Publicitate
Chestii

De ce TED talks nu ne fac mai deștepți, ci ne prostesc

Chestiile „informative'' de pe net sunt motivul pentru care nu gândești singur.

de David Whelan
11 Decembrie 2014, 1:24pm

​Imagine via ​ urban_data

În ultima vreme, m-am gândit mult la ce cred oamenii despre gândire.

De exemplu, de-a lungul ultimelor săptămâni, am făcut un efort ca să mă uit la cel puțin un TED talk pe zi. Nu-s sigur ce-i cu generația mea, dar am observat o tendință ciudată a oamenilor să se uite sau să asculte „lucruri informative," un fel de Familia De Ce pentru adulți, decât să se gândească singuri la ele. Pare a fi un punct de referință cultural să te gândești la ideea de a gândi, decât să te angajezi în bătrânul obicei al gândirii.

Ăsta e și motivul pentru care sunt ca un somnambul tot timpul. Nu am avut un gând independent de ani de zile. Uneori, îmi uit și propriul nume.

Poate gândesc așa pentru că-s extrem de arogant, dar cred că e ceva în neregulă cu pasivitatea. Și totuși scriu aceste cuvinte din pat. Cel mai frecvent răspuns pe care l-am primit când le-am spus oamenilor că lucrez la articolul ăsta a fost: „Ce? Nu ți-a plăcut niciodată vreunul?" Ceea ce, cred, că e și argumentul meu principal. Când gânditul la gândire devine distracție, mai degrabă decât o provocare, ceva s-a futut.

Mă simt mârlan să mă leg de ceva atât de copleșitor de pozitiv. Dar, la dracu', o fac: pentru că la fel cum faptul că Doru Octavian Dumitru face o mână de oameni să râdă nu înseamnă că nu e oribil, faptul că TED e distractiv nu înseamnă că nu e o schemă piramidală mascată, concepută să-ți mângăie orgoliul în timp ce pretinde că-ți inseminează mintea cu concepte care vor schimba lumea.

Din punctul meu de vedere, care-s din zonele de jos ale societății, TED (și toate celelalte chestii „informaționale") reprezintă calea de minimă rezistență spre gândire, cu profunzimi gratuite de birt pentru cei ca mine, a căror capacitate cognitivă lâncezește undeva între o broască și o felie de pâine.

M-am uitat la cel puțin 50 de clipuri pentru că: a) am mult timp liber și b) am vrut să văd despre ce se face tot tam-tam-ul ăsta. Și am ajuns la concluzia că e la fel de practic ca și când l-ai avea pe Alain de Botton în casa ta care scrie cu marker-ul „AdB fost aci", pe dosul ușii WC-ului și pe urmă e aplaudat pentru efort.

Pentru că sunt o persoană rezonabilă, am început să mă uit iar la cele clasice. Nu am învățat nimic.

Mi s-a spus că filmele porno m-au făcu​t un bărbat supărat și violent și totuși ajung să navighez înapoi la favoritele mele pe net, indiferent la efectele devastatoare. Am fost informat că secretul fericirii e​ un tort foarte bun, dar voi continua să sar peste desert. Mi s-a spus că, retardat ce sunt, în toți anii ăștia îmi l​egam șireturile conform unei paradigme greșite, dar eu tot așa le leg pentru că sunt CLAR incapabil să fiu salvat.

Biletele la o conferință TED di​n lumea reală costă mii de dolari. Niciun eveniment TED nu-și plătește vorbitorii pentru că invitația în sine e considerată o onoare. Un privilegiu, atât pentru ei, cât și pentru noi. Dar măcar îi cazează la un hotel frumos.

Cred că nemulțumirea mea cu forma asta de educație are ceva de-a face cu faptul că dacă ești super, super mulțumit de tine, nu iese nicio dezbatere riguroasă și nicio discuție. În toate clipurile pe care le-am văzut, fiecare vorbitor și fiecare membru al publicului erau așa de de încântați de ei înșiși că mi se părea că fantome invizibile le făceau sex oral.

O mulțime de oameni pe care îi știu se uită la TED. O mulțime de oameni pe care îi știi și tu le urmăresc. E un mecanism de plăcere, dacă e să o spunem pe bune. Și nu știu alții cum sunt, dar eu, după ce m-am masturbat, nu simt nevoia să zic că sila de după nu e o reacție logică la ceea ce tocmai am vizionat. Trebuie neapărat să ies din pat.

Nu rezolvi nimic când ești un căcănar arogant, înconjurat de acoliți și de fantome cu talent la felație. Crede-mă.

Dar nu e totul chiar nasol. Ce-mi place mie la TED e sistemul de rating. E absolut uimitor. Poți alege din tot felul de adjective hiperbolice, care variază de la „genial" și „amuzant," la „te lasă gură-cască". Cea mai apropiată opțiune de „rahat satanic" e „enervant", care e scorul cu care am evaluat toate filmele pe care nu le-am înțeles (toate). I-am dat celui despre șireturi „inspirațional" pentru că, la naiba, m-am săturat de mocasinii cu scai.

Ce mă enervează cel mai tare la chestia asta (și la tot tacâmul cu TED, până la urmă) e cât de tare seamănă muzica cu soundtr​ack-ul de la Lego Movie, o melodie care insistă așa mult să te convingă că niște lucruri complet aleatorii sunt „minunate", că dacă îl asculți, nici nu poți să-ți închipui o realitate paralelă în care să nu fie adevărat.

Este atât de flagrant de pozitiv încât data viitoare când cineva va păși pe scena TED, toată lumea ar trebui să cânte cântecul și să reflecteze asupra a tot ce nu a mers bine în viața lor, pentru că, în ciuda opiniei lu​i Sean Connery, de fapt loserii o fut pe regina frumuseții. Fac în punctul ăsta o predicție: nimeni care a fost vreodată implicat în vreun fel în TED nu și-a tras-o niciodată.

Nu rezolvi nimic când ești un căcănar arogant, înconjurat de acoliți și de fantome cu talent la felație. Crede-mă. Un format îmbunătățit ar fi un turneu internațional cu cei mai buni răutăcioși din lume care să arunce cu citatele lor anti-motivaționale uzate, concepute special ca să te inspire să le dovedești că greșesc. Ce ratat nu ar reuși, după un an în care muiștii de la Arena Leilor îl sună în fiecare dimineață și îl informează că e varză, să fie motivat să reușească? Leii de abia așteaptă.

Motivul (dacă nu e evident) pentru care aduc vorba de Lego Movie e pentru că toată fraiereala din film ne arată clar că nu, nu e totul minunat. Pentru că, indiferent de ce îți spune corporația Octan, oamenii sunt niște somnambuli prin existența lor lipsită de înspirație, pentru că ei cred că gândirea mediocră și comportamentul sistematizat sunt minunate.

Nu sunt. Nu toate ideile noastre sunt uimitoare. Nu tot ceea ce gândim este epic. Suntem capabili să fim mediocri, să ne pișăm în pantaloni sau să vărsăm conținutului unui sandviș de la Subway peste tot biroul. Și asta e ok.

Avem o generație atât de preocupată să fie uimitoare că nu putem fi convinși că suntem mediocri. Și e vina căcaturilor ca TED. Și a lui Paul McKenna. Și a lui Gok Wan.

Imagine via Wikimedia Commo​ns

E jenant să vezi că un film cu Will Ferrell știe mai multe despre gândire decât Jane Fonda, Chris Anderson si Ken Robinson împreună. Un film pentru copii despre blocuri de plastic tratează, pentru mine, în mod inexplicabil, mai profund problema ideilor și a gândirii independente decât o companie din viața reală care pretinde că-ți servește bucățele de inteligență ca o doamnă excepțional de erudită la cină.

Clipurile astea sunt la fel de riguroase intelectual sau provocatoare ca show-urile Divertis. Dar sunt amuzante, și ideea divertismentului este în mod fundamental să facă publicul să se uite în continuare pentru cât mai mult timp posibil și să se simtă bine. Nu e nimic în neregulă cu o fantomă care ți-o suge, atâta timp cât știi care-i motivația ei.

În mod foarte enervant am observat că la TED se vorbește despre tot, cu excepția a ceea ce oamenii au cu adevărat nevoie să afle, ca de exemplu cum să folosești naibii metroul fără să te oprești în fața tuturor, sau cum să mănânci o pizza în pat și să nu ungi cu grăsime absolut tot. Dar, poate că fac chestiile astea pentru că am văzut atât de multe discuții care mi-au provocat gândirea și sunt literalmente blocat în prezent de o idee atât de profundă încât, dacă aș continua să funcționez normal, ar fii un afront la epifania mitică.

Sau poate sunt doar prost.

Traducere: Alexandra Kaschuta

Citește mai multe despre TED:
Ești destul de tare să vorbești la TED
Cele mai bune 20 de prelegeri TED
Știința a flat de ce urșii își fac sex oral reciproc