Chestii

M-am plimbat o zi cu metroul și chiar am vorbit cu ceilalți oameni

Am avut o zi plină de bețivi nervoși și fericiți, dar și o vegană care face haine de blană.
25.11.17

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.

S-Bahn din Berlin e o rețea metropolitană care supraviețuiește pe un cod de conduită nescris, dar destul de strict: navetiștii trebuie să evite orice formă de comunicare unii cu ceilalți, cu orice preț. Chiar și un contact vizual trecător e prea mult pentru mulți, în special în timpul orelor de vârf, când deja sunt forțați să împartă spațiul personal cu străini, mai mult decât ar fi nevoie.

Publicitate

Drumurile mele cu metroul de obicei sunt cam la fel: căștile în urechi, cafeaua într-o mână și telefonul în cealaltă, urmărind silențios agitația orașului. Deseori mă trezesc gândindu-mă la colegii mei de drum. Încerc să-mi imaginez viețile lor, deși nu mă sinchisesc niciodată să întreb. Dar cu jumătate de milion de oameni de toate vârstele, etniile și originile care merg cu S-Bahn zilnic, mulți dintre ei probabil că au ceva de spus.


M-am spălat cu sânge de căprioară ca să lupt cu radiațiile


Asta m-a motivat să merg cu Ring Bahn, un cerc continuu de 37 de kilometri, care face parte din rețeaua S-Bahn. Am urcat la nouă dimineața și am petrecut 24 de ore în metrou. Singurul meu obiectiv a fost să apuc să cunosc pasagerii și să-i ascult indiferent de ce mi-ar spune.

În mai mult de 21 de ture de Berlin, am cunoscut, printre alții, doi refugiați în drum spre biserică, un designer vegan de blănuri, un rasist furios și prieteni beți care făcuseră cel mai stupid pariu din lume.

9:10: Tura 1, Luwam și Mbrak, 17 ani, în drum spre repetițiile de cor

Tatuajul lui Mbrak

Primul lucru pe care l-am observat la Mbrak a fost tatuajul cu o cruce de pe încheietură. „Ne îndreptăm spre biserică”, mi-a spus prietenul ei Luwam . „Noi cântăm în cor”, a adăugat Mbrak. Amândoi au plecat din Eritrea acum șase luni. În fiecare lună, mii de oameni fug din țara mică din nord-estul Africii, pentru a evita recrutări militare pe viață și o dictatură severă. Astăzi, cetățenii țării alcătuiesc cam 2% din populația de refugiați din Germania.

După ce sute de mii de refugiați au venit în Germania în 2015, cel mai mare adăpost pentru refugiați din țară a fost construit în fostul aeroport Tempelhof din Berlin. Oamenii din tot orașul au ajutat și sprijinit cei 2 500 de refugiați care locuiesc acolo. De atunci, acești imigranți au încercat să-și găsească locul prin Germania. Luwam și Mbrak și l-au găsit pe al lor într-o biserică din cartierul Neukolln, din sud-estul Berlinului.

Publicitate

Serviciile religioase din Eritreea sunt diferite: sunt mai gălăgioase și mai entuziaste, explică Luwam. Ei se duc la biserică de două ori pe săptămână, repetiții de cor sâmbăta și slujbă duminica. Am întrebat-o pe Mbrak unde și-a făcut tatuajul. „Într-o biserică mare din Frankfurt”, spune ea, spre surprinderea mea. Ea trece cu degetele peste crucea mică în timp ce metroul se apropie de stația Neukolln, unde coboară amândoi.

11: Tura 3, Özgün, 22, student la Economie

Özgün

Două ture mai târziu, se urcă Özgün și se așează în fața mea. E sâmbătă dimineața, iar el se îndreaptă spre bibliotecă. Îmi spune că inițial a vrut să studieze istorie la facultate, dar părinții lui nu i-au permis. Ei nu au considerat că o diplomă în istorie l-ar ajuta să-și găsească un job bun. „Nu mă înțelege greșit, părinții mei mă sprijină”, spune el, „și ca să fiu sincer, aveau dreptate, dacă studiam Istorie nu cred că m-ar fi ajutat foarte mult sau aș fi dezvoltat abilități folositoare.” Până la urmă, Özgün, prima persoană din familia lui care urmează studii superioare, a optat pentru Economie.

El citește cartea World Order, de fostul secretar de stat al Statelor Unite, Henry Kissinger. „A durat ceva, dar acum chiar mi se pare interesantă Economie. Sunt mulțumit de decizia mea.” Însă el recunoaște că e un pic gelos pe copii din familii înstărite care pot studia ce vor, fără să-și facă griji despre cât o să câștige după absolvire.

Publicitate

Părinții lui Özgün fac parte din generația de imigranți turci din Germania, dintre care 40% au abandonat școala, fără nicio calificare. Pentru generația lui, numărul ăsta a scăzut cu 13%, deși doar 14% din oamenii din Germania cu origini în Turcia au o diplomă de studii superioare, ce reprezintă mai puțin de jumătate din media germană.

„Părinții mei sunt turci și eu arăt ca un turc, dar am fost crescut în Germania”, spune el în timp ce ne apropiem de stație. „Eu mă simt turc când sunt în Germania și german când mă duc în Turcia.”

14:25: Tura 5, Janine, 25, designer vestimentar

Janine

Janine are părul roz spre violet și două piercing-uri în buză. Când încă locuia în Munich, ea ieșea în evidență în majoritatea grupurilor, dar în Berlin simte că se integrează în peisaj.

„Eu lucrez ca designer de haine de blană”, îmi spune Janine. Ea a studiat design vestimentar și în momentul actual lucrează pentru un designer în ascensiune care face outfituri în stilul azerbaijan, jachete din velur, piele și blană. Janine a început să lucreze la proiect săptămâna asta și deja arată obosită. „Stresul deadline-ului”, zice ea.

„De ce blană?”, o întreb. „Nu a fost alegerea mea, de fapt, e un pic ciudat pentru mine, deoarece sunt vegană”, îmi răspunde ea. Aparent imitația de blană nu e opțiune pentru hainele high-fashion pe care ar trebui să le creeze. „În apărarea mea, eu folosesc doar blănuri de la animale care au fost împușcate de vânători cu scopul de a controla populația”, spune ea. „Niciun animal nu a murit doar pentru jachetele astea.” Mă uit la blana din jurul gâtului ei. „Aaa”, se fâstâcește ea. „Asta a primit-o de la bunica mea. Dacă o las prea mult în șifonier, o mănâncă moliile. Nu strică să o porți din când în când.”

15:45: Tura 6, Patrick, 27 de ani, nu a mai consumat droguri de patru ani

În timp ce ajung la a șaptea oră pe tren, Patrick de 27 de ani mă abordează și îmi cere niște bani. El are tatuat pe degete cuvântul BOOM, „o decizie pe care am făcut-o când eram tânăr și fără griji”, zâmbește el. Observ un tatuaj color pe antebraț, e Patrick Star din SpongeBob SquarePants.

Patrick omul are un dop imens într-una din urechi, iar cealaltă obișnuia să fie la fel, dar acum pielea ruptă ce construia lobul urechii atârnă nonșalant. L-am întrebat dacă se supără că mai stau cu el un pic. „Desigur că nu”, îmi răspunde Patrick.

Tatuajul cu Patrick al lui Patrick

Când coborâm pentru scurt timp din S-Bahn și schimbăm cu U-Bahn (Patrick se vedea cu un prieten la Alexanderplatz), el îmi spune că face între 10 și 35 de euro pe oră cerșind bani la metrou. Patrick are un abonament lunar valid. „Mulți oameni ca mine nici nu se gândesc să cumpere cartelă”, spune el. „Și mulți cerșesc bani ca să-și ia heroină. Dar eu m-am lăsat de patru ani, în parte datorită centrului de dezintoxicare.”

Până acum un an, Patrick avea un apartament, dar acum locuiește pe străzi, la fel ca alte 11 mii de persoane din Berlin. „E de rahat când ajungi în situația asta”, îmi spune el. „Unde te duci să dormi când ți-e frig?”, îl întreb eu. „Sunt o grămadă de adăposturi de urgență”, îmi răspunde. „Nu sunt atât de rele. Unele dintre adăposturile pentru dependenți sunt chiar bune.” El coboară din metrou, iar eu mă întorc pe ruta Ring Bahn, la următoarea stație.

Publicitate

În stația Prenzlauer Allee se urcă niște tipi cu barbă și bere. Trei ture mai târziu, un adolescent folosește geamul pe post de oglindă, ca să-și verifice meticulos ținuta. Seara de sâmbătă e în toi.

23:20: Tura 15, un bețiv rasist

Un bărbat blond și beat, pe la patruzeci de ani, se urcă în metrou. El mârâie „străini jegoși” unui tip care se urcă în același timp. „Sondajele strică tot, noi plătim de la 700 la 800 pe lună. Afară din țară!” Toată lumea din metrou cade în tăcere. Omul care este abuzat pare perplex și pe punctul de a plânge. Deodată, el se ridică. „Străini jegoși, spui?”, țipă el, cu vocea tremurândă. „Haide atunci”, îi spune tipului blond, dar acesta nu reacționează. Câteva momente mai târziu, el coboară.

Mai târziu, am întrebat un polițist pe care l-am cunoscut în metrou ce aș fi putut să fac în situația aia, ca să opresc un bețiv agresiv din a arunca cu injurii xenofobe. El spune că data viitoare ar trebui să apăs butonul de urgență.

1:30: Tura 17, un pariu de bețivi

Un pic după miezul nopții, chiar în pragul în care aventura mea părea interminabilă, doi prieteni beți urcă în metrou și se așează aproape de mine. Din fericire, ei au venit cu bere, iar starea lor de spirit super vioaie este destul de contagioasă.

La câteva minute, unul dintre ei propune un pariu: el leagă șireturile între ele, de mai multe ori, și îl provoacă pe prietenul lui să le dezlege în maximum trei minute. Dacă prietenul lui reușește, o să mai cumpere două beri.

Teniși legați cu strășnicie.

Prietenu lui se apucă de treabă, dar în scurt timp devine evident că în loc să-i dezlege, mai mult în înnoadă. „Mă piș pe berile tale”, spune el. Șireturile par atât de bine înnodate că e aproape imposibil să le dezlegi fără o foarfecă. Ne apropiem de stația lor, iar tipul se împiedică spre ușă și coboară din metrou.

8.30: Tura 21, Capăt de line

Am făcut înconjurul Berlinului de 21 de ori. Înainte să încep, am crezut că aventura mea o să fie o demonstrație live al conceptului lui Nietzsche despre cum viața nu e nimic mai mult decât un loop de aceleași momente, repetate la nesfârșit. Însă, deși aceste 24 de ore au trecut extrem de greu, nu au existat două momente la fel în S-Bahn.

La opt jumătate dimineața mă dau jos, în timp ce trenul își continuă ruta.

Citește și alte povești de la metrou:
**_[Fotografii cu lumea ciudată a metroului londonez

](https://www.vice.com/ro/article/mgayq3/pozele-lui-bob-mazzer-imortalizeaza-metroul-londonez-033)[Picturile cu navetiști care te fac să vezi altfel realitatea

](https://www.vice.com/ro/article/j5gbzy/tablouri-in-ulei-cu-navetistii-din-metrou)Oamenii își tot uită jucăriile sexuale la metrou_**