Publicitate
Chestii

De ce scriu cu „î” din „i”, deși toți profesorii din România îmi spun că e greșit

Academia Română a crezut că scăpăm de tarele comunismului dacă îl condamnă pe „î” la o viață limitată.

de Ioan Stoleru
06 Iulie 2017, 1:47pm

Fotografie de Steven Worster via Flickr

Disclaimer: Acesta este singurul text scris cu î din i pe care o să-l citești vreodată, în VICE România, din considerație pentru colegul nostru ieșean.

Pînă să ajung la facultate, eram la fel ca tine, un om care a fost învățat la școală că e corect cu î din i la începutul și la sfîrșitul cuvîntului și în cuvinte compuse și cu î din a în interior, inconștient că cei care au luat la un moment dat niște decizii în ce privește limba nu-s cu nimic mai breji decît politicienii de azi și felul în care dau legi - după cum îi taie capul.

Pentru că școala de gîndire de la Iași continuă să nu se supună unor decizii luate cu picioarele, am avut noroc în facultate de profesorul Stelian Dumistrăcel, unul dintre cei mai buni lingviști din țară, care ne-a explicat încă de la primele cursuri, cu argumente științfice, cum stă treaba cu î-ul ăsta, și de atunci așa scriu, indiferent că e un text pentru un ziar (bine, unii ți le mai editează) sau un status pe Facebook. În cartea sa din 1993, „Lupta în jurul literei â și demnitatea Academiei Române", lingvistul descrie în detaliu contextul în care s-au luat deciziile care au dus la scrierea de azi și le demontează științific.

Și nu-s singurul. Dilema Veche scrie cu î din i, o parte din cei de la Cațavencii la fel, plus alți scriitori, critici literari, lingviști, cercetători și jurnaliști. Și Polirom, cea mai mare editură din țară, publică unele cărți cu î din i în interiorul cuvintelor, în funcție de preferințele autorilor sau ale traducătorilor.

Academia Română a dat vina pe comunism

Pe scurt, în 1993, Academia Română a luat decizia, pe motive mai degrabă sentimentale decît științifice, să trecem la scrierea cu î din a. Principalul argument a fost că cea cu î din i a fost adoptată în 1953, pe vremea comuniștilor, deci e automat comunistă. Să înțelegi de ce e asta o prostie, o să te duc și mai în trecut.

Citește și: Toate înjurăturile în limba română pe care le-ai învățat de la părinții și bunicii tăi

Pînă în 1904 existau patru litere pentru sunetul î e, u, â și î. De exemplu, vînt era vent, adînc era adunc, lînă era lână și rîde era rîde. În 1904 s-a renunțat la e și u și-au rămas doar â și î, pentru că tendința limbilor este spre simplificare și nu e eficient să existe atîtea reprezentări grafice pentru un singur sunet.

Apoi, reforma din 1932 stabilea că î se va folosi mereu la începutul unui cuvînt, în cuvintele compuse (ex: neîmplinit), dar și cuvintele care se termină în -rî și derivatele lor (ex: hotărîtor, urît, chiorîș).

Reforma din 1953 a continuat evoluția firească a limbii în sensul dictat de cea din 1904 și a stabilit că î se va folosi în toate cazurile. Este stupid să argumentezi așadar că folosirea lui î din i este o meteahnă comunistă, avînd în vedere că trendul acesta al simplificării limbii (și implicit folosirea lui î) începuse cu mult înainte să vină comunismul peste noi.

Argumentele ilogice ale Academiei Române

Prin readoptarea în 1993 a lui î din a, ortografia se complică inutil și revine la două simboluri pentru același sunet, chiar împotriva caracterului fonetic al ortografiei românești, cel care spune că aproape mereu un sunet / grup de sunete se transcrie cu aceeași literă / grup de litere.

Un alt argument invocat atunci de Academie a fost faptul că, prin renunțarea la î din a, este alterat caracterul latin al limbii române. Fals, avînd în vedere că doar o parte din cuvintele care conțin sunetul î provin din cuvinte latinești cu a.

De exemplu, avem î din e (monum entum – mormînt, t enerus – tînăr, v entus - vînt), î din i (lum inaria – lumînare, r idere – a rîde, r ivus - rîu), î din o (f ontana – fîntînă, l ongum - lîngă) și î din u (ad uncum – adînc).

Așadar, conform argumentului invocat de ei atunci, ar trebui să avem patru semne pentru sunetul î, nu două. Realitatea e că sunetul î provine dintr-un a în doar aproximativ 31% din cuvinte, cu tot cu cele care nu sînt de origine latină, și în doar vreo 15% din cuvintele de origine latină. Deci vreo 85% din î-uri nu provin din latinescul a.

Citește și: Sunt maghiar și nu înțeleg de ce nu ne învață limba română la școală

În Academie, în momentul în care s-a votat treaba asta, erau doi lingviști. Unul a votat împotrivă, celălalt s-a abținut. Și specialiștii din exterior au fost ignorați – pentru că profesori și lingviști din toată țara s-au opus atunci inițiativei – și discuția științifică nu a avut loc. Cu alte cuvinte, niște indivizi care au treabă cu limba cum am eu cu fotbalul (spoiler: n-am) au stabilit că de atunci se schimbă regulile de scriere, dintr-o obsesie legată de tarele comunismului, fără să ia în seamă argumentele științifice – de parcă așa scapi de rămășițele comuniste: prin înlocuirea unor litere. Trebuie să menționez și că lingviștii din Republica Moldova s-au opus vocal atunci, pentru că acolo doar ce se adoptase româna ca limbă de stat, și o nouă reglementare le-ar fi îngreunat eforturile de a o vedea implementată, însă au fost și ei ignorați.

Deși unii dintre cei care s-au opus atunci au renunțat între timp, am vorbit cu cîțiva scriitori și jurnaliști care continuă să scrie cu î, să văd care-s motivele lor.

Mircea Vasilescu, jurnalist, scriitor, fost redactor-șef Dilema Veche

Fotografie via contul său de Facebook

„În 1993, Academia a adoptat modificarea ortografiei bazîndu-se pe niște materiale scrise de un muzician care-și făcuse o pasiune din «cercetarea» ortografiei și avea pretenția că se pricepe. În Academie erau atunci doi lingviști: unul a fost contra, celălalt s-a abținut. În presa vremii au apărut numeroase articole și proteste ale filologilor din cele mai importante facultăți și institute de cercetare care demonstrau, cu argumente, că scrierea cu î este cea mai bună variantă, atît din punct de vedere științific, cît și din punct de vedere practic. Degeaba! Academia a venit cu argumentul că scrierea cu î a fost adoptată pe vremea comunismului, e «stalinistă». (Fals! Soluția a fost preconizată de Sextil Pușcariu în anii '30, iar revista Viața Romînească din Iași a folosit scrierea cu î întotdeauna, din 1906). Or, în 1993, venerabila instituțiune nu se curățase de tarele comunismului. Mai deloc. Să reduci «despărțirea de comunism» la biata căciuliță de pe î (sau â) mi s-a părut o ipocrizie. Și să-ți întemeiezi o asemenea decizie pe o argumentație redactată de un diletant, în ciuda argumentelor aduse de filologi, mi se pare total ne-academic (ca să nu zic mai mult). Tot atunci s-a adoptat și sunt, care – așa cum a demonstrat un mare latinist, profesorul Iancu Fischer – este o aiureală: sînt provine din forma latinească sint, nu din sunt. Și, oricum, nu e o problemă de ortografie, ci de morfologie.

Mi se pare că toate acestea sînt argumente suficiente pentru a mă face să scriu, în continuare, cu î. Dumneavoastră ce-ați face dacă un electrician profesionist v-ar spune să nu vă băgați degetele în priză, iar un Dorel pasionat de electrică v-ar zice că nu-i nicio problemă, puteți să le băgați liniștit?"

Florin Iaru, scriitor, jurnalist

Fotografie via contul său de Facebook

„Sînt unul dintre puținii scriitori sau jurnaliști care mai folosește î din i. Dar hotărîrea mea e irevocabilă și n-o să mă poată nimeni convinge de contrariul. Firește, cînd o editură sau un ziar îmi cer frumos să respect regulile ortografice ale Academiei, nu mă proptesc pe picioarele de dinapoi ca măgarul.

„Stăpînesc la fel de bine ambele scrieri, fără să cad într-o melancolie schizoidă. Scriu cum vor ei, dar știu că e greșit."

Și sînt convins că toată România scrie greșit. Nu numai atît, a și început să pronunțe greșit. Rar mai auzi un sînt neaoș. Toată lumea își țuguiază buzele: sunt. La baza acestei rătăciri (în care â din a tronează ca un uzurpator) stă nepriceperea și țîfna Academiei Române. Netam, nesam, ignorînd pînă și sfaturile pline de înțelepciune și erudiție ale lui Alf Lombard, academicienii au hotărît într-o rea dimineață că complicăm lucrurile, în nesuferita tradiție a Școlii ardelene. Așa au apărut două semne distincte pentru un singur sunet (î), care își schimbă prostește locul între ele, după cum îi trăznește grămăticului prin tărtăcuță. Ignoranți ca o ciubotă, distinșii nemuritori au crezut că subliniază mai clar caracterul latin al limbii române și fac arc peste timp cu tradiția interbelică. Greșit. Profund greșit. Evoluția ortografiei a mers spre simplificare fonetică, nu spre complicare. Un verb cum e a hotărî devine, inexplicabil, la gerunziu, hotărând. De ce? Dar de ce avem î din i la începutul cuvintelor? Îmi poate explica cineva?

Nimeni. Ânceput sună rău? Dar de ce respectăm compunerea cuvintelor? De ce nu scriem reâncercare? Că doar hotărâre scriem, nu? În fine, limba română, cum a fost maltratată în 1993, așa a și rămas, chinuind elevii.

Citește și: Am fost la Academia Română să aflu cum înjurau străbunicii

Cînd îl aud pe băiatul meu rotunjindu-și buzele cu sunt, mi se face rău. Ce să fac? Să-i zic că noi avem la bază latina populară, în care cultul sunt era pronunțat de centurioni sint? Că numai fonfăiții și prețioșii au folosit sunt? Mi-ar răspunde că rîd copiii de el. Degeaba i-aș cita celebrele versuri cu cît cînt, atîta sînt ! El îmi va răspunde, firesc: «Niște țărani morți, tata».

Așa că eu îmi văd de ale mele. Scriu cum e corect, că nu mă doare. Însă mă mir, în continuare, că ci nu se citește c+i, ( chi), ci , că ge nu se citește ghe, ci dj, că scriem oameni și citim uameni, că scriem eu și citim ieu. Ah, aici am greșit. În tot mai multe școli se citește eu. Grotesc, de s-ar rușina și Blaga. Din greșeală în greșeală, spre victoria finală. Limbă fonetică, sireaca."

Marius Chivu, critic literar, scriitor, jurnalist „Dilema Veche"

Fotografie via contul său de Facebook

Dilema veche a ignoră reforma Academiei pentru că: 1) ortografia limbii române literare se întemeiază pe principiul fonetic, ceea ce înseamnă o singură literă pentru acelaşi sunet (argumentul ştiinţific); şi 2) reforma din 1993 a fost impusă de un academician inginer fără acordul sau consensul lingviştilor, oricum fără nici o dezbatere a specialiştilor (argumentul procedural). Argumentul Academiei cum că precedenta reforma ortografică ar fi fost «stalinistă» şi «împotriva spiritului latinesc al limbii române» n-a fost niciodată susţinută de dovezi lingvistice.

„Academia a impus reforma aşa cum a vrut Guvernul să treacă OUG13: fără o dezbatere cu privire la oportunitatea şi legitimitatea schimbării."

Nici un filolog/lingvist nu a reuşit să explice vreodată de ce-ar fi mai latinesc â din a decît î din i, de vreme ce amîndouă sînt semne româneşti, prin care se exprimă grafic sunete cu originea în sunetele vocalelor latineşti. Clasicii literaturii române, Maiorescu, Slavici, Creangă, Caragiale sau Eminescu, cu toţii au scris cu î."

Mircea Dinescu, poet, jurnalist

Fotografie via contul său oficial de Facebook

„Eu nu am renunțat niciodată la scrierea cu î din i. Din punctul meu de vedere, a fost o prostie acea decizie luată de Academie, făcută mai degrabă din rațiuni ideologice decît științifice, «noi nu ne lăsăm influențați de ruși». E foarte clară treaba, î-ul cu căciuliță, i-ul cu punct. Atîta vreme cît există a și ă, din a mai faci apoi și un â…"

Astea sînt cîteva argumente pentru care decizia din '93 a Academiei cred că a fost o prostie, însă, dacă vrei să citești mai în detaliu, o poți face aici , aici , aici și aici .

Tagged:
Features
opinie
profesori
facultate
academia romana
limba romana
Reforma