Fotografii cu viața de noapte demențială din Turcia, în ciuda regimului Erdogan

În orice vineri seara, există un singur loc din lume unde o gașcă se adolescenți saudiți care-și cumpără chestii de la H&M, studenți beți care tocmai s-au întors de la Ibiza, prostituate, dealeri de droguri și jandarmi care poartă mitraliere pot să împartă cu toții aceeași stradă: districtul Istiklal din Istanbul. Ultima chemare la rugăciune a serii se aude cam la aceeași oră când se deschid cluburile și mixează ambientul sonor al orașului într-o melodie cu moschee și beat-ul unei piese EDM.

„Toți avem nevoie de un loc în care să evadăm", îmi spune un designer grafic ciufulit pe nume Saïd, în timp ce mergem pe stradă. Pentru Saïd și prietenii lui – o gașcă amestecată, ai căreri membri au în comun disprețul față de viața mainstream în Turcia – locul ăsta e un ring de dans atât de întunecat încât nici nu vezi cât e de aglomerat, iar basul îți zguduie moleculele de oxigen din plămâni. E din ce în ce mai greu să găsești un astfel de loc, dar ei știu toate locurile bune.

Ca de obicei, gașca a ieșit în căutarea omului cu bunătăți, a unui ring de dans și a unui beat constant. Trebuie să evite poliția, tensionați, care te oprește pentru verificări aleatorii de buletine, pentru că majoritatea celor din grup n-au așa ceva. „Polițiștii nu te deranjează cât timp consumi", spune Saïd și ridică blazat din umeri, cu un strop de îngrijorare. „Istanbulul începe să semene cu Damascul pe vremuri."

Trec de valul de turiști și găsesc o priveliște dezamăgitoare: încă un club închis, cu lacăt pe poartă.
„Toate drumurile duc la Kasette", se spunea pe vremuri. Era un pic mai mult decât o cabină de DJ cu vedere la o alee aglomerată, dar petrecăreții treceau cu vederea poziționarea volatilă a locului, pentru că destinația asta de noapte târzie avea un line-up consistent de DJ-i locali. În culmea sezonului din august, a venit poliția și a tăiat muzica pentru verificări de buletine. Toată lumea a tăiat-o și proprietarii s-au hotărât să închidă locul. Nu era primul. Cinci dintre cele mai mari cluburi din Istanbul și-au închis ușile în ultimele luni.

Astea sunt semnele stării de urgență în care se află Turcia în ultimele 14 luni. În ultimul an, străzile din Istanbul le-au văzut pe toate: tancuri și bombardamente, un crah economic, mitinguri și proteste politice înăbușite dinainte să înceapă.

Ca să recapitulăm, în iulie anul trecut, o tentativă de lovitură de stat militară – despre care se crede, în general, că ar fi fost orchestrată de membrii comunității güleniste, un fel de hibrid turcesc gen sectă, între scientologie și Armata Salvării – a transformat orașul într-o zonă de război de-o noapte. În epurarea care a urmat au fost închiși, concediați și condamnați pentru că ar fi susținut terorismul mii de oameni, de la funcționari din sectorul public până la jurnaliști. Ca să continui cu aceeași analogie, a fost cam ca și cum ai închide pe oricine care s-a costumat vreodată în Moș Crăciun și/sau s-a bucurat la vreun film cu Tom Cruise.

În atmosfera generalizată de teroare, economia s-a prăbușit, străinii au plecat din țară în masă. Peste gard, războiul din Siria a împlinit șapte ani. De Anul Nou, un atacator înarmat inspirat de Daesh a luat cu asalt un club de noapte exclusivist din Istanbul numit Reina cu o ploaie de gloanțe, ucigând 39 de ani. Străzile au amuțit trei săptămâni, până când a fost prins atacatorul. După cinci luni, guvernul a demolat Reina fără nicio explicație.

Poți să-nțelegi multe despre situația politică a unei țări din ce face lumea ca să evadeze – dar societatea turcă e pe-atât de divizată, pe cât e de diversă. Mulți simt că s-a cam dus timpul libertății de a petrece. Cu un sprijin conservator uriaș - dar o majoritate foarte la limită – partidul cu tendințe islamiste al Justiției și Dezvoltării (AKP) controlează, practic, întreg guvernul. Închis odinioară de guvernul laic, pentru că citise o poezie religioasă în public, la 18 ani de-atunci, liderul AKP-ului, Tayyip Erdoğan e președinte astăzi și reface Turcia după propria sa imaginație.

Pe hârtie, 91% dintre oamenii din Turcia sunt musulmani. Gama de opinii conservatoare pe teme sociale în rândul lor e de la „sunt genul de musulman care bea două băuturi" până la „o să te bat cu bâta pentru că bei bere și asculți Radiohead în timpul Ramadanului" - după spusele lui Mujo, care administrează un restaurant în zona mai liniștită din Istiklal.

„Asta-i cealaltă jumătate a societății turcești care se răzbună", spune Mujo. Tatăl lui a fost un stângist închis în timpul revoltelor din anii '80 – o perioadă urmată de un regim laic militarizat, care a plantat semințele renașterii populismului care l-a catapultat pe Erdoğan înspre putere.

„Istiklalul se schimbă. Oamenii care vin acum aici nu mai vin pentru alcool și muzică zgomotoasă, dacă-nțelegi ce vreau să zic", spune Mujo – se referă la creșterea vizibilă a numărului de „turiști halal" pe care-i curtează guvernul și-i aduce de prin țările învecinate din Golf. „Faza e că lumea se teme că, sub conducerea AKP-ului, încetul cu-ncetul situația o să se înrăutățească. Toată lumea stă cumva cu ochii-nchiși și așteaptă să se termine."

Un proiect de construire a unei moschei în Piața Taksim – epicentrul protestelor din Parcul Gezi – e doar unul dintre multele scandaluri locale pe care ți le prezintă drept dovezi că se depun eforturi pentru „curățarea" zonei și ștergerea istoriei sale bogate, deși soioase.

Primăria locală care se ocupă de Istiklal, atât ca atracție turistică importantă, cât și ca centru al vieții de noapte din oraș, a înăsprit treptat legislația pentru localuri. Au început cu interzicerea abruptă a meselor la terasă, apoi a zonelor de fumat, apoi au coborât pragurile de volum sonor, ore de închidere, au mărit costul reînnoirii licenței de vânzare a alcoolului la mai mult de un milion de lire (350 000 de dolari) – sau au refuzat pur și simplu să le acorde, după cum au declarat trei proprietari de cluburi pentru Noisey.

„Încearcă sistematic să mătrășească scena muzicală din Istikal", se plânge Çağdaş, în timp ce ne plimbăm pe străzi pe la miezul nopții. Çağdaş e un DJ care conduce Anatolian Sessions, un label indie, cunoscut pentru gusturile sale muzicale, în care se există un mix original de house oriental downtempo. Coloana sonoră a Istanbului e, de ceva vreme, techno și house, și se laudă cu o istorie bogată ca cea mai estică capitală de clubbing a Europei, dar Çağdaş se teme că mediul politic are un efect descurajant asupra scenei de muzică electronică.

„Rezultatul e că acum muzica e de căcat, au rămas doar baruri de căcat în care se ascultă melodii pop de căcat", a spus Çağdaş. Cauzele sunt în egală măsură economice și politice. „Aveam atât de multe cluburi în care puteam să mergem, nu începeam și nu terminam niciodată noaptea în același loc", spune Fuat Demiraoğlu, un DJ/producer cunoscut și sub numele de Illumina. „S-au dat bani în Turcia în ultimii zece ani, din cauză că guvernul nu creează locuri de muncă decât pentru oamenii proprii, așa că s-a schimbat clasa de mijloc. Oamenii lor nu ies în oraș, nu ies la băut sau în cluburi, așa că oamenii care făceau asta nu mai au bani ca pe vremuri."

Mai există, desigur, localurile pretențioase și scumpe din Beyoğlu, cum ar fi Klein Garten – care se chinuie cu disperare să arate ca un club exclusivist – și Soho House – care e, de fapt, un club privat, cu un preț de intrare de 900 de euro. Mai pun și ei muzică house, dar suferă de habarnismul specific burgheziei despre ce-nseamnă să faci muzică house.

Îngropate la propriu sub pământ, zidurile de piatră din Temple îi conferă, fără dubiu, cea mai mare doză de bași pe centimetru pătrat din Istanbul.

„Underground-ul? Nu e doar un loc, e o atitudine", spune DJ B-Drive. „De fapt, e despre experiența muzicii. E o petrecere privată unde e binevenită toată lumea."

Pentru obișnuiții scenei, el nu-i doar DJ, ci vraci. B-Drive e o legendă a techno-ului în Anatolia. Mixează de pe vremea casetelor și a CD-urilor, i se spune „guru-ul groove-ului". „Dacă tot ce-ți dorești e să dansezi ca și cum ai fi într-un subwoofer – casa-i a lui B-Drive. Temple, un beci minuscul, săpat sub un restaurant turcesc și renovat cu un sistem de sonorizare de 24 000 de wați, e locul de căpătâi al underground-ului din Istanbul.

„Avem nevoie de locuri ca ăsta, ca să fim cu oameni pe aceeași lungime de undă", spune Saïd. Tracasat de anii pe care i-a petrecut în exil, are o atitudine directă. „Mă doare-n cur de politică, nu vreau decât să-mi trăiesc viața și e dreptul meu. N-am nevoie decât de un loc întunecos cu un sistem bun, ca să dansez și să simt niște libertate, ceea ce n-am pe timpul zilei." E ca un fel de discurs de încurajare, ca să înceapă noaptea. Îl ia de braț pe prietena lui, Batool, și se răsfiră pe străzi.

Revoluționarii retro Saïd și Batool s-au cunoscut într-un apartament din Damasc, cu mult timp înainte ca războiul să le despartă viețile de visuri. Batool, o exilată cu ochi ca de obsidian dintr-un oraș denumit odinioară „capitala revoluției siriene", a aterizat în Istanbul în 2014, și și-a găsit locul în întunericul din underground. În cele din urmă, s-a gândit să-și încerce norocul cu DJ-ala și și-a luat numele de OM.EL BEAT.

Urăște să vorbească despre trecut și politică, dar sunetele patriei ei sunt puternic reprezentate în set-urile ei live – fiecare juxtapunere de sample-uri e un manifest care atacă nemilos nostalgia cu o ranga expresionistă, post-belică. În una dintre ele, avioane de război urlă pe deasupra unui puls electro tumultos, în timp ce un sample din filmul Full Metal Jacket turuie „VREAU SĂ-ȚI VĂD FAȚA DE RĂZBOI", înainte să lanseze un beat de trap peste o incantație islamistă „nawari", pe care-o folosesc băieții din corurile Daesh în clipurile lor de propagandă.

DJ OM.EL BEAT din Homs, Siria, mixează o gamă variată de techno melodic, trip-hop și bași.
„Când bag un nawari pe beat, ca să danseze lumea, e ca și cum aș zice: «Dă-vă-n pula mea.» Poate că unora n-o să le placă, poate o să vrea cineva să mă omoare", zâmbește ea, cu buzele rujate cu negru. Când nu face beat-uri, de cele mai multe ori le ascultă pe undeva. „Am nevoie de muzică pentru că atunci când mă pierd în ea, nu mă mai gândesc la nimic altceva din viața mea", spune Batool. „Nu-mi pasă ce vrea lumea să audă. Pur și simplu pun în muzica mea ce aud la mine-n cap." Până acum, un public de nișă se tot întoarce, ca să audă mai mult.

O noapte obișnuită pentru gașca asta de neadaptați începe de obicei la Pixie – o speluncă minusculă, fără nicio altă lumină cu excepția mesei de mixaj. Deschis în 2008, a fost unul dintre primele localuri din Istanbul dedicate genurilor drum & bass, electro și acid house. Prețul de intrare e de 10 lire (mai puțin de 3 dolari), iar la Pixie vin artiști locali care întruchipează comuniunea cu publicul de house – muzica lor îți spune cine sunt și de ce fac muzică așa cum o fac.

La lumina aleii unde se fumează, se deschide o lume de drumuri care duc spre underground. Am șanse la fel de mari să dau peste o refugiată blondă platinată de la Teheran, un travestit care-mi e dator cu o băutură sau cu șaormarul meu de la colț. „Oamenii din underground sunt cei mai mișto din toată Turcia", bâiguie Anda, un om de afaceri turc. „Indiferent de unde vin, știu ce-nseamnă să uiți pur și simplu de sistem și să-ți trăiești viața."

Pixie se închide pe la două noaptea, dar gașca s-a adaptat la orarul autorităților. Se adună în Tarlabaşı – o zonă sărăcăcioasă, dar în curs de gentrificare care se învecinează cu Istikalul – un vânzător îi pune în rucsac lui Saïd un braț de sticle de bere. Băutul pe stradă e tolerat, dar magazinele nu au voie să-ți mai vândă alcool după ora 10 seara. În spatele tejghelei scârțâie o rugăciune citită la un radio FM de președintele Erdoğan. „Îl țin deschis pe-ăsta pentru oamenii care mai trec în control. Dar voi, băieți, sunteți ok", râde vânzătorul, iar apoi ne îndreptăm spre următorul club.

Mai târziu ne ducem la Glow, o cutie de cărămizi soioasă, plină de veterani locali și DJ-i internaționali care tocmai s-au întors din turneele pe coastă, destinația predilectă de afterparty-uri. N-o fi Istanbulul Berlin sau Paris – dar scena sa unită de muzică electronică, cuibărită în capitala a trei imperii dispărute, produce organic un sound unic, care nu se-aseamănă cu nimic altceva.

Format la Temple, amestecul unic de techno old-school cu muzică experimentală din orientul mijlociu e specia aparte de house a lui B-Drive. „Încercăm să educăm gusturile", spune B-Drive. „Durează să dezvolți un gen, dar Istanbulul își dezvoltă încet-încet propriul sound."

Nihad Alabsi și Philippe Zarif din duo-ul Boshoco îmbină elemente din Alep, orașul lor natal din Siria, cu techno și progressive house.

„Muzica electro dance unește oamenii, fără să le șteargă cultura. Lasă loc să-ți dezvolți propria identitate, dar și să faci parte dintr-o comunitate mai mare, cu tot restul lumii", spune Philippe. „Ce încercăm noi să facem e să folosim instrumentele, liniile melodice și transpuneri din muzica arăbească, pe care să le introducem în deep house într-un mod care încă nu există în genul ăsta de muzică."
„Așa ne rugăm noi zilele astea", adaugă Nihad.

Colaborările recente dintre Boshoco și Anatolian Sessions întruchipează diversitatea sound-ului din Istanbul. Un puls sincopat este așezat pe un beat care te trage din toate puterile la dans, melodiile tradiționale se ridică spre un „tarab" liber, o formă asemănătoare cu transa, împrumutată din muzica arabă, care abia depinde de ritm și scară muzicală, până când beat-ul de aruncă înapoi în timp. Unii au inventat nume pentru stilul experimental, gen „soul house oriental", „trip-hop arăbesc", „tehno etnic" sau „deep house estic". Dar artiștii nu vor să fie asociați cu un gen anume.

„Clar apare un sound oriental în EDM în perioada asta, nu i-aș spune un gen nou, mai degrabă un fel de trend", spune Viken Arman, un producător francez cu origini armenești. A fost în turneu peste tot, de la mega-cluburile din Berlin, la Burning Man, la un set privat, la o pădure din Franța. „Pur și simplu cred că așa sună intervenția producătorilor noi din partea asta a lumii asupra muzicii electronice."

Oricine-a fost vreodată la o nuntă în Egipt îți poate spune că nu-i nimic nou în a mixa estul cu vestul. Aspectul unic e faptul că artiștii de azi fac muzică electronică dance din propriile lor experiențe de viață, iar fuziunea de sunete apare la unele dintre cele mai mari festivaluri de muzică electro din lume. „Abia începem să descoperim posibilitățile pe care le avem pentru a transfera din propria noastră moștenire – scări muzicale orientale, ritmuri, microtuning – în timp ce respectăm regulile internaționale ale ringului de dans", spune Viken.

O fi mică, izolată și năpăstuită scena de electro din Istanbul, dar presiunile astea au produs originalitate.
„Clar, înainte nu era război în Siria, dar nu puteai să fii un individ", spune Batool.

„Aici ai mai puțină libertate ca artist decât în Europa, pentru că scena e mai mică. Dar scena din Istanbul e bună, poate e mai productivă, pentru că am rămas toți aici", spune Nihad din duo-ul Boshoco.

Arta a fost dintotdeauna o forță a rezistenței în timpuri și locuri tenebroase. Speranțele că politica se va îmbunătăți în curând oriunde pe lumea asta sunt slabe, așa că pentru neadaptații din Istanbul, underground-ul rămâne, în egală măsură, un loc în care pot evada ca să scape de probleme, dar și ca să le depășească.

„Sigur că ne-a afectat mult terorismul, ne-a afectat mult politica – dar underground-ul va fi întotdeauna aici – Istiklal e inima noastră", predică B-Drive în fața unei congregații credincioase care-a rezistat până la răsărit, fumând țigări și plănuind să se dea cu o furgonetă de supă din zonă.

„Când mi-am recunoscut că revoluția siriană a eșuat politic, atunci mi-am dat seama că revoluția personală continuă", spune Saïd. „Simt lucrurile prin care trec turcii – și noi suntem aici ca să scăpăm de același gen de lucru."

Batool îl corectează: „Muzica nu e scăpare, e leac."