Fotograful lui Barack Obama vorbește despre viața la Casa Albă

Jacob Philadelphia nu știa că președintele lui e negru, până când nu i-a atins părul lui Barack Obama. Puștiul de patru ani știa, dar nu știa. Prietenii lui îi tot spuseseră că seamănă cu Obama – în mod special că au aceeași textură, culoare și tunsoare a părului – dar voia el să se asigure.

Așa că atunci când s-a trezit în Biroul Oval, la doi pași de omul însuși – cu părinții care-l tot mânau să pună întrebarea pe care o exersase de nenumărate ori – a profitat de ocazie. „Vreau să știu dacă părul meu e fix ca al tău”, a spus Jacob. Cel mai puternic om din lume strălucea înainte să se aplece în față, pentru ca mâna mică a lui Jacob să ajungă să-i atingă capul. „Hai, pune mâna și convinge-te singur”, l-a implorat Obama pe puști. Peste câteva secunde, Jacob avea răspunsul – singurul președinte pe care-l avusese vreodată era exact ca el.

Puterea lui Barack Obama a constat dintotdeauna în simpla sa realitate. Doar să-l vadă – atât de deștept, de puternic, de negru – înseamnă foarte mult pentru multă lume. Și, preț de peste un deceniu, Pete Souza a fost responsabil de răspândirea acelei realități în jurul lumii.

Ca principal fotograf al Casei Albe în timpul mandatelor lui Obama, Souza s-a dus pretutindeni cu președintele. L-a fotografiat pe Obama în nenumărate întâlniri cu consilierii săi și când antrena echipa de baschet a fiică-si. I-a fotografiat reacția lui Obama când Echipa Șase SEAL l-a împușcat pe Osama bin Laden și a documentat minuțios prima dată când câinele Primei Familii a văzut zăpadă. A fost acolo și ca să surprindă momentul lui Jacob Philadelphia – singura fotografie care a stat pe perete la Casa Albă de-a lungul tuturor celor opt ani de mandat ai lui Obama.

În noua sa carte, Obama: An Intimate Portrait, Souza își prezintă circa 300 dintre fotografiile sale preferate dintre cele aproape două milioane pe care le-a făcut în timpul șederii sale la Casa Albă, când s-a transformat din simplu angajat în prieten apropiat de familie. „Faptul că l-am avut pe Pete prin preajmă mi-a făcut viața mai bună”, a scris Obama în prefața cărții. „Pete a devenit mai mult decât un fotograf – mi-a devenit prieten, confident și frate.”

Am stat de vorbă cu Souza despre carte, despre prietenia lui cu fostul președinte, despre bucuria de a rămâne invizibil la Casa Albă și despre cum e să fii vedetă pe Instagram.

VICE: Ai fost principalul responsabil pentru povestea vizuală a primului președinte de culoare al Americii. Ai simțit vreo presiune în plus?
Pete Souza: Nu cred. Am simțit că am un avantaj, pentru că am știut întotdeauna că ceea ce fac e important. Și m-am simțit comod în postura aia. Pentru mine, presiune înseamnă să-ți zboare gloanțele deasupra capului într-o zonă de război, în timp ce tu încerci în continuare să surprinzi imagini. Dacă e să fi fost ceva, acum mă simt un pic mai atent judecat decât atunci când eram la Casa Albă. Oamenii reacționează emoțional la pozele pe care le pun pe Instagram. Și asta mă face să mă simt onorat.

Acum ești chiar vedetă pe Instagram.
Da, e dubios. Am dat autografe pe carte la National Portrait Gallery din Londra și mi-au tot zis atâția oameni cât de mult le place profilul meu. Sincer, nu m-am așteptat să primesc atât de multă atenție când m-am apucat. Singurul meu plan la momentul respectiv era să compar administrația actuală cu modul în care se ocupa de treabă fostul meu șef. Trebuie, totuși, să recunosc că-mi plac textele cu care însoțesc imaginile – sunt ludice, subtile și nu sunt lipsite de respect față de nimeni.

În 2005, publicația Chicago Tribune ți-a cerut să documentezi mandatul noului senator al statului Illinois. Ai zis că ți-a luat doar 24 de ore după ce l-ai cunoscut pe Obama ca să te convingi că poate să meargă până la capăt. Ce era atât de special la el?
Era pur și simplu atât de încrezător, se simțea așa bine în pielea lui și era născut să fie în centrul atenției. Faptul că ajunsese pe scena națională, la Washington, nu părea să-l streseze deloc. Pentru o persoană care, până-n punctul acela, nu avusese parte de prea multă atenție din partea mass media, era, sincer, foarte neobișnuit cât de relaxat era cu faptul că stăteam toată ziua după el și-i făceam poze. În cei 30 de ani ai mei de carieră de fotografiat congressmani, senatori și președinți, nu cred c-am mai văzut vreodată pe cineva atât de lipsit de experiență care să fie atât de relaxat în centrul atenției.

Cum s-a schimbat în ultimii 12 ani?
Caracterul său de bază nu s-a schimbat deloc, dar s-au schimbat cerințele la adresa lui și puteai să simți tot timpul povara slujbei care-i atârna pe umeri. Cu toate astea, când l-am văzut acum câteva săptămâni, era clar că greutatea aia dispăruse cu totul – era mult mai relaxat.

Ți-a fost dintotdeauna ușor să lucrezi cu el?
A devenit mai ușor în timp, pe măsură ce amândoi am început să ne simțim mai confortabil să ne-avem alături în fiecare zi. Dar, cel mai important a fost faptul că a înțeles mereu importanța și valoarea documentării președinției lui, pentru istorie, așa că mereu m-a respectat pe mine și munca mea.

Mitul fondator al majorității milenialilor care au populat țara Obama se baza doar pe absolvirea facultății și înscrierea ca voluntar în campania lui. Dar tu deja lucraseși ca fotograf în administrația Reagan. Ce ți-a oferit experiența aia?
A însemnat că atunci când m-am apucat de lucru la Casa Albă în timpul lui Obama nu mă mai stresa să mă aflu în preajma și să lucrez cu bărbați și femei puternice, în timp ce luau decizii importante. Nu m-au intimidat niciodată, pentru că știau că sunt de-al casei, iar eu știam că ceea ce fac e important. Nu sunt sigur c-aș fi avut atâta încredere în mine dacă n-aș fi avut acea experiență anterioară.

În plus, știam exact cum trebuie făcută meseria asta. Știam că dacă vreau să creez cea mai bună arhivă fotografică, trebuia să am acces la tot și pentru că deja stabilisem o relație personală cu Președintele Obama, am reușit să cer și să obțin acces la tot.

Munca ta îți cere să fii foarte prezent, dar și invizibil, în mijlocul haosului unei președinții – să ai grijă să nu influențezi niciodată momentul pe care-l surprinzi. Cât ți-a fost de greu să faci asta?
N-a fost deloc greu. Știam ce rol am, și anume să nu particip, ci să observ, cu un aparat foto. E un rol în care mă simt complet confortabil. Chiar m-am bucurat să mă aflu în preajma haosului. În timpul unei crize, chiar simțeam că documentez istoria. Întotdeauna mi s-a părut că unele dintre cele mai bune poze ale mele au fost făcute în timpul acelor situații, pentru că îl vedeai pe președinte cum chiar încearcă să rezolve o problemă și trebuia să mă pun pe treabă și să mă asigur că surprind corect ceea ce se întâmpla.

Obama a scris în carte că ai „capacitatea de a surprinde atmosfera și sensul momentului”. Ce sfat ai da unui tânăr fotojurnalist care încearcă să fotografieze contextul?
Mi-e atât de greu să exprim asta. Eu unul am avut întotdeuna o intuiție bună despre ceea ce se-ntâmplă, de fapt. Simțeam și-apoi așteptam momentul acela, care exprima cel mai bine senzația și atmosfera. De exemplu, în ziua în care Legea Îngrijirii Medicale Accesibile a fost aprobată prin vot în Congres, pur și simplu am așteptat secunda care indica exact cât era de satisfăcut, pentru că reușise să facă ceva important. Contează să ai răbdare, pentru că o poză poate ușor să interpreteze greșit o scenă.

A mai spus și că a petrecut mai mult timp cu tine decât cu oricare altă persoană cu care nu se înrudește. Deci ai avut o perspectivă destul de unică asupra jobului lui. Cum ai descrie rutina zilnică a meseriei de președinte?
Ce-am văzut eu mai mult decât oricine altcineva au fost diferitele compartimente ale vieții lui și modul în care echilibra faptul că era cel mai ocupat om de pe planetă cu rolul de soț și tată. Am văzut lupta aia mai bine decât oricine altcineva. Pentru mine, ăsta e elementul special în meseria de fotograf la Casa Albă.

E incredibil cum îi reușea. De atât de multe ori, era în toiul unei zile stresante și-o vedea pe fiica lui Malia afară, în leagăn, și ieșea afară ca să stea zece minute cu ea, uitând complet ce-l preocupa și fiind 100% prezent cu ea. Pur și simplu avea capacitatea să facă asta. Mi-a zis de multe ori că nu dormea prea mult noaptea, dar adormea instant. Și nu știu cum reușea, pentru că cred c-avea atâtea pe cap, dar avea această capacitate înnăscută de a se decupla.

În fotografiile tale există o intimitate și onestitate reale, care presupun că au venit din prietenia voastră apropiată. Nu-s doar poze cu Obama care arată bine la costum, ci imagini în care are momente emoționante la muncă sau e în situații apropiate cu familia.
Scopul meu principal a fost să fac poze autentice. În mod tradițional, în meseria asta nu trebuie decât să-l arăți pe președinte la muncă, dar eu am vrut să fiu altfel. Și cred că de-acolo vin onestitatea și autenticitatea. Și apreciez faptul că în introducerea sa, Președintele Obama spune că am reușit întotdeauna să surprind atmosfera corectă.

Dar când doi oameni petrec atât de mult timp împreună într-un mediu foarte tensionat, poate să iasă și foarte prost. Cum ați reușit să dezvoltați o relație personală atât de apropiată?
A fost pur și simplu datorită numărului de ore pe care l-am petrecut, unul în spațiul celuilalt, astfel încât cel puțin am ajuns într-un punct în care ne-am înțeles mai bine unul pe celălalt. Și, deși e mai tânăr decât mine, provenim întrucâtva din aceeași generație, deci am împărtășit ceva unic datorită chestiei ăsteia. Puteam să vorbim despre filme și seriale din copilărie, despre care membrii mai tineri ai personalului de la Casa Albă habar n-aveau.

Cel mai important, cred că a fost faptul că am împărtășit aceleași valori. Deciziile pe care le lua pentru țară erau genul de decizii pe care eu, ca cetățean, mi-aș fi dorit să le ia. Cred că atunci când ești fotograf la Casa Albă, trebuie să respecți persoana care e președinte. L-am respectat pe Ronald Reagan. N-am fost de acord cu toate deciziile lui, dar l-am respectat. Asta cred că e o însușire esențială pentru un fotograf la Casa Albă.

Deci ai putea să lucrezi pentru Donald Trump?
Nu.

Ți-ai descris munca drept dificilă din punct de vedere fizic, psihic și spiritual. Cred că ziua în care a fost ucis bin Laden te-a cam secătuit. Poți să descrii cum a fost să te afli în camera aia și cum ai reușit să-ți faci meseria?
Știam, cam cu o săptămână înainte, că se-ntâmplă ceva, dar nu știam detaliile. Mi s-a spus doar că se-ntâmplă ceva, fie sâmbăta, fie duminica următoare, chestie care mi-a dat de înțeles că va avea loc o misiune a forțelor speciale, pentru că, de-obicei, își iau și o dată de rezervă, în caz că e vremea proastă. În ziua respectivă, raidul fusese lansat de vreo patru sau cinci ore până să știu că ne ducem după bin Laden.

Eram toți adunați într-o sală minusculă de conferințe vreo 40 de minute, ca să monitorizăm situația. A fost ciudat de liniște tot timpul, pentru că cei mai importanți oameni din guvernul țării se uitau pur și simplu și nu puteau să influențeze ce se-ntâmplă; totul ținea de băieții din teren.

Am tras cam 100 de poze în perioada aia, ceea ce, dacă stai să te gândești, nu-i mult. Doar am încercat să apăs pe buton în momentele potrivite, fără să deranjez ceea ce se-ntâmpla. Sper că din fotografia mea se simte tensiunea din cameră. Nimeni nu știa nici măcar dacă bin Laden era în casa aia, darămite care va fi rezultatul.

Aia e poza ta preferată?
Sincer, n-am una preferată.

Atunci care-au fost momentele tale preferate?
Păi, aș zice că cele în care l-am fotografiat în ipostaza de tată. Ziua cu viscolul mare de la Washington. Aia e o zi pe care n-o s-o uit niciodată. Aveam Casa Albă pe fundal și-am reușit să surprind niște momente extraordinare cu el jucându-se în zăpadă cu fetele, de care sunt foarte mândru. Ăla a fost un moment destul de special.

Ca președinte, probabil prezența în Camera de Criză, când l-am prins pe bin Laden, dar și ziua în care a votat Congresul Legea Îngrijirii Medicale Accesibile. A fost extraordinar să văd satisfacția de pe chipul lui, în timp ce se-ntâmpla totul. E o zi despre care-aș spune că e cea mai bună din președinția lui și am putut să văd cam cât era de mulțumit că a realizat ceva atât de important.

Ultima întrebare: ori de câte ori spune cineva că rasa lui Obama n-a contat, mă gândesc la fotografia ta cu Jacob Philadelphia. Ție ce ți-a transmis momentul ăla? Și la câte alte momente asemănătoare ai asistat?
Exact. Cred că momentul ăla mi-a transmis: „Iată un puști afroamerican de patru ani care-i pune mâna pe cap Președintelui Statelor Unite, care arată exact ca el.” Asta a rezonat cu majoritatea. Dar mai spune ceva și despre președintele care, la cererea unui copil, s-a aplecat și l-a lăsat pe puști să-i pună mâna pe cap.

Când lucram la carte și încercam să mă hotărăsc ce poză să pun pe coperta a patra, am postat patru variante pe Instagram și am lăsat lumea să voteze. Și peste doar câteva zile, un puști afroamerican de opt ani a venit în fugă la mine ca să-mi spună că el și mama lui îmi văzuseră postarea și votaseră. Și când l-am întrebat pe care o votase, doar mi-a arătat cu degetul propriul său păr. Nici n-a zis nimic și nici nu era nevoie. Iar asta pur și simplu m-a emoționat. Iată un puști care se identifică cu Jacob și senzația de mândrie pe care a resimțit-o acesta, când și-a dat seama că arată ca președintele. Au fost atât de multe momente de genul ăsta și am fost onorat să le surprind pe toate.

Obama: An Intimate Portrait a apărut recent la Penguin Books.

Poți să vezi mai multe fotografii mai jos: