Tineri din anii ‘90 te-nvață cum să te distrezi cu bani puțini în România

Când m-am pus să scriu articolul ăsta aveam în minte petrecerile cu tematică ‘90, care rup în perioada asta. Pe bune, orice club care se respectă face una pe weekend, iar asta te face cumva să ai impresia că te-ai întors în timp, în vremurile de glorie ale lui „Coco Jambo” sau ale lui The Prodigy. Dacă tot e atât interes, eu cred că ceva-ceva am știut noi, ăștia din anii ‘90, început de 2000.

Eu și alții ca mine care-am trăit chestiile astea chiar la vremea lor ne simțim flatați că generația iPhone rezonează cu anii ăștia simpli. Dar dacă îți place muzica de-atunci, poate că-ți place și felul în care se distrau oamenii trecuți bine de 30 de ani.

Nu, nu doar muzica era alta, cu bune și cu rele, ci mai ales coordonatele cât se poate de simple după care ne organizam distracția și ne făceam muci. Vinul de la bunicul sau tăria ieftină de la birtul de cartier, țigările fără filtru poștite, mersul pe jos care făcea piciorul frumos și mega eventuri pe scara de bloc, la care puteai intra chiar dacă erai încălțat în papucii ăia din plastic, chinezești.

Banii nu contau și lipseau cu desăvârșire din această situație, pentru că nu prea existau locuri în care să-i spargi, mai ales dacă vorbim de o adolescență petrecută în provincie. Bine, nici cu bucureșteanul nu mi-e rușine și cu obiceiul lui de-a consuma din sacoșă, în fața blocului, înainte de-a intra într-o discotecă din Regie, unde oricum intrarea era infimă. Cuvântul de ordine pe-atunci: „Cine consumă în club e fraier!”.

Cu pachetul ăsta de cunoștințe m-am apucat să cer sfaturi de la oameni despre cum se făceau distracția pe bani puțini. Poți să-mi mulțumești oricând!

Andrei, 35 de ani

„Aveam crâșmele ieftine din cartier, la ocazii speciale, pe gard în spatele blocului, la bătătorul de covoare sau pe bloc. Pe bloc era bine că eram feriți de mașina de poliție care dădea ture prin cartier, dar trebuia să avem grijă să nu iasă vecinii la noi. Pe lângă bloc, dacă beam, trebuia să ne uităm mereu după girofar. Ne mai prindea garda din când în când.

Când îi vedeam, strângeam dopurile la sticle și le aruncăm pe spate în tufișuri. Garda se oprea, ne legitima și ne trimitea acasă. Noi plecam, așteptam să se îndepărteze, apoi reveneam să recuperăm sticlele din tufișuri. După care ne relocam operațiunea.

Ca băuturi, petul de doi litri de Gambrinus sau Bucegi era la loc de cinste. Am suferit grav când a dispărut Gambrinus de pe piață. Bucegi era net inferior. Ulterior am introdus tăria. Votcă Kreskova în principiu. Era un raport bun calitate-preț sau cel puțin așa ni se părea nouă atunci, oricum. De obicei o combinam cu MD, Cola sau orice alt suc. Dacă aveam bani și ne simțeam domni, luam Stalinskaya. Dar asta se întâmpla rar.

Când ne anturam la cineva acasă, aducea fiecare ce mai avea pe-acasă: vin de țară, vișinată, țuică. Mai variam cu Alexandrion ocazional. Îl amestecam cu suc la fel ca pe votcă. Știu că, la un moment dat, apăruse o prostie de suc, Pepsi Blue se numea. Alexandrion amestecat cu Pepsi Blue rezultă o chestie verde care arată fix a Listerine. O mai ardeam și pe la Stadionul Național. Stăteam într un frig teribil și degeram ca niște căcăți. Nu mai simțeam sticlă în mână.”

Tiberiu, 33 de ani

„Ieșeam în oraș cu bani de vreo două sucuri la o terasă. Beam tărie ieftină și ne combinam toți la sticlă de Unirea ori Tanita. Absolut fiecare parc deține amprentele tuturor pașilor adolescentini. Fiecare scară de bloc are încă umbra sticlei ieftine de băutură. De mâncat mâncam acasă, că bani nu aveam, iar afară beam ultimele poșirci pe care le găseam ieftine. Cred că puștii se distreau mult mai bine atunci, căci nu erau etichete, nu se măsurau în telefoane și țoale. Doar pula se măsura la baie în liceu. Ce vremuri!”

Andrei, 35 de ani (același ca mai sus)

„Deși rezistam surprinzător de mult fără mâncare, la un moment dat, te cam rodea și unul din noi trebuia să facă un food run. Trăgeam la sorți, iar cel desemnat se ducea acasă să facă un raid prin frigider. De obicei se întorcea cu niște conserve și o bucată de pâine. Și murături. Din astea.

Le mâncam ca animalele pe bloc sau pe unde eram cantonați. Nu știu ce sfat le-aș da ăstora de azi, dar știi care era principiul nostru de bază, pe care cred că îl avem și acum? Nu contează unde bei, contează cu cine. După cum ai înțeles, noi beam cam orice, oriunde. Bad company makes bad wine. Și viceversa.”

Alina, 37 de ani

„Plecam în weekend la munte cu personalul, după ce scoteam alocația de la poștă (eram în liceu). Pentru drum aveam un sendviș, cel mult două, Cola și ceva tărie, ca să nu ne fie frig. Dormeam în cabanele forestiere, ne împrieteneam cu lucrătorii de acolo care ne serveau și cina la ceaun. Pentru distracție aveam o chitară, o muzicuță și câinele ciobănesc de la cabană. Când aveam o aniversare ceva, un majorat, ne strângeam toți la câte unul acasă, când erau părinții plecați.

Eventual o casă la țară, cu distracție garantată și în curte. Dacă se strângeau ceva fete gospodine aveam mâncare, dacă nu, muzică, băutură și semințe până dimineața. În plus, pe-atunci nu exista concert în aer liber pe care să-l ratăm. Și Revelionul tot în aer liber îl făceam. Mâncam bine acasă, luam pahare de plastic și șampania cu noi și ne mutam în piețele Bucureștiului.”

Monica, 38 de ani

„Am făcut liceul între ‘95 și ‘99, în Buzău. Acolo, aveam Casa Pionierului, fost așezământ cultural pentru cercuri de biologie, de desen și altele. Apoi, a devenit bar. Trăgeam de câte un suc cu orele, nu pentru că nu aveam bani, dar nici nu voiam mai mult. Îmi plăcea atât de mult ideea că am ieșit din casă cu prietenii, încât nici nu mai conta că beau o Fanta sau o Cola sau apă de la cișmea.

În zilele bune, când voiam să ne facem de cap și să părem și mai interesante decât ne credeam, eu și cu prietenele mele ne comandam câte 50 de ml de Garrone, alcool tolerat de stomacul de adolescent încă neobișnuit cu spirtoasele fine. Când ne-am mai emancipat, am trecut la gin tonic. Îmi era de ajuns să mă știu ieșită din casă, la o terasă sau la plimbare «pe bulevard», locul unde vedeai și erai văzut. Gratis. De mâncat în oraș nu prea se punea problema, poate câte o pizza nasoală sau la McDonald’s.”

Ramona, 37 de ani

„Maică-mea avea un bar plin cu băuturi și mai șuteam de-acolo câte o sticlă. Țin minte că prima mea beție a venit după un amestec de Angelli Cherry, Grasă de Cotnari și-o bere. În plus, când mergeam prin vreo discotecă, fetele aveau mereu intrarea liberă, nu ca acum. Beam gin tonic sau Campari Orange.

Când a început faza asta cu Sfântul Valentin și la noi, băieții ne scoteau la McDonald’s și nouă ni se părea romantic. Sau mai ieșeam, așa, ieftin la biliard, unde mergeam când chiuleam de la ore. Închiriam cu toții o masă, așa că nu ne costa mare lucru. Mi-aduc aminte că într-un club din ăsta de biliard mi s-a furat primul meu telefon mobil.

De Revelion, că tot e aproape acum, mergeam pe la vreun prieten acasă. Ne strângeam chiar și 30 de puști, fiecare se pupa pe unde apuca. Mâncare aduceam fiecare de-acasă. Aveam șapte tăvi cu salată boeuf.”

Monica, 38 de ani (aceeași ca mai sus)

„La noi în oraș era o singură discotecă – No Limit. Acolo ajungeam mai rar, că nu puteam să lipsesc toată noaptea de acasă. Apoi, prin nu știu ce întâmplare fericită, liceul nostru a început să organizeze petreceri pentru elevi în sala de sport, în weekend. Intram cu carnetul de note. Aveam muzica bună și publicul era controlat, doar elevii liceului. Nu dădeam bani nici pe transport, circulam pe jos prin tot orașul: de-acasă la școală, de-acasă la distracție, ca e un oraș mic, nu aveam nevoie de taxi sau de mașină.

Pe la 17 ani, am început să fur bani din geanta mamei. Nu că nu mi-ar fi dat, dar mie îmi trebuiau pentru cafeaua de dimineață din Clubul Liceenilor, unde chiuleam de la prima oră. Și îmi mai trebuiau de țigări, pe care le cumpăram la bucată, mai rar la pachet, și fumam în toaletă cu colegele, în pauze sau în fața liceului, după ore. Mi-am cumpărat și-o temă la mate c-un pachet de Lucky Strike. Banii de alocație ajungeau pentru două tuburi de vopsea de păr – neagră sau roșcată, așa se purta atunci.”

Pe final, să-ți cât mă costa pe mine o ieșire în oraș, sâmbătă seară, la cea mai tare discotecă din Giurgiu. Nada! Fetele aveau intrare liberă, iar băieții se cunoșteau cu tipul de la poartă, așa că nici vorbă de bani de bilet. Înăuntru era, ce-i drept, un bar, dar niciun puști venit la distracție nu-l deranja. Banii, puțini, de la părinți sau din economii se duceau pe țigări la bucată.

La întoarcere, oricât de târziu se făcea, mereu era doar o soluție: pe jos. Orașul, un fel de sat mai mare, era prea mic pentru altfel de transport. Și-ncă este, numai că azi lumea s-a cam obișnuit cu transport.

Ca o concluzie după atâtea trucuri, eu îți zic că cel mai important e să renunți la fițe și să încerci să te distrezi mai mult. Sigur, anii ‘90 erau mai săraci, dar nici nu prea are treabă distracția cu banii.