Publicitate
Film

Am vorbit cu Tudor Giurgiu despre cum a făcut bani ca să filmeze Moromeții 2

În Anul Centenarului, filmele românești se fac cu bani de la prieteni filantropi și companii private.

de Denisa Niță
06 Noiembrie 2018, 8:46am

Stere Gulea și Tudor Giurgiu (dreapta). Fotografie de Vlad Cioplea

„Cel mai așteptat film al anului”, cum îi zic unii, Moromeții 2 va avea premiera pe 16 noiembrie. Zilele astea, în care toată lumea vrea să vadă valiza care l-ar îngropa pe Dragnea, numele filmului face și el trafic site-urilor de știri, din nou, după ce Tudor Giurgiu (producătorul) a făcut o memă cu Moromete și valiza. Oricât de mult aș vrea să vorbesc despre cât de important și mișto e să să se facă o comunicare atât de funny și conectată la realitate pentru un film românesc, o să îți povestesc, mai degrabă, despre lungmetraj.

O dată la ceva timp apare discuția în care se face diferența între filmele românești de festival și cele comerciale, care se presupune că au mai mulți bani. Doar că lucrurile nu stau întotdeauna așa: Moromeții 2 a fost filmat în vreo 35 de zile, ca să nu se întindă prea mult cu bugetul, și a rămas fără bani încă de la mijlocul filmărilor.

Bugetele filmelor hollywoodiene ating sute de milioane de euro, dar în România și un milion de euro sună exorbitant pentru o producție cinematografică. Cele mai multe filme artistice de la noi sunt filmate prin casele membrilor echipei, cu bani puțini și alte improvizații. În condițiile astea, dacă vrei să termini un film cu efecte speciale, sunet de cea mai bună calitate și sute de figuranți, alergi după bani până îți iese pe nas și îi scoți de unde nu te aștepți, așa cum a făcut Tudor Giurgiu pentru Moromeții 2.

În anul centenarului, în care suntem bombardați cu concerte, festivaluri și proiecte patriotice, filmul ăsta vorbește despre unul dintre cele mai importante momente ale ultimilor o sută de ani: colectivizarea, odată cu instalarea comunismului. Evident, Ministerul Culturii nu-l consideră atât de important, pentru că n-are „100” în titlu, ca atare angajații instituției nici nu vor să dea bani pe bilete.

Până la lansare, am vorbit cu Tudor Giurgiu despre cum au stat lucrurile în timpul filmărilor și ce presupune producția unui film în România.

VICE: Ați filmat în 30 de zile și ai zis la un moment dat că, la mijlocul perioadei, nu aveați toți banii. Cum ați rezolvat?
Tudor Giurgiu: Realitatea producției de filme românești este că statul nu îți dă toții banii, cum se întâmplă în Ungaria, Polonia, Cehia. Ceea ce, într-un fel, e sănătos: îți antrenează fibra mușchiului de a fi producător. 90% din filmele românești așa se fac, aduni ceva și zici „bă, hai să filmăm, că mai vedem dup-aia”. Cu o săptămână-două înainte de filmări, m-am panicat pentru că realitatea din bugetul nostru de pe hârtie era total depășită. Ori am fost tâmpiți și n-am evaluat cum trebuie, fie exigențele echipei creative au fost foarte înalte și, într-adevăr, nimeni n-a făcut rabat de la nimic. Ceea ce, din punct de vedere artistic e foarte bine, nu prea s-au făcut compromisuri: de la regizor, scenograf, operator, inclusiv muzica pe care am înregistrat-o ulterior la un studio mare din Budapesta sau mixajul care s-a făcut la Paris. Am lucrat efectele vizuale cu cele mai bune echipe din România.

Toate costurile astea ne-au cocoșat și de-asta eram panicat, știam că n-o să ne ajungă banii și a urmat o goană nebună pe la prieteni finanțatori, companii, datorită cărora am ajuns să terminăm filmul.

Moromeții 2 e un film cu potențial de succes și a fost greu să găsiți sponsori. Cum merge treaba în mod normal?
Sponsorii n-au niciun interes să te ajute, că ei nu-și recuperează banii. A face film în România nu e un for profit exercise. Sau faci film independent ori cu buget mic, cum a fost Două Lozuri, în care intri cu ideea că nu vei fi plătit și reușești să ții costurile sub 50 000 – 65 000 de euro și, dacă pușcă bine la box office, recuperezi.

Dacă ai un film de calibrul ăsta, e imposibil în România să co-interesezi un finanțator. Iar cei pe care i-am găsit, cumva ne ajută pentru că au o obligație ca din banii pe care îi plătesc să apară pe televizor, la reclame, 1,5% se pot întoarce în producția de film. Am avut și surprize, ne-am trezit cu un telefon de la un brand de bere, care a zis: „vrem să sprijinim filmul pentru că noi credem că va fi ceva foarte tare”. Chestia asta nu mi s-a mai întâmplat: să mă sune cineva ca să-mi dea bani.

Morometii-2_02-photo-by-Vlad-Cioplea
Fotografie de Vlad Cioplea

Ai mai trecut prin momente dificile, legate de bani, ca producător?
Am mai pățit o dată chestia asta, când râdeau prietenii mei „hai că începi să-ți dai tablourile din casă”. Asta era la Palilula, filmul lui Purcărete, unde era s-o pățim rău de tot pentru că banii efectiv se terminau și filmam în decembrie, noapte de noapte, printr-o hală din Republica, la minus 20 de grade. Trebuia să plătesc salariile până în 25 decembrie. Cum le spui oamenilor că nu mai sunt bani? Și atunci au fost niște oameni care m-au scos din rahat. Ăla a fost momentul cel mai critic din toată cariera mea de producător.

În cazul de acum, probabil că am mai îmbătrânit și am ajuns să anticipez mai bine ce probleme pot să apară. În România e foarte simplu să faci povești cu niște oameni care vorbesc, mănâncă ciorbă și stau între doi pereți. Nu e nimic peiorativ în asta. Dar spun că e o cu totul altă aventură să faci film de epocă, să gestionezi o echipă mare, să ții costurile în frâu, mi se pare că asta te călește.

Cum a funcționat relația cu Stere Gulea?
Cu Stere Gulea mă știu din facultate, unde mi-a fost profesor. Am mai avut mici colaborări și ne respectăm reciproc. E unul dintre oamenii cu o conduită etică extraordinară, rar am avut de-a face cu regizori, în relația producător-regizor, care să aibă atâta încredere și căruia să i se pară important să se consulte cu mine. În România, regizorul este guru absolut, demiurgul și consideră că producătorul trebuie să fie acolo doar ca să-i găsească bani și nu trebuie să dea doi bani pe părerile lui. E o cu totul altă relație față de cum se întâmplă în Franța sau în America: acolo cel care răspunde pentru film e producătorul, el își asumă riscuri enorme.

„Câteodată poate fi un coșmar, dar filmul ăsta a fost, cred, o călătorie foarte plăcută.”

Am citit că Horațiu Mălăele a dormit la un sătean în timpul filmărilor și alții v-au ajutat cu tot felul pe platou. Cum s-a integrat echipa în comunitate?
Oana (Giurgiu) ar avea mult mai multe povești decât mine. Ne-au primit extraordinar, în special primarul din Talpa, Benone Rababoc. Echipa lui ne-a găsit case în care să dormim, am luat animale de la țărani, am filmat în casele lor. Sigur că au fost și probleme: când suntem în sud, faci un film cu olteni și filmezi la olteni, se află. „Unul a primit mai mulți bani”, „mi-ai stricat nu știu ce”, „mi-ai lăsat curtea nu știu cum”, „iarba nu se mai ridică”. Au fost mici probleme, dar cred că pentru confortul echipei, al lui Horațiu și al domnului Gulea, faptul că s-au trezit dimineață de dimineață acolo a fost foarte tare.

Tudor Giurgiu
Fotografie de Cornel Lazia

Ce impact crezi că va avea filmul, în contextul centenarului?
Centenarul mi se pare o ficțiune alimentată de bugetele colosale puse la bătaie pentru chiolhanuri, statui și alte tâmpenii. Discuția despre o sută de ani ar fi trebuit pornită de la ce a mers bine, ce n-a mers, cum s-a schimbat fundamental țara, ori 1945 a fost un moment foarte important. De-abia citind scenariul lui Gulea și văzând filmul ăsta, realizez ce dramă a putut să se întâmple la țară: azi puteai să ai casă, pământuri, animale și mâine veneau unii și îți luau tot.

Așa, ca un titlu amuzant, a făcut Ministerul Culturii un call de proiecte cu centenarul și am zis să depunem și noi. Nu știam ce să facem, că mi se părea aberant să facem filme cu „100 de ani de nu știu ce”. Ne-am gândit la un proiect care ar fi legat de Moromeții, un turneu prin țară cu filmul, în ruralul părăsit. Să mergem cu ecranul prin cămine culturale și să vorbim cu oamenii, să vedem cum se raportează la anii ăia, ce au schimbat în viața lor. Am scris un proiect, zic eu, destul de bine. Am fost respinși pe motive administrative, pentru că ni s-a explicat: „Centenarul trebuie să aibă o chestie cu o sută de ani”. Probabil, dacă scriam pe undeva 100, luam.

Ce reacții ați avut în timpul caravanei?
Stere Gulea era foarte emoționat la prima proiecție, de la Oradea, dar oamenii au fost foarte calzi. Ce cred că e important e că cei în vârstă trec filmul prin filtrul propriei vieții, al familiei, al părinților lor și al traiului la țară. Cei tineri cred că îl pun în perspectiva vieții de azi și a ceea ce simt ei legat de mersul țării. Sunt niște secvențe în film care îți amintesc incidentele cu jandarmeria, iar relația dintre autoritate și om e foarte actuală.

Au mai remarcat unii o chestie care mi s-a părut esențială. Nu mai juisezi la Moromeții II așa cum mulți muream de râs la prima parte. E și un citat în film, „epoca romantică s-a încheiat”. Și așa e, cumva, vezi că o lume moare și se naște alta, total distopică, și filmul e mult mai profund, au zis oamenii.

Tagged:
Sat
locale
Bani
Tudor Giurgiu
finantare
viata la tara
scenariu
centenar
Morometii 2