Am întrebat jihadiştii de ce ne urăsc atât de mult

În 2003, în timp ce scria pentru Washington Post despre procesul lui Mounir el-Motassadeq, unul dintre primii acuzați de implicare în atacurile de pe 11 septembrie 2001, Souad Mekhennet a participat la o cină în Hamburg, Germania. A fost așezată lângă o martoră, al cărei soț fusese pompier, ucis în atacuri. Martora, Maureen Fanning, i-a pus lui Mekhennet o întrebare care, de-atunci, i-a ghidat mare parte din munca ei ca jurnalist: „De ce ne urăsc atât de mult?".

La momentul respectiv, Mekhennet n-avea niciun răspuns: „Am simțit că e de datoria mea să înțeleg ce i-a mânat pe oamenii aceia… și ce-i mână pe cei ca ei", scrie aceasta în noul ei volum de memorii, Mi s-a spus să vin singură: Călătoria mea în spatele frontului jihadist, care relatează experiențele ei ca jurnalistă care a scris despre militanții religioși în Europa și-n Orientul Mijlociu.

Mekhennet reușește să comunice dincolo de granițele culturale și religioase datorită identității ei marocan-turce și al trecutului ei ca musulmancă. E, de asemenea, conștientă de faptul că nu există soluții simple, evidente, în problema extremismului. „Nu poți să bombardezi [fortărețele ISIS] Raqqa sau Mosul și să consideri că acești așa-ziși jihadiști vor dispărea", mi-a spus aceasta la telefon. E nevoie de o investigație mai profundă, psihologică. „Nu ai cum să înțelegi ce se întâmplă în inimile și-n mințile acestor oameni fără să te întâlnești cu ei."

E mare nevoie de o explorare a „de ce"-ului, dincolo de „ce"-uri, în mod special acum că atacurile comise în numele islamismului, dar care nu-i reflectă preceptele, au devenit din ce în ce mai răspândite.
Când am vorbit în mai, Mekhennet tocmai se întorsese de la Manchester, unde făcuse reportaje în urma atacului cu bombă care ucisese 23 de persoane, printre care și pe Salman Ramadan Abedi, atacatorul în vârstă de 22 de ani, născut în Marea Britanie, de origine libiană. Mekhennet vorbise cu membrii comunității acestuia, precum și cu alți enoriași de la moscheea pe care o frecventase respectivul, într-o încercare de a parcurge drumul radicalizării sale.

Memoriile ei încep cu povestea fascinantă a întâlnirii lui Mekhennet în 2014 cu Abu Yusaf, cel care a orchestrat un plan de luare de jurnaliști ostatici și supraveghetorul bărbatului care avea să devină cunoscut drept Jihadi John (a cărui identitate avea să fie dezvăluită publicului de către Mekhennet). A primit instrucțiuni să se întâlnească singură cu Abu Yusaf, noaptea, la granița dintre Turcia și Siria, în ciuda avertismentelor primite din partea departamentului antiterorist german cu privire la un plan de a o răpi și căsători forțat cu un militant. Pe tot parcursul poveștii întâlnirii, Mekhennet pune accent asupra paralelelor dintre istoriile lor personale, marginalizarea cu care avusese fiecare dintre ei de a face („Ca să te ridici în țara mea natală [Germania] ca emigrant, sau chiar ca și copil de emigranți, trebuie să mergi pe vârfuri și să lauzi progresismul Europei"), precum și mentalitățile diferite pe care le abordase fiecare dintre ei, drumurile diferite pe care le aleseseră.

Mekhennet apoi trece de la acest prolog, pentru a ne familiariza cu trecutul ei personal ca musulmancă de origine turco-marocană care a crescut în Germania. În copilărie a petrecut mai mulți ani în Meknes împreună cu părinții și bunicii. „Ei m-au învățat că ar trebui să văd ce am în comun cu alte religii și cu alți oameni", spune Mekhennet, „nu să mă uit la ce ne desparte". Backgroundul ei cultural i-a permis să înțeleagă când cineva scoate învățăturile Coranului din context și interpretează textul într-un mod care servește propriilor interese.

Mekhennet a scris reportaje din Irak, Liban, Algeria, Iordania și Pakistan. Ne poartă prin Egipt și Tunisia în timpul Primăverii Arabe (pe care o vede drept unul dintre cele două mari puncte de cotitură din zonă și momente de radicalizare, alături de invadarea Irakului în 2003), apoi în Bahrain și Iran și, în cele din urmă, în Europa, decorul atâtor atacuri teroriste în ultimii doi ani.

O mare parte din tensiunea din carte derivă din întâlnirile ei cu lideri islamiști în aceste locuri și din încercările ei de a-i înțelege. Printre cele mai remarcabile se numără întâlnirile ei cu protejații jihadistului Abu Musab al-Zarqawi's în Zarqa, Iordania; călătoriile ei într-o tabără de refugiați palestinieni din nordul Libanului pentru a se întâlni cu Fatah al-Islam's Shaker al-Abssi; și telefoanele disperate primite de la Khaled Al-Masri, supraviețuitor al torturii CIA-ului, care s-a temut pentru propria siguranță și a implorat-o să se întâlnească cu el (ceea ce ea și făcut).

Mekhennet s-a pus în mod repetat în situații de mare risc. „Există momente când o singură propoziție sau privire greșită te pot face să-ți pierzi viața", mi-a spus aceasta.

Mekhennet pune accent asupra faptului că, în timpul întâlnirilor sale cu acești indivizi, majoritatea nu i-au vorbit despre religie. Au vorbit despre politică și despre ceea ce au numit ipocrizie și nedreptate, în mod special din partea Occidentului. „Guvernele occidentale vorbesc mereu despre importanța drepturilor omului și ale libertăților religioase", îi spune Abu Yusaf în timpul întâlnirii lor, „în timp ce îi obligă pe locuitorii musulmani din țările lor să fie un fel de cetățeni de mâna a doua."

Liderii militanți vorbeau despre Irak și arme de distrugere în masă, precum și despre centrele de detenție secrete și cele de la Guantanamo. Majoritatea problemelor lor decurgeau din retorica anti-musulmană folosită de lideri occidentali. (Te face să te gândești la Marine Le Pen, Geert Wilders, Mișcarea Noua Dreaptă din Danemarca și Donald Trump.) „Ce-am aflat de la cei care recrutează pentru ISIS", mi-a spus Mekhennet, „e că folosesc cuvinte și declarații făcute în timpul campaniilor electorale și le scot din context pentru a recruta oameni."

Mekhennet spune că Abedi și fratele lui au dat semne de radicalizare cu mult timp înainte de atacul de la Manchester. Dar insistă că un astfel de limbaj îi poate face pe tinerii musulmani să se simtă victime din cauza propriei religii, mai ales atunci când politicienii fac eforturi să distingă între musulmanii moderați și cei extremiști.

Cu toate astea, există puține voci în comunitatea musulmană care aduc contraargumente vizibile la afirmațiile acestora. Nu există un spațiu în cadrul moscheei pentru a purta un astfel de dialog; toate discuțiile despre extremism sunt interzise, inclusiv în moscheea lui Abedi de la Manchester.

„Am dat peste imami care mi-au spus că unii dintre cei care vin la moscheele lor au pornit astfel de discuții, dar că nu pot să le poarte, pentru că dacă deschid discuția, un informator poate să susțină că moscheea respectivă radicalizează oamenii", a spus aceasta.

Lipsa unor astfel de conversații poate să creeze un gol. Tinerii musulmani care sunt la vârsta la care-și formează identitatea și care se simt alienați de discursul liderilor occidentali în țările din unde locuiesc pot să devină ținte ușoare pentru cei care recrutează. „De îndată ce oamenii încep să simtă că nu pot să fie americani și musulmani sau că nu sunt văzuți drept membri cu drepturi depline ai propriei comunități din cauză că sunt musulmani – e un amestec foarte toxic, având în vedere situația la ora actuală. Poate să deschidă o poartă pentru cei care recrutrează, care să le spună: «Iată ce crede țara ta despre tine»", mi-a spus Mekhennet.

Deși Mekhennet a căutat să-i înțeleagă pe extremiști, nu le caută scuze nici lor, nici gesturilor lor violente. Mai degrabă încearcă pe bune să le înțeleagă perspectiva și să le explice motivațiile.
Mekhennet mai are un scop cu această carte, și anume să sfideze generalizările despre musulmani și mai ales despre femeile musulmane. Deși clar e adevărat că în unele țări musulmane femeile sunt abuzate, adeseori – și din păcate – în numele religiei, nu se aplică peste tot. „Am impresia că există un anumit mod de a privi comunitatea musulmană și femeile musulmane drept o masă omogenă", mi-a spus aceasta. „Dar nu toate femeile musulmane sunt la fel și nu orice femeie musulmană e lipsită de putere."

Ca femeie musulmană și prozatoare, m-am întâlnit la rândul meu cu unele dintre aceste generalizări, fie că e vorba de uimire față de un personaj arab care nu poartă hijab sau cereri să apară mai multe cămile și moschei într-o secvență care se petrece în altă țară. Într-un fel, ignorarea nuanțelor și perspectiva că toate femeile musulmane sunt la fel și sunt oprimate poate fi o formă de oprimare în sine.

Hotărârea lui Mekhennet de a începe cartea de la propria sa copilărie și poveste de familie a fost motivată de dorința de a dinamita aceste generalizări despre musulmani, care apar adeseori în retorica occidentală. I s-a părut important să explice cine e, înainte să intre în partea despre cariera ei ca jurnalist. „Educația mea arată că există musulmani care-și învață copiii să vadă ce avem cu toții în comun, familii musulmane care vor ca odraselele lor să interacționeze cu oameni din alte grupări religioase."

În același timp, încearcă să transmită un mesaj comunității musulmane. „Chiar dacă uneori te simți marginalizat sau discriminat, ceea ce mi s-a-ntâmplat și mie la un moment dat în tinerețe, nu te apropia de cei care-ți spun că nu există scăpare, în afară de renunțarea la rolul tău în societate", a spus aceasta. „Poate că trebuie să treci peste mai multe obstacole, dar nu te duce direct la soluțiile simple."