Mi-am luat vacanță de la România în Egipt ca să descopăr faraoni, aur și mult jeg

O vacanță în țări calde, în timp ce România stă sub amenințarea iadului alb, e o experiență pe care o s-o recomand tuturor oamenilor pe care îi întâlnesc. Timp de-o săptămână am stat la soare, am făcut plajă și baie în Marea Roșie, și-am urmărit cum termometrul era la 30 de grade. Pentru așa ceva nu pot decât să le mulțumesc zeilor și mie c-am avut ideea asta. Acum dacă tot am revenit, am zis că să-ți fac un plan să știi și tu ce poți descoperi acolo când ajungi (dacă vei ajunge vreodată și treci peste teamă).

N-am ales Cairo pentru vacanța mea, ci un resort regesc din a doua cea mai populară stațiune de la egipteni, Hurghada. Dar să te duci în Egipt și să nu vezi piramidele e aiurea, așa că o zi și-o noapte le-am sacrificat pentru un drum criminal până în Cairo, în căutarea urmelor civilizației antice. Ca să-ți dai seama de supliciu, îți spun doar atât: am plecat din Hurghada la 2 noaptea și-am ajuns în Cairo la 10 dimineața. Pierderea unei nopți a meritat, c-am văzut ceva ca-n filme și câte ceva în plus. Nu mă refer la vestigiile pentru care am tot respectul, pentru că, na, era ca și cum pășeam peste 3 000 – 4 000 de ani de istorie. Vorbesc de oameni, locuri, obiceiuri. Și o fac, din nou, cu tot respectul, pentru că egiptenii, în simplitatea și sărăcia lor, sunt calzi, modești și mult mai ancorați în prezent decât occidentalii atât de tehnologizați din țările bogate.

Să nu înțelegi însă că prezentul a trecut peste ei. Au și ei telefoane de ultimă generație, iar chestia asta am experimentat-o pe pielea mea când puștanii egipteni îmi cereau să fac poze cu ei și-mi atingeau părul, că sunt albă, blondă și ciudată. Ei mai au însă ceva ce chiar și noi, românii, am lăsat în urmă.

L-am văzut pe viu așa cum îl văzusem doar în pozele alea din Beijing sau alte orașe din China și l-am simțit în păr, pe piele și-n aerul pe care-l respiram. Norul de smog se poate vedea cu ochiul liber dacă ajungi la un punct de observație precum cel de la Moscheea lui Muhammad Ali. Priveliștea e atât de sumbră și de cenușie, că am zis pas la poza aia tradițională cu orașul, de sus. Aș fi oripilat Instagramul.

Ai zice că e normal, la un oraș pus lângă deșert, cu 22 de milioane de locuitori și un trafic ca-n filmele indiene. Dar praful ăla de două degete e rege acolo, fix ca un faraon în Egipt. Îl vezi pe mașini, pe clădiri, pe geamuri, pe bănci, pe animale și pe oameni. Bine, la ultima fază exagerez, dar ca să-nțelegi fenomenul, îți explic așa: locuitorii din Cairo își acoperă mașinile cu huse din alea de cârpă, pe care le folosea și românul înainte, dar nu din cauză de ger.

Pe cât de popular e (sau a fost) Egipt ca destinație turistică, atât țara, cât și capitala sunt în sărăcie. O vezi la prima mână la periferia pe care trebuie să o traversezi pentru a ajunge la piramidele din Giza și la Sfinx, chestiile pe care trebuie să le bifezi, că de-aia ajungi acolo. Bine, nu vreau să par o fițoasă care a uitat de unde a plecat și căreia îi pute acum sărăcia altora, dar nici falsa modestie nu mă caracterizează.

Deși știam oarecum care-i starea țării, este trist să vezi cum a decăzut o civilizație veche de 4 000 de ani și care, pe vremea faraonilor, a reușit să construiască câteva dintre cele mai mari minuni ale lumii. Azi, egipteanul de rând trăiește cu vreo 40 – 50 de dolari pe lună și orice dolar pe care îl primește de la vreun turist pentru vreo chestie pe care o vinde îi face ziua mai bună.

Asta ar fi una dintre chestiile la care să fii atent. Bacșișul poate face diferența între un chelner ciufut și cel mai bun prieten al tău. Și turiștii sunt priviți de localnici ca niște bancnote ambulante, căci până și elevii aduși de profesori la muzee te abordează cu ceea ce a devenit un fel de salut local: „Money?”.

E drept că nu trebuie să compari cu mai rău, ci cu mai bine, însă trocariciul vechi, mizerabil și aglomerat care servea drept mijloc de transport pentru cei fără mașină m-a întristat. În mintea mea ipohondră, în genul ăsta de mașină nu călătoreai doar cu oameni, ci și cu o groază de virusuri de boli exotice rare. Eu am fost în noiembrie, când temperaturile erau omenești, de aproape 30 de grade. Imaginează-ți cum e să mergi cu microbuzele astea uzate vara, pe circa 40 de grade, căci întâlnirea cu aerul condiționat sigur n-a avut loc.

Am avut, să zicem, onoarea să încerc pe pielea mea o dubiță din asta, care aduce cu bunicul lui Daewoo Damas, când am făcut transferul de la resortul în care eram cazată spre portul din Hurghada, pentru scubadiving. Pentru cinci minute, am rezistat eroic. Restul zecilor de minute mi-am pus întrebări existențiale necesare.

Dacă vrei să vorbim despre trafic, trebuie să încep cu pietonul. Adică fraierul, pielea pulii, dacă-mi permiți, omul căruia i s-a urât cu viața, dacă vrea să traverseze. Zic asta pentru că în Cairo nu există reguli de circulație sau semafoare pe care să le bage cineva în seamă și fiecare se descurcă cum poate. Și, implicit, se salvează cine poate, pentru că eu, de la adăpostul microbuzului turistic care avea avantajul gabaritului pe șoselele asfixiate de mașini, m-așteptam din clipă în clipă la tamponări.

Ca să-nțelegi, oamenii ăștia nu dau semnal când schimbă banda, cel mult dau un claxon. De fapt, ei claxonează tot timpul, dar n-ai putea ghici motivul. Îi salvează faptul că blocajele nu permit viteze prea mari și că mașinile încă sunt dotate cu frâne. E inutil să-ți spun că nu este cazul să te interesezi de unde poți închiria o mașină. N-ai ce face cu ea în Cairo, pentru că n-ai ști să conduci ca egiptenii.

Nu c-am fi noi, românii, niște educați în materie de ecologism și chestii de genul (vezi gunoaiele pe care le lasă turistul roman după un 1 mai la iarbă verde), însă iarăși îți spun că se poate și mai rău. Se poate să vezi un fel de mini Glina în mijlocul capitalei, se poate să vezi munți de pet-uri și alte gunoaie plutitoare pe Nil, în timp ce tu, ca turist, ar trebui să admiri acest fluviu de pe un vas croazieră.

Se poate să mergi kilometri întregi cu vreo coajă de banană în mână sau cu vreo sticlă goală de apă pentru simplu fapt că în acest oraș nu prea există cultura coșurilor de gunoi. Pe bune, când dai de unul, mai că-ți vine să-l fotografiezi ca pe Piramide! Nu vreau să jignesc, deși nu e vorba chiar despre cea mai săracă țară din Africa, dar, aici, gestul de a arunca gunoiul pe jos sau de a scuipa cojile de semințe (de-ale lor) sunt la fel de firești ca ăla de-a conduce fără să te oprești la vreun semafor. Sau de a te întâlni cu un cal sau cu o vacă la stop. Dar, hei, ce-ar mai fi turismul fără schimb cultural?

Chiar dacă articolul ăsta sună a hatereală, să știi că nu este. Egiptenii și Egipul au farmecul lor, ba chiar și o calitate pe care sigur n-o găsești la mulți români sau chiar la mulți europeni. Le place să muncească și, așa cum au arătat-o secolele de istorie, să contruiască. Dincolo de mizeria din orașul vechi, în Cairo se prefigurează un oraș nou cu blocuri moderne și cu o arhitectură originală, după care dezvoltatorii de la noi ar trebui să ia notițe.

Drumurile sunt altă poveste frumoasă pe care am învățat-o în cele șapte ore, cât a durat călătoria mea din Hurghada spre Cairo: oamenii ăștia au contruit șosele impecabile prin deșert. Iar țara lor este 90% deșert. Și-ncă ceva care-l doare pe călător. Toaletele din deșert au fost o surpriză frumoasă pentru mine, căci în popasurile pe care le făceam in the middle of nowhere, găseam un fel de templu al nevoilor fiziologice, cu loc pentru toate femeile pișăcioase din autocarele turistice. Și hârtie igienică. Din plin. Pentru un dolar era lux.