FYI.

This story is over 5 years old.

Chestii

De ce le e teamă bărbaților să vorbească despre anorexie

25% din cei care suferă de anorexie sunt bărbați.
12.12.14

Am dus o viață destul de nocivă în adolescență. Dar în loc să mă îmbăt rangă prin toate crâșmele, să fumez ca o locomotivă sau să bag droguri de căcat, eram un perfecționist anxios, lipsit de respect de sine și obsedat de o imagine distorsionată asupra corpului meu.

Între 13 și 15 ani am fost controlat de anorexie nervoasă și, până vara trecută, n-am vorbit cu nimeni despre asta. La cinci ani după cea mai urâtă perioadă din viața mea (am 20 de ani acum), faptul că am recunoscut asta mi-a luat o povară mare de pe inimă.

Publicitate

La acea vreme, nu voiam să recunosc că am o problemă, dar în cel mai rău caz aveam regula de o singură masă pe zi. Îmi ascundeam micul dejun și săream peste masa de prânz de la școală. Orice eveniment unde eram obligat să mănânc era o agonie pentru mine. Mi se pare înspăimântător cât timp investeam în planificarea și evitarea meselor. Pierdeam ore întregi cu asta, zilnic. Dar erau necesare toate, dacă voiam să ajung la idealul meu de piele și os.

Chiar și faptul că mâncam o singură masă pe zi mă făcea să mă simt vinovat. Mă simțeam ca un căcat cu ochi când mă uitam în oglindă sau când urcam pe cântar, la fel și când mă întindeam în pat și vedeam vreo proeminență în abdomenul meu. Plângeam, și dormeam pe burtă ca să nu fiu obligat să-mi văd corpul. Ziua mă simțeam amețit, în stare de leșin și blazat. Asta era în perioada în care erau la modă blugii mulați pe craci. Dar ai mei nu-mi veneau mulați, ci largi.

Din fericire, am avut noroc cu o familie foarte implicată, care ar fi intervenit din start dacă știau, dar ca un puștan șiret de 13 ani cu o urmă vagă de păr facial, hormoni și un acces prematur de creștere, am reușit să-i păcălesc. Bărbații cu anorexie nu par anorexici datorită formei corpului și eu m-am folosit de asta. Față de femei, bărbații cu anorexie își păstrează musculatura bine definită. O fostă iubită spunea că sunt „cizelat." Eram entuziasmat de cât de ușor îi păcăleam pe toți.

Publicitate

Mai încolo, când am început să bănuiesc că am un fel de problemă mintală, am intrat în faza de negare. Oamenii cu tulburări alimentare sunt foarte stigmatizați, de-asta nu m-am dus să cer ajutorul și tratamentul de care aveam nevoie. Ne este rușine. Nu putem să recunoaștem că avem o astfel de slăbiciune. Fix când citeam articolul ăsta despre generația mea, m-am gândit: „Dacă problemele mele din adolescență au contribuit la deziluzionarea tinerilor din generația asta?" Lawrence Brown, care lucrează la BEAT, cea mai mare organizație caritabilă pentru tulburările alimentare din Marea Britanie, spune „Când privești statisticile, rata de suicid la bărbați este de trei ori mai mare decât la femei. Asta arată cât de greu le este bărbaților să vorbească despre orice fel de problemă mintală, inclusiv despre tulburările alimentare.

Desigur, există și ideea asocierii cu corpul feminin. De exemplu, la școală nu puteam să accept că sufăr de anorexie, pentru că mi se părea o problemă de adolescente. Așa m-a făcut societatea să gândesc. Se pun presiuni imense pe femei să respecte niște idealuri fizice, dar rezultatul este la fel de nociv și pentru bărbați anorexici, pentru că majoritatea nu pot accepta că sunt așa.

De exemplu, la școală nu puteam să accept că sufăr de anorexie, pentru că mi se părea o problemă de adolescente.

Sam Thomas, o fostă bulimică și fondatoare a organizației caritabile Și bărbații au tulburări alimentare, crede că nu ar trebui să asociem aceste tulburări unui gen anume. „Nu vorbim despre bipolaritate ca o tulburare specifică bărbaților sau despre schizofrenie ca una specifică femeilor, deci e surprinzător că noi considerăm că anorexia afectează doar femeile," a explicat el. Termeni precum „manorexie" fac mult rău și, după cum evidențiază Thomas, stastisticile despre problema asta sunt privite ca ceva secundar, un fel de „mă rog, suferă și tipii uneori de ea"

De altfel, statisticile despre numărul de bărbați cu tulburări alimentare probabil nu reflectă adevărul. Ele vorbesc doar de cei care au apelat la tratament și-i exclud pe cei ca mine, care suferă sau au suferit în tăcere. Ideea că doar 1,6 milioane de oameni din Marea Britanie trăiesc cu tulburări alimentare este clar o subestimare.

Publicitate

Cifrele oficiale arată că 11% din cei care suferă de astfel de tulburări sunt bărbați, însă un sondaj mai superficial, dar mai autentic, făcut de de Centrul de Informații NHS în 2007, care spune că 25% dintre cei care suferă de anorexie sunt bărbați. Îngrijorător este că cei de la Colegiul Regal de Practici Generale au descoperit c-a crescut cu 66% numărul de internări în cazul bărbaților cu tulburări alimentare în ultimul deceniu. „Asta ar putea fi o creștere reală a numărului de bărbați care suferă de tulburări alimentare", sugerează Thomas. „Sau ar putea sugera că mai mulți bărbați ajung în situații de criză înainte să fie tratați."

Dacă aș fi avut curajul să vorbesc cu consilierul școlar, s-ar putea să fi fost greu de diagnosticat. Uită-te la studiul ăsta făcut de academicieni de la Oxford și Glasgow care spune că „bărbații cu probleme alimentare nu sunt diagnosticați cum trebuie, nu sunt tratați cum trebuie și nici nu se fac destule cercetări despre ei."

Cel mai mult mă deranjează lipsa cercetării în domeniu. Medicii de familie nu sunt pregătiți să observe simptomele tulburărilor alimentare la bărbați, mai ales pentru că la ei este mai greu de observat deteriorarea fizică în primele faze ale bolii. În al doilea rând, criteriile lor de diagnosticare sunt axate pe corpul feminin. De exemplu, neregularitățile menstruale sunt unul din primele semne pe care le caută medicii de familie în astfel de situații.

Se spune că anorexia lasă un vid în viața ta, lucru pentru care pot depune mărturie. Îmi amintesc foarte puține chestii din acea perioadă. Țin minte ce muzică îmi plăcea(The Mars Volta) și ce materii (limbile străine), dar atât. Dacă aș fi devenit anorexic la o vârstă mai înaintată, eu sau o rudă de-a mea ar fi putut găsi ajutorul de care aveam nevoie prin siteul Men Get Eating Disorders Too. Acolo am găsit multe informații și testimoniale, sesiuni de chat online și un forum unde suferinzii discută cu experții în tratarea acestei condiții.

Grupuri de tratament au apărut și în Brighton & Hove și sper să se dezvolte în continuare, iar Thomas a început să pregătească profesioniștii medicali în acest domeniu. În iulie, va avea loc prima conferință pe această temă. „Nu vrem doar să ne lăudam cu ce-am făcut fiecare, ci să împărtășim ce-am învățat, să unim punctele, ca să arătăm că lucrăm împreună și avem aceleași obiective."

Publicitate

O altă organizație de tipul ăsta, MBEEDS, tocmai a fost inaugurată în Scoția. The Laurence Trust ajută bărbații din Irlanda de Nord. Pe plan global, BEAT au lansat la începutul anului campania lor #beatthesilence, susținută de foști suferinzi precum John Stapleton și Uri Geller. Dar deși aceste organizații primesc din ce în ce mai multă atenție, majoritatea oamenilor nu știu că există.

Dacă te îmbolnăvești ca mine, la 13 ani, s-ar putea să n-ai imboldul să cauți ajutor online. Nu ai un vocabular prin care să descrii ceea ce ți se întâmplă și nici resursele să apelezi la alții. Conform unui raport recent, făcut pe 12 luni, cea mai comună vârstă la care băieții sunt internați cu tulburări alimentare este cea de 13 ani, dar sunt în creștere internările între 10 și 19 ani.

E clar că avem nevoie de un dialog pe această temă și trebuie introdusă o formă de educație școlară legată de tulburările alimentare și problemele mintale la orice vârstă, sex sau categorie socială. Trebuie să creăm un mediu în care copiii au cunoștințele și încrederea să spună când nu se simt bine. După cum spune Thomas: „Tendințele auto-distructive sunt deja discutate în școli, de ce nu și tulburările alimentare?"

Singur, mi-am revenit foarte lent de la anorexia, chiar înainte de Bac. Asta după ce se făceau multe miștouri pe seama mea de genul „Huw nu halește nimic că-i anorexic" și am avut un moment în care am acceptat și eu asta. Mă uitam la corpul meu fragil în oglindă, mi-am pipăit încheieturile care păreau făcute din brânză topită și am realizat că, oricât de greu mi-ar fi, trebuie să mănânc. Și așa am făcut. Și dintr-o masă în alta mi-am construit apetitul.

Mulți n-au avut norocul meu. Între cinci și 20 la sută din cei care suferă de anorexie mor. BEAT consideră anorexia cea mai mortală boală psihică. Sunt adolescenți care se sinucid și noi trebuie să-i includem pe toți când discutăm despre acest subiect.

@HuwOliver

Citește mai multe despre probleme din adolescență:
Adolescenții americani sunt închiși în centre de reabilitare abuzive Ora de Religie traumatizează copiii M-am săturat: Nu înțeleg care e faza cu iarba