De ce oamenii care creează roboți sunt obsedați să le pună sâni

Articolul a apărut inițial pe Garage.

Un lucru pe care cinematografia ni l-a spus despre femeile robot este că sunt dotate. Metropolis de Fritz Lang (din 1927) este prima reprezentare a conceptului de fembot (sau gynoid), un umanoid aurit, care are sâni rotunzi și metalici, ca două domuri cromate.

Absurditatea țâțelor de robot nu a fost uitată de designeri, care au încercuit sânii robotului cu un inel art-deco, ca un simbol că această parte nu era o componentă esențială, ci mai mult ceva decorativ. Obiectele decorate, a notat Jacques Derrida în analiza lui despre estetica lui Immanuel Kant, în The Parergon, teoretic nu fac parte din funcție, ci sunt adăugate doar pentru plăcerea noastră, deși, în același timp, prin încadrarea obiectului, acesta își definește esența. La fel ca alte electrocasnice, de la feon la căști, sânii au un deco aerodinamic, care indică apropierea de aer și vânt, în ciuda faptului că nu se mișcă deloc. Sânii rotunzi ai fembotului definesc sexul robotului drept feminin, deși nu are o funcție utilă pentru mașinărie.

Evident, pentru femboți, feminizarea începe cu sânii, dar nu se termină aici. Deco-ul este metoda principală de a exprima idea de o mașinărie cu un sex diferențiat, iar robotul feminin este decorat cu gene lungi și false, plus o constituție sinuoasă și plăcută. Câteodată, femboții poartă și haine, iar alegerile vestimentare par mai retro, cu rochii inspirate din anii '50 sau fuste și pantofi cu toc (ca în The Stepford Wives, Ex Machina, Rachel din Blade Runner și fusta cromată a lui Dot Matrix din Spaceballs.)

Chiar și atunci când un fembot nu are o funcție sexuală explicită, cum ar fi robotul roșu care servește cafea, numită „Sweetheart", făcută de sculptorul american Clayton Bailey, țâțele robotului sunt acolo, definite aici într-un mod atât de exagerat, încât aproape că disociază țâțele robotice de realitate.

Sânul își pierde funcția de nutriție și legătura cu copilul, precum și finețea. Aici, pieptul se referă la sine, ca o caracteristică de plăcere pentru altcineva, cineva uman, nu un robot, complet separat de oricare dintre motivele din biologia noastră. Când apărea o controversă în jurul robotului Sweetheart, apărarea lui Clayton era: „Aceasta este ideea mea despre cum trebuie să arate un robot feminin plăcut."

La roboți, genul atinge o autonomie completă față de funcția reproducătoare, orientat doar spre plăcere. Aproape ca o metaforă pentru sexul gay, roboții imită și prezintă caracteristici sexuale care oferă plăcere doar pentru altcineva sau ei însuși. La fel ca furries, aceștia imită trăsăturile sexuale care nu le aparțin.

În comunitatea queer și trans, roboții din media deseori împărtășesc povara „morții”. În Ghost in the Shell, personajul principal, Motoko Kusanagi, care are un creier uman, dar trăiește în cochilii cibernetice de o viață, decide să mărească sânii corpului atât din vanitate, cât și pentru funcția de lucrătoare sexuală lesbiană pentru alți oameni supra-evoluați.

În mod natural, secvența de început a anime-ului din 1997 prezintă montajul unui robot gol, când corpul ei uman este produs în laborator, iar sânii sunt prezentați ca fiind metalici și pictați cu piele artificială.

În filmele astea, cu cât robotul este mai feminin, cu atât e mai incontrolabil. La fel ca la conceptul de femme fatale, sexualitatea gynoidului este nesăbuită și periculoasă și supusă regulilor capitalului. Roboții, în rol de „cei mai buni” lucrători, sunt complet dedicați sarcinilor lor. Dar, la fel ca muncitorii, când sunt prea deștepți, nu putem avea încredere în ei și ne temem că ar putea critica conducerea. Înșelăciunea și seducția recursului lor sexual, conform puritanului, ascund un pericol. Sânul funcționează acum doar pentru a ne atrage atenția, pentru a ne distrage atenția și, de acolo, armele de mitraliere ale lui Austin Powers apar ca să ne ucidă.

În Venus, de Go Nagai (care prezintă povestea unui robot extraterestru), sânii sunt rachete pe care personajul principal le folosește împotriva dușmanilor. În cartea sa, In a Queer Time and Place, Jack Halberstam explică cum acești roboți prezintă o feminitate care nu este naturală, ci deseori artificială. Extensiile de păr, de gene, implanturile de sâni, unghiile false, machiajul și injecțiile: feminitatea în sine este produsul unei industrii automatizate.

În picturile lui Hajime Sorayama cu pin-up-uri cromate, separarea feminității de natură este reprezentată de un lucru pozitiv. Sânii cromați se aplatizează când modele stau întinse sau se lasă când se apleacă natural, ca și cum metalul ar imita sânii naturali. Sorayama a explicat că fascinația lui pentru pin-up-uri se datorează în parte faptului că nu erau fete obișnuite, ci pentru el extrarestre, un ideal distant care le făcea să pară niște zeițe.

Sânii de roboți nu trebuie să conțină lapte, deoarece femboții nu fac copii, iar asta pentru că nu pot muri. La fel ca zeii, existența lor nu stă în forma fizică, ci în schița după care sunt construite. În Metropolis, gynoidul a fost creat ca o metodă de a repara trauma pierderii unei femei dragi. Zeițele cromate sunt promisiunea unei feminități fără separare, a unui corp rezistent și lucios ca un metal, dar sensibil la atingere și fin ca pielea. Ele sunt promisiunea unei frumuseți și plăceri fără limite, chiar gratuită, sau cel puțin la un preț convenabil.