Quantcast
Chestii

M-am băgat într-o organizație dubioasă de ziariști români ca să am pensie de boss la bătrânețe

Singura asociație de jurnaliști din România recunoscută de lege consideră presa online „un element de noutate”.

DeRăzvan Filipfotografii deMircea Topoleanu

Prin august, când au apărut din nou discuțiile despre pensiile nesimțit de mari ale securiștilor, parlamentarilor, demnitarilor, am aflat de la un coleg că există și ziariști care vor primi la bătrânețe mai mulți bani decât pulimea din această țară. Despre ce e vorba?

Atunci când s-a stabilit ce categorii profesionale au dreptul la pensii speciale, un senator UNPR (partidul lui Gabriel Oprea pe vremea aia) pe nume Haralambie Vochițoiu a completat legea cu următoarea prevedere: jurnaliștii care fac parte dintr-o uniune de creatori de utilitate publică și-s pensionați în sistemul de stat beneficiază de o indemnizație ce reprezintă 50% din pensie, „cu condiția să nu depășească două salarii de bază minime brute pe țară".

O șmecherie, am găsit aici mai multe detalii, dar ideea e că în acest moment în România există o singură asociație care a primit statut de utilitate publică din partea statului - Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR).

Chiar dacă am 25 de ani, știu că e bine să te gândești la viitor încă de acum. Așa că am zis: de ce să nu mă înscriu și eu în asociația asta și, când o veni timpul, să bag în buzunar o pensie mai mare cu 50% decât colegii mei? Nu știu dacă realizezi, dar procentul ăsta poate reprezenta lejer diferența dintre o viață la bătrânețe mizerabilă (ca a majorității pensionarilor din România) și una cel puțin decentă. Am început să fac toate demersurile ca să ajung în UZPR, numai că m-am trezit într-un fel de ospiciu. Dar să nu anticipez.

Cum devii membru al uniunii ziariștilor privilegiați

Așadar, undeva pe la jumătatea lui august, îmi iau inima-n dinți și mă deplasez până la sediul UZPR, lângă KFC-ul de la Romană. Vreau să aflu ce trebuie făcut ca să devin unul dintre cei aproape 2000 de membri ai Uniunii (din care peste 750 sunt pensionari). Mă întâmpină un domn amabil, Ovidiu Zamfir, singurul om din sediul ăla care nu părea să fi prins bătălia de la Călugăreni.

Îmi spune mai întâi de ce acte am nevoie pentru dosarul de înscriere: dosar de încopciat ½, cerere de înscriere completată cu tot ce trebuie, două fotografii color în format 2.5 cm X 3.2 cm, copie după buletin, copie după actele de studii (licență, master sau doctorat), un CV de presă, recomandare din partea angajatorului, câteva articole scrise de mine, carte de muncă/contract sau adeverință de la locul de muncă, cazier judiciar.

Citește și: Cum au ajuns niște români să primească pensii de 7 000 de euro, fără să le merite

Mă avertizează că cei din comisia de atestare sunt foarte exigenți și aș face bine să nu uit vreun act, altfel voi fi trimis la plimbare. Apoi, procedura e așa, adaugă el: compui dosarul, îl lași comisiei de atestare, iar dacă te sună și-ți spun că totul e ok, te întorci la sediu, plătești cotizația anuală și ridici legitimația - voilà, acum ești membru. Cotizația e 150 de lei, iar eliberarea legitimației costă și ea încă 10 lei. Dacă vrei să te abonezi la revista Uniunii, Cronica Timpului (ce nume, Doamne), mai trebuie să scoți 30 de lei din buzunar. În total, ar însemna 190 de lei, dar na, dacă vrei 50% în plus la pensie, tre' făcute și anumite sacrificii.

Dacă ai carnet și mașină, mai primești ceva - un ecuson de parbriz pe care scrie „Presă". Ecusonul ăsta e foarte important, îți va deschide multe uși în cariera ta de gazetar al patriei, spune domnul Ovidiu:

„Avantajul e că-n toate parcările publice din București nu se plătește. Iar prin alte părți e văzut bine. Adică, mai ridici o barieră pe undeva. Pe la Romexpo mai poți să mai intri, pe la muzeul satului, le zici «sunt de la Presă, am nevoie să intru», îmi ridică și mie bariera. Mai sunt niște mici facilități. Acum, e și de înțelegerea paznicilor de pe acolo, cât judecă ei. Dar există, că de asta-l facem. E și ăsta 10 lei, opțional."

Ziariștii ăștia, deși nu-i cunoaște nimeni, au o grămadă de beneficii. Poți să fii invitat și la serate

Îmi sunt înșirate restul beneficiilor ce vin la pachet cu apartenența la Uniune:

„În România, legitimația de presă este doar de prestigiu. Ești membru într-o uniune de creație, de utilitate publică și de creație. Avantajul e destul de mic. În străinătate... Deși a început să înceapă și la noi accesul la muzee gratuit, accesul la evenimente gratuit, facilitățile date către presă, așa cum s-a dat legea-n București, că-n București e valabilă pentru parcările publice, să se parcheze gratuit pentru că eliberăm acest ecuson. Deocamdată atât, ca și facilități în România."

Deci, până la pensie, când vine indemnizația aia blanao, apartenența înseamnă doar prestigiu și respect. Mhm, sunt convins că-s mulți care au auzit de UZPR. Oricum, cert e că după ce devii membru vei avea onoarea de a participa la serate, adunări generale și alte „evenimente de utilitate publică", eventual vei putea scrie și-n publicațiile anacronice ale Uniunii.

La finalul primei discuții pe care o avem, domnul Ovidiu mă felicită pentru interes și-mi mărturisește că, oricum, Uniunea intenționa să mai atragă tineri, pentru că momentan e ticsită de pensionari ce nu fac mare lucru p-acolo, doar încasează bani:

„Uniunea trebuie să atragă tineri, pentru că din asta se păstrează utilitatea publică. Altfel, începem să pierdem acest lucru care se obține greu."

Primul hop cu adevărat important: Ce e aia presă online?

D-aici urmează partea halucinantă a odiseei mele. Mi-a luat fix șase zile să fac dosarul. Mă întorc cu el la sediu într-o zi de miercuri, pe 23 august, când știam eu sigur că se va întruni Comisia de Atestare.

Mă întâmpină același domn amabil. Mă invită să aștept pe o canapea kitschoasă de piele, el ia dosarul și-l duce la comisie. Se întoarce câteva minute mai târziu, derutat de numele publisherului VICE din România:

„Spune-mi, te rog, e o televiziune, VICE Antenna SRL? Ca să știu să le arăt, că întrebau dacă e televiziune sau nu."

Citește și: Toți jurnaliștii care acuză, fără dovezi, alți jurnaliști că sunt securiști acoperiți

Îl lămuresc că n-are nicio legătură cu trustul domnului profesor Dan Voiculescu, se întoarce cu dosarul la comisie. Între timp, prin biroul în care aștept apar tot soiul de moșuleți dubioși. Datorită lor aflu că Uniunea se află-n plin scandal intern. Îmi notez mental fragmente cheie din discuție: „impas legislativ", „comisia se suspendă", „situația nu corespunde cu cea de la casele de pensie", „ce facem cu cadrul legal", „cine plătește?". Caut mai târziu despre ce e vorba, îmi zic.

După ce moșuleții termină de vorbit despre tensiunile interne, apare un al treilea, care pare năpădit de amintiri din tinerețe, când 23 august însemna mititei, bere la draft și crenvurști polonezi. Vede că sunt și eu acolo:

„Dânsul e mai tânăr. N-ați apucat vremurile alea. Era mâncarea ecologică și sănătoasă. Bio. Era salamul cu soia și ziceam «ooo, ne dă salam cu soia!»... Și salamul cu soia acuma e lux, când te duci să-l cumperi azi e un preț... Și acum mâncăm numai chimicale europene. Ce nu era! Acuma, ai bani, dar mâncăm ce ne aruncă europenii nouă."

Discuția ajunge la unguri, polonezi și cehi, care-s bătăioși în relația cu Uniunea Europeană, în timp ce noi tăcem mâlc și acceptăm orice, inclusiv refugiații recent eșuați pe malurile Mării Negre. Un domn pe gustul meu, dar nu apucăm să ne împrietenim prea tare că de undeva reapare Ovidiu, care mă anunță, puțin nervos, că membrii de vârstă matusalemică ai comisiei s-au împotmolit și nu prea-nțeleg ce-i aia revistă online:

„Ei nu știu, că au lucrat acum o sută de ani în presă. Și ca să se rezolve toată treaba, trebuie să se dumirească și să stabilească treaba asta cu online-ul. Deși mai avem online, dar s-au oprit la tine. Nu-și dau seama dacă e înregistrat, dacă există un ISSN al site-ului, adică sunteți înregistrat la Biblioteca Națională, că voi aveți totul în regulă, e o firmă. Dar vor mai mult de atâta și au zis să se lămurească un pic, dosarul să rămână aici."

Mă asigură totuși că n-ar trebui să fie probleme și voi fi sunat indiferent de rezultat. Plec dezamăgit, cu coada între picioare. Eram sigur c-am făcut tot ce trebuie.

Aproape o lună de tăcere asurzitoare

Urmează trei săptămâni de tăcere absolută, niciun telefon, nimic. Între timp, fac un scurt research despre tensiunile interne din Uniune. Pe scurt, situația se prezintă-n felul următor: fix când m-am dus eu să mă înscriu, în Uniune se organiza un veritabil puci.

Ion Petrescu, colonel și blogger Adevărul, alături de alți militari cu impresii de gazetari, îl acuză pe președintele asociației, Doru Glăvan, c-a sifonat banii statului prin acordarea de indemnizații unor oameni care nu le meritau, deci trebuie să plece. Așa s-a ajuns ca-n cursul ultimelor luni să se organizeze două Adunări Generale paralele: una l-a confirmat președinte pe Doru Glăvan, în timp ce a doua l-a uns șef pe Adi Cristi, un apropiat al lui Ion Petrescu.

Așa cum era de așteptat, gâlceava asta internă a ajuns și-n tribunal, unde Petrescu pare să piardă momentan, dar și-n online, unde există câte un site pentru fiecare tabără: http://uzpr.ro/ pentru clanul coloneilor uzurpatori, https://uzp.org.ro/ pentru gașca de loialiști.

Spre sfârșitul lui septembrie, îmi iau inima-n dinți și mă întorc la sediu. Domnul Ovidiu Zamfir nu-i de găsit, mă întâmpină o doamnă mai în vârstă, Veronica Ioniță. Îi spun cine sunt și ce vreau, mă anunță că dosarul n-a fost văzut încă și că-n uniune există momentan „o mică dizarmonie", deci probabil va mai dura până va fi evaluat. Îi amintesc că dosarul meu a fost văzut atunci pe loc, se face că plouă, plec din nou dezamăgit. Revin după câteva zile, tot nimic, aceeași doamnă-mi sugerează să sun peste o săptămână, poate-poate.

Citește și: Top 10 generali, colonei și securiști de care i-ar plăcea PSD-ului mai mult decât Coldea

Zis și făcut, peste o săptămână sun la numărul afișat pe site-ul oficial, momentan deținut de uzurpatorii colonelului Petrescu. Îmi răspunde doamna Veronica, mă anunță c-am fost acceptat și săptămâna următoare, adică asta-n care ne aflăm acum, pot veni la sediu să plătesc cotizația:

„Într-o primă fază, dosarul este admis, sper să nu intervină alte modificări. Deci să vii săptămâna viitoare, dacă poți, sau astăzi, să plătești cotizația. Am impresia că faci presă online, nu? E un element de noutate, trebuie să ne mai documentăm și noi din punctul ăsta de vedere, poate ne oferi și detalii, să știm exact cum se lucrează."

Atât de aproape și totuși atât de departe

Îți dai seama c-am jubilat la aflarea veștii. Trece săptămâna, scot 190 de lei de la bancomat, mă duc cu ei la sediu ieri, 4 octombrie. Acolo, în fața sediului, holul e ticsit de gazetari pensionari ce nu pot intra, pentru că ușa are lacătul pus. În marea de fețe ridate, îl observ pe Ovidiu Zamfir. Îi spun c-am venit să plătesc cotizația, își dă ochii peste cap. Îmi zice că uzurpatorii, printre care se află și doamna Veronica, au încercat să mă păcălească. Că ea n-are nicio autorizație să încaseze cotizații și, chiar dacă mi s-ar fi dat chitanță, banii mei nu s-ar fi regăsit pe niciunde.

Apare de undeva și Doru Glăvan, suntem prezentați unu' altuia, când află că-s de la VICE îmi aruncă o privire ciudățică (e genul care scrie despre conspirații soroșiste, poate d-asta), dar Ovidiu îl asigură că am avut un „dosar impecabil" și se mai liniștește.

Stabilim să revin cu un telefon peste două săptămâni, poate trei. Pe 19 octombrie, din ce înțeleg, se va lua o decizie-n tribunal și abia atunci vor ști oamenii cine-i șeful gazetăriei din România. După aia însă cine știe ce mai urmează. Poate o preluare în forță de putere. Dacă mi se va cere să aleg una din tabere? Oricum, momentan e greu să-ți dai seama cine are dreptate: uzurpatorii cu epoleți sau loialiștii lui Doru Glăvan?

Habar n-am, că nu-s nici avocat, nici judecător, iar pentru mine toată treaba asta sună a scandal între pensionari de la țară care se ceartă pe o palmă de pământ. Eu sunt mulțumit însă că am fost admis în organizație. O să mă duc pe acolo după ce se calmează apele ca să-mi plătesc cotizația anuală. Chiar îmi doresc pensie din aia mare, ca a lui Gabriel Oprea. Și oricum sunt sigur că nu o să se supere după ce am publicat articolul ăsta, pentru că nu are cine să-l citească. După cum îți ziceam, presa online este pentru ei ceva nemaivăzut.