Ce trebuie să știi dacă vrei să devii fan fotbal

Aveam opt ani când am plâns prima oară la un meci de fotbal. Era finala Cupei Mondiale din 1998 și Zinedine Zidane tocmai sărise peste un apărător și așa a dus Franța la un scor de 2-0 împotriva Braziliei. În săptămânile premergătoare momentului acela, m-am minunat de OG Ronaldo – un jucător care părea să reducă fotbalul la cea mai fundamentală ecuație a sa: să pui mingea într-un loc în care jucătorul oponent să n-o poată atinge, apoi să tragi. Era pe bune chiar atât de simplu.

Există ceva special în a fi fan fără legătură cu o obligație parentală sau națională. La Cupa Mondială, l-am ales pe Ronaldo și odată cu el, Brazilia. Mult mai important, pentru prima oară în viața mea de suporter, am ales să cred, din toată inima, că singura finalitate posibilă a unui meci de fotbal era faptul că lucrul care voiam eu să se întâmple era singurul care s-ar putea produce.

Apoi: Zidane 2-0 Franța.

Lacrimi.

*

Patru săptămâni de terase și Harry Maguire, și scăpatul de la serviciu mai devreme și ajunsul la el mai târziu, montajele BBC și unde îl urmărești, amice și statul pe mese și versiunea din 1996, VAR și tricoul național al Nigeriei, story-urile sicere de pe Instagram cu fericire spontană și o formă de patriotism care nu te-a scârbit cu subtilul ei bigotism, dar te-a umplut cu o mândrie ciudată pentru abilitatea unui concetățean de a ieși învingător sub presiune. Și acum vrei să fii fan fotbal.

Toate astea fiindcă Eric Dier a câștigat cu un penalty în meciul împotriva Columbiei și dintr-o dată ai fost transportat pe cea mai mare stradă din apropiere, țipând pe un remix de Atomic Kitten – fericit că ai fost fericit, dar și mai fericit că toți ceilalți păreau fericiți – te-ai gândit în sinea ta: „M-am prins. În sfârșit m-am prins. Înțeleg fotbalul!”

Și faza e că, chiar îl înțelegi, dar numai o parte din el. Dacă te gândești serios să sari în cursa asta, te rog să-ți amintești să-ți lași demnitatea și controlul propriei fericiri la ușă – pentru că, îți promit, nu vei avea nevoie de ele unde te duci.

*

Aveam zece ani când l-am zărit pe Nwankwo Kanu într-un aeroport în Lagos. Eram prea tânăr ca să fiu rușinat, prea dezorientat de prima mea întâlnire cu un jucător de la Arsenal ca să nu înaintez la viteză maximă. Am fugit direct la el, fără să spun nimănui unde mă îndreptam sau ce plănuiam să fac când îl prind.

Bineînțeles că atunci când am ajuns lângă el am amuțit uitându-mă la el cum mă privea înapoi, sperând că îmi voi putea face dorința cunoscută ca să poată să-și vadă de zi mai departe. Nu am spus nimic.

„Te rog, îmbrățișează-mi fiul”, l-a rugat maică-mea la un moment pe Kanu, intervenind în liniștea dubioasă cu o milă la adresa mea pe care nu o mai auzisem până atunci de la ea. Și a făcut-o.

Mi-au dat lacrimile.

*

Vrei să fii fan fotbal pentru că nu este nimic mai orbitor decât Cupa Mondială, mai ales în soare. Uită-te direct în ea și nu vei vedea nimic altceva decât iubire și apreciere și gloria un semne de întrebare.

Îmi pare rău că încerc să te trezesc: zarva de a fi fan cu normă întreagă este în procent de 80 la sută furie reprimată la adresa propriei echipe pentru modurile în care ți-a greșit în trecut, 15 la sută iubire necondiționată pentru toate cele 11 dăți când te-a bucurat și 5 la sută încercarea de a-ți da seama cum să evadezi din această eternă damnare.

Urmărește îndeajuns de multe remize 0-0 împotriva lui West Brom și vei uita în curând cum să silabisești frumusețe. Petrece 30 de minute încercând să găsești un stream funcțional, doar că te loghezi la timp să-ți urmărești echipa cedând în fața lui Peter Crouch pentru al 20-lea sezon la rând, apoi lasă-mă să te aud cum îl numești „Meci Frumos”. Devino un fan al fotbalului și la un moment dat, contrar celor mai bune instincte ale tale, te vei simți îndeajuns de învins încât să exprimi o furie incontrolabilă la adresa unui fundaș de stânga de 19 ani – la kilometri depărtare de casă, fără putința de a vorbi limba locală – pentru că nu și-a urmărit omul ca lumea. Am maniere decente – chiar plăcute, mi s-a zis – dar nu mai sunt deasupra dorinței de răni un adolescent dacă asta înseamnă evitarea unei reluări a Cupei FA. Și nici tu, în timp.

E atâta bucurie să fii fan fotbal (într-o zi, editorul meu de aici de la VICE punct com va pleca în vacanță și în absența lui voi publica un articol de 10 000 de cuvinte despre sunetul pe care l-am produs când Santi Cazorla a dat gol în finala Cupei FA din 2014). Dar neputința aia copleșitoare pe care ai simțit-o când croatul înalt a apărut de nicăieri să dea gol în prelungiri și să te arunce într-un coșmar în care habar nu aveai că te afli deja; asta nu este excepția – este norma majorității weekendurilor pentru majoritatea fanilor. Acea liniște bruscă și tăioasă din pub după golul care a surclasat Anglia – liniștea, și internă și externă; cum te-ai holbat la ecran, dar în confuzia ta nu prea aveai cum să o vezi – când te alături îmbulzelii fanilor adevărați, acea liniște va deveni camaradul tău până în ziua în care moartea dulce vă va despărții. Vei adormi spunându-ți chiar convingător că ești bătrân să-ți mai pese, dar te vei trezi necunoscând pacea din nou.

Asta vrei?

*

Aveam 19 ani când făceam babysitting pentru nepotul meu prima oară, am sărbătorit golul lui Andrey Arshavin atât de tare, încât m-am împiedicat și l-am aruncat afară din cărucior pe nepotă-miu.

A plâns ore în șir.

*

Dacă poți face față torturii emoționale care vine la pachet cu a fi fan fotbal cu normă întreagă, întreabă-te dacă ai timp disponibil. Nu ca să te uiți la meciuri – alea ocupă mai puțin timp decât episoadele unui documentar Netflix urmărit unul după altul – ci pentru alte medii în care îți vei turna emoțiile excesive.

Ai timpul necesar ca să te prinzi într-o gaură foarte adâncă a YouTube-ului, să te uiți la compilații video cu jucători, imaginându-ți că ești un observator în timp ce te întrebi de ce managerul tău nu poate vedea ce vezi tu. Ești liber în fiecare luni dimineață ca să pui scorurile fiecărui jucător la treabă și să-ți dai seama ce ziare au o agendă ascunsă împotriva echipei tale? Dacă nu ai deschis cinci ferestre care-ți arată următoarele zece date ale meciurilor echipelor de pe lângă tine, înainte să discuți despre de ce băiețașii tăi urmează să pornească într-o direcție cu zece meciuri câștigătoare, apoi nu i-ai permis obsesiei tale să-și facă de cap cu adevărat. Dar o va face.

Astăzi, tu – un non-fan – ești stabil emoțional și liber de la orice construcție abstractă care literalmente nu se mai termină niciodată. Mâine, tu – acum fan – postezi frenetic pe Twitter lui @MessiHolic96 ca să afli dacă are vreo noutate despre mijlocașul peruvian din defensivă cu care a fost pus în legătură clubul tău de curând.

*

Aveam 21 de ani când ceea ce a început ca o șoaptă interioară s-a materializat într-un țipăt dureros. „Te urăsc” am țipat eu în aerul din pub la nimeni în timp ce echipa mea a pierdut al șaptelea gol într-un singur meci. În acel moment, am jurat că nu mă voi mai supune niciodată la asta, nu-mi voi mai permite niciodată să mă simt așa.

Aveam să mai pierdem un al optelea gol nouă minute mai târziu.

*

Deci te-ai uitat în interior și ai găsit rezerve și de timp și de furie. Acum, hai să-ți găsim o echipă, lucru care ar trebui să fie ușor pentru că sunt atâtea. Ai auzit aceleași nume de mai multe ori – United, City, Orient, Rovers. Dar trimite un mesaj iubitorilor de fotbal din viața ta acum și întreabă-i cu cine ar trebui să ții, și ce vei primi înapoi va fi haos. Nu există unitate în jocul ăsta. Ce a fost special la Cupa Mondială a fost legătura comună – rugăciunile și disperarea oferită în aceeași direcție. Să fii fan fotbal este izolant, pentru că bucuria este a ta, dar tristețea aparține tuturor care beneficiază de pe urma înfrângerii tale.

O parte din tine va dori să creadă că un prieten bun nu ți-ar fi recomandat un club care te va dezamăgi inevitabil. Această naivitate te va lovi chiar dinainte să fi avut plăcerea să vezi clubul tău cum vinde cel mai bun jucător echipei rivale. (Serios: imaginează-ți Anglia dându-l pe Pickford Franței, și nu numai să trebuiască să-l urmărești cum câștigă Cupa Mondială, dar să susțină că mereu s-a simțit francez în adâncul său. Am avut și eu parte de asta, de cinci ori. Și susțin o echipă bună).

Amicii tăi vor să fii la fel de mizerabil ca ei. Numai șase dintre ultimele 20 de echipe din Prima Ligă din sezonul trecut au dat mai multe goluri decât au pierdut. Anglia a dat șase goluri mai mult decât au primit în timpul Cupei Mondiale, și tot s-a terminat cu tine simțindu-te ca dracu. Acum imaginează-ți prin ce aleg să treacă cei 75% dintre fanii fotbalului în țara asta.

Dar stai – cum este posibil așa ceva, te întrebi? Nu ar însemna că aceleași echipe mediocre petrec o mare parte din an pierzând în fața unor alte echipe obișnuite? Dap.

Presupunând că nu ți-ai pierdut toată speranța până-n punctul ăsta, va trebui să alegi una din aceste șase echipe de top ca să-ți minimalizezi expunerea la mizerie.

Ei bine: Tottenham a câștigat ultimul trofeu major acum aproape 30 de ani; Arsenal sunt mișto, dacă-ți plac înfrângerile servite cu garnitură de o bătaie de joc crudă și ciudată; jucătorii câștigători din Liga Întâi s-au pensionat și au copii care au câștigat Liga Întâi pe vremea când a luat Liverpool ultimul trofeu de ligă; singurul patron și finanțator al Chelsea nu are voie momentan să lucreze în Marea Britanie; managerul de la Manchester United a spus despre datul golurilor ca fiind „indulgență”; și să nici nu intrăm în acei bani din Abu Dhabi care au sponsorizat succesul actual al celor de la Manchester.

Mă asculți? Nu există nicio glorie aici. Niciun răgaz de la a fi umilit subit de la o pasă din spate calculată prost în timpul unui fault deoarece clubul tău a trebuit să-l înlăture pe îngrijitorul de teren după ce ați fost retrogradați. Oriunde te uiți, umilința te așteaptă. Nu la fiecare patru ani, dar cam la fiecare trei zile.

*

Aveam 28 de ani când am primit o duzină de mesaje în care eram întrebat dacă sunt ok și fac față știrilor că Arsene Wenger nu va mai fi managerul lui Arsenal. Nu eram ok. Am glumit ani de zile numindu-l pe Wenger ca și cum ar fi fost taică-miu, până-n punctul în care tatăl meu actual – bărbat foarte prezent și iubitor - începuse să se refere la el ca și cum chiar mi-ar fi fost tată.

Arsene Wenger este un om pe care l-am cunoscut doar o dată – în cazul în care consideri o scurtă strângere de mână și eu bombănind fie „bravo” fie „mulțumesc” o întâlnire. Și totuși, am simțit tristețe sinceră că acest om – cineva care a trăit o viață de privilegii imense – spunea că i s-a luat de fanii fotbalului. Este ridicol, știu, dar sunt blestemat. E ceea ce face fotbalul din tine.

Dacă n-ai transpus încă afterglow-ul Cupei Mondiale într-un sprijin cu normă întreagă oferit ligii, mai există o speranță pentru tine.

Articolul a apărut inițial în VICE UK.