Povestea cuplului care a făcut sex într-un aparat RMN pentru știință

Ida Sabelis își amintește că era entuziasmată și emoționată, dar nu excitată în mod deosebit. Era într-o dimineață de sâmbătă și călătorise timp de trei ore cu prietenul ei din Amsterdam până în Groningen, un oraș în partea de nord a Olandei. Tocmai făcea conversație cu trei oameni de știință, în camera de imagistică prin rezonanță magentică (RMN) a unui spital, când s-a gândit dintr-odată la ceva.

„Mi-am dat seama că eram singura femeie din cameră”, și simte din nou exasperarea de atunci. „Simțeam că, bineînțeles că eu sunt singura femeie dintr-un studiu despre corpurile femeilor!”

Ida a fost de acord să participe la acest proiect parțial ca o favoare, dar în principal pentru că este un antropolog pasionat care și-a petrecut tinerețea în campanii pentru drepturile femeilor. Și, deși balanța dezechilibrată a rolurilor de gen din cameră a enervat-o, a și motivat-o să meargă mai departe, așa că l-a bătut pe spate pe prietenul ei. „Deci!”, a anunțat, „începem?”

Cei trei oameni de știință au devenit brusc atenți, împreună cu prietenul ei Jupp, care a mers repede la toaletă să urineze. Unul dintre cercetători a înlăturat tava retractabilă de oțel din aparatul RMN, iar Ida și Jupp s-au dezbrăcat și au intrat înăuntru goi. Inițial, planul era ca Jupp să stea deasupra Idei, în poziția misionarului, dar Ida a refuzat. „E o poziție care pentru mine nu produce excitare mai deloc”, a explicat ea. „Oricum, Jupp ar fi fost prea greu în tubul acela minuscul.” Așa că s-au foit până când au ajuns într-o poziție linguriță, fund la pelvis.

Cei trei cercetători au intrat în cabina operatorului RMN pentru a privi printr-un ecran gros de sticlă. „Ne puteți auzi?” a întrebat unul dintre ei prin sistemul conectat la fundul mașinii de scanare. „Da”, a venit răspunsul Idei, urmat imediat de chicotelile lui Jupp. „Suntem gata dacă sunteți și voi.”

Un an mai devreme, în toamna anului 1991, Ida a primit un telefon de la partenerul prietenei ei cele mai bune, un tip pe nume Menko Victor „Pek” van Andel. Ida și Pek s-au înțeles întotdeauna ok, dar Ida îl considera un pic excentric, așa că a răspuns la telefon cu sprâncenele ridicate.

Pek i-a explicat la telefon că are o idee pentru o piesă de „artă corporală” originală și specială. Mai exact, dorea să creeze o imagine a sistemului reproductiv feminin în timpul coitus-ului, folosindu-se de un aparat pentru imagistică pe bază de rezonanță magnetică, adică RMN. Ca și razele X, aceste mașini permit medicilor să vadă în interiorul corpului uman fără operație, dar nimeni, a explicat Pek, nu a folosit una vreodată ca să se uite în corpul feminin în timpul actului sexual. „N-a mai fost făcută niciodată!”, a repetat el la telefon. „Niciodată!”

Ida era sceptică, dar intrigată. Pek era poate excentric, dar avea și o diplomă în cercetare medicală și era un co-inventator al corneei artificiale. Avea conexiunile necesare pentru a face rost de un RMN, dar, și mai important, suficientă prestanță academică pentru a se asigura că proiectul nu se va transforma în pornografie. Prin urmare, după un timp de gândire și o discuție lungă cu Jupp, a fost de acord.

Pek avea dreptate când a spus că nimeni nu a mai folosit un aparat RMN pentru a examina organele reproductive interne ale femeilor, dar au fost destui care au încercat doar cu imaginația. Cel mai faimos exemplu timpuriu este al lui Leonardo da Vinci, care cândva între 1492 și 1494 a schițat o ilustrație a unui bărbat care-și împinge erecția într-un vagin semitransparent. Corpul și fața femeii nu apar în desen, ci doar tractul ei reproductiv, care apare ca un cilindru fără deviații care duce dintre picioarele ei direct către baza coloanei.

Schița a fost creată acum aproximativ cinci sute de ani, dar am rămas blocați de atunci la stadiul ei simplist. Aproape toate diagramele din cutiile de tampoane sau din cărțile de educație sexuală înfățișează vaginul ca un tunel drept. Penisurile nu sunt forțate să devieze prin cotituri sau să se adapteze formei feminine în niciun fel. Intră drept înainte și ies drept înapoi, așa cum a presupus da Vinci. Dar nimeni nu a verificat schița lui în comparație cu o scanare RMN, așa că nimeni nu știa dacă avea dreptate sau nu.

Înapoi în laborator, corpurile Idei și al lui Jupp erau complet acoperite de scanner-ul RMN, doar picioarele lor ieșeau în afară. Jupp era îngrijorat, pe bună dreptate, că nu va avea o erecție, dar Ida a descoperit că nu exista vreo problemă. Apoi și-au ajustat mai bine poziția și, cum descrie Ida, „a devenit cald și plăcut în interiorul tubului și am reușit cu adevărat să ne bucurăm unul de celălalt într-un mod familiar”.

Din când în când venea o instrucțiune prin sistemul intercom și amândoi izbucneau în râs. „Erecția este vizibilă în întregime, inclusiv rădăcina”, spunea cineva din camera de control. „Rămâneți așa.” Apoi, încercând să nu râdă, Ida și Jupp stăteau nemișcați, Jupp încă fiind în interiorul Idei, în timp ce aparatul RMN făcea zgomot în jurul lor.

Nu vom intra într-o descriere completă a modului în care funcționează aparatele RMN. Pe scurt, sunt în esență cutii mari de plastic umplute cu bobine de metal. Deschizătura mașinii merge în paralel cu axa centrală a bobinelor, care sunt magnetizate spasmodic prin curent electric, ceea ce face ca bobinele să tremure și să scoată zgomot puternic. În timp ce face o scanare, un aparat RMN e ca o cutie de cercuri hula-hoop electrizate care sar și se izbesc împreună, ceea ce o face probabil să fie cel mai zgomotos echipament medical existent. Iar Ida și Jupp au făcut dragoste în mijlocul întregului zgomot, oprindu-se pe parcurs ca să mențină o poză – în timp de Jupp încerca să-și păstreze și erecția – până când, în sfârșit, după 45 de minute, li s-a spus că pot să „încheie”. Așa că asta au și făcut.

După aceea au fost retrași din aparat, goi și transpirați „ca pâinicile din cuptor”. Apoi, Ida și Jupp s-au îmbrăcat și s-au grăbit spre camera de control ca să vadă imaginile pe care le-au creat.

„Când le-am văzut a fost așa, un sentiment de wow, uite ce drăguț ne potrivim împreună”, spune Ida. „Erau frumoase! Îmi vedeam uterul și apoi era și Jupp într-un loc pe care îl știam doar din senzațiile mele, imediat sub cervix. Era foarte clar și vizibil atât interiorul meu cât și al lui, inclusiv granița dintre abdomenele noastre. Arăta atât de mult detaliu încât m-a lăsat fără cuvinte.”

O persoană din cameră care nu rămăsese fără cuvinte era Pek van Andel. Privind scanarea, a văzut imediat că penisul lui Jupp fusese forțat într-o formă curbată, de bumerang. Din punctul de plecare din interiorul corpului lui Jupp, căpătase un unghi de 120 de grade, ceea ce Leonardo da Vinci nu desenase niciodată. Iar în acel moment Pek a știut că au făcut ceva cu mult mai semnificativ decât un proiect artistic: au rescris peste aproape cinci sute de ani de presupuneri anatomice.

Însă, așa cum se întâmplă des și cu arta și cu știința, atât Ida cât și Pek s-au trezit că sunt obiectul indignării publice. Scanările și descoperirile preliminare ale lui Pek au fost trimise către revista Nature, cu Ida trecută coautor, dar au fost refuzate fără explicații. Apoi tabloidele olandeze au aflat de poveste și au insinuat că oameni bolnavi și neajutorați au fost nevoiți să aștepte scanări care le puteau salva viața în timp ce Pek irosea echipamentele RMN pe mizerii frivole. Asta nu era adevărat, din moment ce folosiseră laboratorul în afara orelor de funcționare, dar în orice caz spitalul s-a grăbit să se disocieze, ceea ce însemna că Pek nu mai avea ocazia să recreeze experimentul. Iar asta arăta că un experiment științific mai detaliat era imposibil.

„A fost o dezamăgire totală”, spune Pek. „Am găsit o arie neexplorată de cercetare și nimeni nu voia să ne lase să terminăm munca pentru că se temeau de cum ar putea arăta pe CV-urile lor.”

Pek însă nu s-a lăsat descurajat. După ce a decis că e nevoie de un studiu detaliat cu mai multe cupluri, a petrecut următoarele câteva luni făcând lobby cu managementul spitalului Groningen până când și liderul secției de medicină pentru femei și cel al secției de radiologie au fost de acord cu ideea, cu condiția să se desfășoare în secret și ca nimeni să nu publice nimic. Pek a fost de acord, gândindu-se că o să se descurce cu bariera legată de „publicare” când va ajunge acolo.

Între 1991 și 1999, opt cupluri și trei femei singure au făcut sex în aparatul RMN al spitalului de un număr total de 13 ori. Aceste experimente consecutive au fost toate realizate în poziția misionarului, cu voluntari de peste 18 ani cărora li s-a spus că pot renunța în orice moment. Nimeni nu a făcut-o, dar așa cum subliniază Ida – cu oarecare mândrie – niciunul dintre bărbați nu a putut trece prin această probă fără Viagra.

„Noi am fost singurul cuplu care a reușit s-o facă fără Viagra”, spune ea cu mândrie. „Pentru mine, experimentul a fost și o mărturie pentru fericirea mea și a lui Jupp. Cred că asta e ceva ce lucrarea a ratat: cât de conectat trebuie să fie un cuplu pentru a reuși să performeze în acele condiții.”

Într-un final, după opt ani și trei cereri respinse, revista British Medical Journal acceptă să le publice lucrarea la nepotrivita dată de 24 decembrie 1999. Lucrarea este intitulată Magnetic Resonance Imaging of Male and Female Genitals During Coitus and Female Sexual Arousal (Imagistică cu rezonanță magnetică a organelor genitale masculine și feminine în timpul copulației și excitare sexuală feminină – n.t.), iar amândoi spun că este contribuția științifică pentru care au primit cele mai multe citări.

„Probabil că asta va deveni moștenirea mea științifică”, admite Ida, care e acum profesor de antropologie organizațională la Universitatea Vrije din Amsterdam. „Dar sunt norocoasă. Nu poți alege ce vei lăsa în urmă, iar unii oameni nu ating o astfel de moștenire deloc.”

Dincolo de observații despre penisuri curbate, lucrarea a mai descoperit ceva cu adevărat neașteptat: anume, efectul pe care sexul îl are asupra vezicii feminine. Așa cum multe femei pot confirma, e ceva în legătură cu sexul vaginal care cauzează umplerea rapidă a vezicii, așa cum s-a putut observa la toate femeile participante la cele 13 experimente. Nici până în ziua de azi, oamenii de știință nu știu de ce.

„În fiecare scanare finală putem observa o vezică mare și plină, deși majoritatea femeilor au fost la toaletă înainte să intre în mașina IRM”, explică Pek cu o mirare comică. „Credem că asta ar putea fi modul în care evoluția le obligă pe femei să meargă să urineze după sex. Poate că strămoșii noștri au dezvoltat această funcție ca o metodă de a evita infecțiile tractului urinar, dar e doar o ipoteză.”

Astăzi, Pek e pensionat și locuiește cu partenera lui la o fermă vastă în Olanda rurală. Spune că e mândru de studiu, deși l-a făcut în mod neintenționat să descopere un anume tip de lașitate inerent cercetării științifice. El povestește cum după ce lucrarea publicată în 1999 a fost lăudată de revista Science, toată lumea care înainte nu dorea să aibă de-a face nimic cu ei brusc s-a înghesuit să își aroge merite.

„Oameni care au încercat în mod activ să ne închidă studiul dădeau apoi declarații pentru presă, sau își listau participarea la studiu în CV-uri”, râde Pek, dând din cap. „Succesul are mulți tați, evident.”

Ida spune că a descoperit și ea ceva frustrant despre natura umană, anume cât de retrograzi sunt oamenii în privința sexului. Până și astăzi familia și prietenii ei încă fac mișto de cum și-a pus-o ea cu prietenul ei într-un aparat RMN, deși mulți dintre ei sunt adulți cu studii care se apropie de pensionare. I se pare această reacție ciudată mai ales în mediul universitar, unde colegii ei amuzați sunt cercetători care lucrează în științe sociale în unul dintre cele mai progresiste orașe din lume.

„În multe privințe, mi se pare că mergem înapoi”, spune Ida. „Am crescut într-o vreme când sexul nu era mare brânză, și mergeam mereu să ne scăldăm dezbrăcați, iar oamenii păreau mai deschiși la minte. Acum lumea pare că devine din ce în ce mai conservatoare.”

Cu toate acestea, Ida spune că e foarte mândră de contribuția modestă pe care a adus-o egalității de gen în studiul excitării. Nu avea habar în ce se bagă în acea dimineață din 1991, dar e incredibil de fericită că a fost de acord să meargă înainte cu asta. Chiar dacă experimentul a fost făcut în cea mai mare parte de bărbați.

Articolul a apărut inițial pe VICE AU.