. Se gândea că vor fi murdari și n-o să vadă bine sau să asistenta o să-i șteargă sprânceana de transpirație și o să-i dea jos ochelarii sau că o să-i sară sângele pe ochelari și n-o să mai vadă nimic. Se temea că ar putea răni pe cineva din cauza asta. Avea o conștiință puternică și nu dorea să mai facă cuiva un rău ca acesta. Chestia interesantă e că nu avea niciun plan B. Nu avea niciun plan, practic. Când îl întrebam ce ar vrea să facă mâine, spunea: „Orice e benefic". Nu putea crea un viitor și n-a putut niciodată să-și urmeze visele pentru că nu avea niciunul.

Urmăriți-l pe James pe Twitter: @Bainosorus