Fițele pe care trebuie să le ai ca să fii cool când bei și mănânci în București

În studenție e destul de ușor să ai viață socială. Îți trebuie câteva zeci de lei ca să bei mult și prost și unul-două cluburi pe care să le știi, ieftine, ca să petreci serile de weekend. Doar că pe măsură ce facultatea se termina și eu începeam să am ceva mai mulți bani decât pentru două shoturi și două beri am început să ajung în localuri mai răsărite.

Până acum ai tot văzut articole despre cum milenialii distrug planeta bucată cu bucată și avocado cu avocado. Și milenialii ăștia, în care poți să incluzi și hipsteri, și oameni simpli, au pretenții ca-n afară. Firesc, s-au găsit patroni cu ceva bani cât să deschidă și pe la noi niște restaurante sau cafenele d-alea ca-n alte țări. Așa am ajuns și eu într-o (într-un?) speciality coffee despre care am înțeles că e ultima fiță în materie de băut cafea. Practic, acolo băutura aia neagră cu lapte sau zahăr devine un fel de licoare pentru cei inițiați.

M-am adaptat ușor, că nu e greu să te dai fițos și cu gusturi. Iar dacă tot am început dintr-un loc, le-am tot vizitat în ultimii doi ani pe alea mai cunoscute din București. Totul până într-un weekend când am băut o cafea într-un local de-ăsta cu zonă de muncit, cu terasă și cu personal care să se considere suficient de milenial, cât să fie prietenos cu tine ca și cum v-ați ști de-o viață. Cafeaua a fost însă proastă, comparativ cu alții, și am dat primul review pe Facebook. Și era de-o stea.

În următoarele ore mi-a scris patroana să-mi explice că e biznis de suflet ce-a făcut acolo și la review-ul meu a comentat un om care e nu știu ce doctor într-ale prăjitului de boabe și preparatului de sirop negru. Și am avut o epifanie. Am ajuns, chiar și în România, în punctul în care fie mănânci și bei prost, fie accepți toate fițele care vin la extrema cealaltă și toți sunt niște cunoscători ai oricărui produs de nișă.

Ziceam de perioada studenției, când berea în club era cinci lei și era bine. A mai crescut și acolo prețul, dar unde mi se pare mie că a venit buldozerul peste bunul simț e la berea artizanală. Are tot felul de arome, e preparată în nu știu ce microberării de pe-aici sau din alte țări și, neapărat, nu-i doar alcool, ci ceva mai mult. E un fel de băutură magică.

Am găsit câteva beri artizanale locale care să-mi placă, dar tot nu m-am prins când s-au inversat locurile între vin și bere, de-am ajuns să avem nevoie de somelieri ca să știm ce bem. Iar la vin e deja enervant câți cunoscători sunt și câte știu. Că vinul alb se bea așa, că ăla roșu trebuie ținut așa, că paharul are și el un rost, că vezi buchetul, vezi aroma. De toate detaliile astea nu-ți pasă însă când nu ești plătit să-i vrăjești pe alții cu cuvinte pompoase.

Astfel, berea artizanală a ajuns un fel de băutură pentru elite. Trebuie să-i apreciezi și ei aroma, gustul, buchetul fructat, spuma, densitatea și altele. Le-am auzit pe toate în ultimele șase luni și doar în zona Unirii, unde întoarce 32, am găsit un bar cu tot felul de soiuri, unde niciun barman nu ține să-ți explice cât de magic e momentul în care bei. Da, le pasă să-ți vândă d-aia scumpă, dar nu te iau cu povești.

Încă nu știu dacă pot critica fițele berii artizanale, dacă nu le-am încercat pe toate, dar acel review de-o stea mi-a dat putere și uite c-am făcut-o. Nu înțeleg băutul de bere ca pe-un moment cosmic și magic.

Sigur ai auzit de Starbucks, că-i în mâna tuturor corporatiștilor care vor să-ți arate că nu-și permit doar cappuccino de doi lei de la automat. Ei, cafeneaua asta francizată în sute de țări și orașe e ceea ce disprețuiesc cei cu cafenele speciality. Și n-ar fi o problemă, că ura o înțeleg, dar trebuie să fii ușor autist să nu te prinzi de mecanismele de marketing din spate și de volumul pe care îl întoarce o franciză și să tot dai înainte despre cum nu-i de calitate. Brandul vinde mai mult decât calitatea. Dar asta e doar chestia de vânzări.

În Cluj și București, orașele din România în care am petrecut mai mult timp, au cafenele în care dai peste câte un fin cunoscător căruia nu-i poți cere doar un cappuccino, că urmează întrebări despre cafea (mai aromată, mai tare, mai prăjită), să fie preparată după rețetă americană sau europeană, să fie cu boabe culese din Africa sau din America de Sud și altele.

În urmă cu un an un barista mi-a vorbit cam juma' de oră despre cum cafeaua la pachet nu-i bună, se pierde aroma în plasticul ăla. Trebuie băută rapid, cât încă e caldă, că el nu-i înțelege pe cei care trag de o cafea toată dimineața. Trebuie să aibă grijă omul care o prepară s-o prăjească cât trebuie. Trebuie să știu că nu-mi dă energie decât 15 minute, restul e placebo. Sigur, sunt detalii cu care aș putea să mă dau deștept mai ușor, poate, dar care nu mă ajută cu nimic să privesc o băutură simplistă ca mai mult decât e.

Și la localuri speciality coffee cafeaua nu e ieftină, deci ai putea spune că te bucuri de prezumția de cunoscător. Nu e cazul. Cel mai rău e însă când critici. Pe scurt, nu înțelegi. Și eu înțeleg atât: oamenii se iau prea în serios cu chestii care țin fix de gusturi.

Bine, exagerez cu avocado, sunt puține în București sau Cluj în care să ai mai mult de cinci feluri în care să fie introdus în rețete. Totuși, restaurantele astea noi, care se vor ca-n afară, sunt destul de banale după ce-ai văzut cel puțin două. Toate merg pe design scandinav, decorate cu lemn (masiv, dacă au bani), lumini atârnate de tavan și eventual care imită filamentul clasic, ceva metal vopsit în negru și meniuri care mai de care mai lucrate să iasă în evidență.

În București, un astfel de restaurant a mers până într-acolo încât a pus și denumiri în suedeză. De-aia și cei mai mulți clienți pe care i-am văzut comandă cu degetul pe meniu, iar chelnerul se chinuie să aibă memorie fotografică. Altfel, mai mereu poți avea senzația că a fost mai bine plătit designerul de meniu decât va fi vreodată bucătarul și, în general, sunt cam trei-patru feluri care merită consumate, restul sunt ca să mai umple paginile.

Însă tot trendul ăsta culinar milenial a făcut să fie la modă diverse mâncăruri care s-au bucurat de popularitate în bucătăria românească doar pe fondul sărăciei și economiei de timp.

Așa poți cere în București diverse platouri cu carne, brânză sau doar chestii vegetariane, ca și când ai fi întins masa pe câmp, într-o pauză de la sapă. Salamul, cașcavalul sau pâinea sunt cu puțin mai bune, dar per total localul face mai mulți bani și consumă mai puțin timp pe chestia asta rece și pusă pe-un platou decât dacă ar găti ceva. De-aia meritul merge către cuvintele frumoase spuse despre curentele astea decât către gusturile rafinate ale clienților.

N-aș zice acum c-ar trebui să dispară astfel de localuri. Vin cu un fel de standard pe care sigur mulți turiști și localnici îl apreciază și îți pun la dispoziție un spațiu mai intim sau mai plăcut pentru întâlniri de diverse tipuri. Însă ce am descoperit că-i sănătos e să mergi într-un restaurant de cartier. Am unul în zona mea și e ca o oază de liniște într-o casă plină cu rude.

Te retragi la o masă, ceri vin, e un singur tip de vin, iar chelnerul n-are pretenția că îți poate deschide mintea cu tot felul de sfaturi. Are și mâncare de-a noastră, și de-a altora, vreo trei deserturi și bere fără pretenții. În așa localuri, că mai sunt unele ascunse prin cartierele din București, te simți ca un client care a venit să bea sau să mănânce și nu ca un elev scos la tablă, căruia profesorul îi explică ce face bine și ce face prost.

Încă nu m-am prins când s-a întors roata și omul care plătește un serviciu trebuie tratat ca un sfertodoct căruia să-i fie explicat ce gusturi sofisticate trebuie să aibă. Dacă vrea, le învață singur. Dacă nu vrea, atunci suntem în cercul ăsta în care ar trebui să te ferești de-o critică, pentru că s-ar putea să nu te simți sigur pe ce-ți place și ce nu.

Urmărește-l pe Răzvan pe Facebook.