Cum i-am explicat mamei mele că sunt o adolescentă transgender, în România

Sunt Alexandra, o fată trans, am 18 ani și-am trăit toată viața în Botoșani, până să mă mut în Brașov. Multe persoane m-au întrebat cum am reușit sa o conving pe mama și pe ceilalți membri ai familiei că nu sunt nebună, că sunt un om ca oricare altul, dar că am nevoie de schimbarea asta în viața mea.

Textul ăsta este pentru adolescenții români, indiferent de orientarea sexuală sau de gen, care au nevoie de puțin curaj să se deschidă în fața părinților.

Povestea mea a început când eu aveam trei ani şi zilnic purtam hainele, pantofii şi îmi mâzgăleam fața cu fardurile surorii mele. Eram atrasă de absolut tot ce era considerat „de femei”. Încă de pe atunci ai mei au constatat că sunt un copil diferit, dar nu şi-au imaginat o secundă faptul că eu voi ajunge să fiu exact ceea ce îmi doream de când eram mică.

Au crezut că este o vârstă la care, eu - fiind doar un copil - nu știam ce e bine şi ce nu pentru mine, că nu sunt capabilă să am sentimente atât de profunde despre faptul că vreau să fiu fată şi nu băiat. Sinceră să fiu, credeam că e ceva firesc şi că e normal ca unii copii să se joace cu păpușile și să se costumeze în sexul opus. Au trecut anii şi de-a lungul timpului am încercat să mă formez în aşa fel încât societatea să nu aibă nimic de bănuit referitor la persoana mea. Mă străduiam să par masculină în fața altora ca să nu le dau de bănuit. Și mi-a ieșit, nici familia și nici ceilalți nu s-au prins. Dar era o costumație care atârna greu pe mine, de fiecare dată când trebuia să o îmbrac la școală, pe stradă, acasă, și asta mă măcina în fiecare secundă.

Pe vremea când aveam 12-13 ani nici nu ştiam că există termenul „transgender” sau mai ales ce înseamnă. Într-o zi, întâmplător, am găsit un articol pe internet despre o persoană în ale cărei trăiri mă regăseam oarecum și am fost curioasă sa aflu mai multe. Îmi amintesc acum că era o tipă trans din România care povestea despre cum a fost discriminată și judecată pentru cine era, dar cum a încheiat toată istoria ei personală și dramatică într-o notă pozitivă: „într-o zi vom fi bine cu toții”. Țin minte c-am simțit un val de fericire și asta m-a împins să am curaj să fac unele schimbări la aspectul meu fizic.

Pe la 16 ani, mi-am lăsat părul lung, nimic neobișnuit pentru familia mea. Colegii de liceu nu știau de mine, aveam doar o singură prietenă atunci la care mai mergeam și obișnuiam să ne machiem reciproc. Nu m-a întrebat niciodată de ce fac asta și nici eu n-am știut cum să-i spun, dar era un acord tacit între noi. Atunci nu știa că sunt trans, ulterior a aflat și mi-a spus că e uimită de cum am evoluat.

Părinților însă n-aveam încă curajul să le spun ce simt, fiindcă mi-era teamă de judecata lor, de scandal și de explicații peste explicații pe care, credeam eu atunci, că nu le vor înțelege niciodată. Cu toate astea, am decis să încep de undeva, așa că le-am arătat cazul tipei trans pe care o descoperisem online. La început au râs, apoi au fost puțin șocați, apoi au negat totul: „În familia noastră nu există așa ceva”. N-am știut cum să mai reacționez.

Într-o seară leneșă de toamnă, în 2015, mergeam cu mama spre casă și-a ieșit din mine întrebarea asta: „Mama, ce părere ai avea dacă eu aș fi fată?" La care ea s-a întors brusc, m-a țintit cu privirea și mi-a zis: „Tu chiar vrei să fii fată? Doamne! Nici să nu aud". Am înghițit în sec și am schimbat subiectul chiar dacă mi se umeziseră deja ochii. Odată ce am ajuns acasă, însă, m-a întrebat ea pe mine: „Ce a fost cu întrebarea aia?”. În momentul ăla n-am mai putut să mă stăpânesc și-am izbucnit în plâns. Printre lacrimi, i-am confirmat ce auzise mai devreme: „Da, mamă, eu vreau sa fiu o fată!”.

Dar mama nu mă vedea atunci, nu-mi vedea gesturile feminine, blugii strâmți, părul lung, hainele mele unisex. „Măi, mamă, o să vezi că e doar o perioadă și o să revii la normal”.

A fost o perioadă, într-adevăr, dar de plâns și durere. Simțeam că vreau să mă răzbun pe corpul meu, că sunt cea mai singură ființă din lume, că nimeni nu mă va accepta vreodată pentru cine simt eu că sunt. Mama nu era încă pregătită să înțeleagă toate astea și poate nici eu nu știam să-i explic.

Am hotărât, însă, în acea perioadă, să mă documentez cât de temeinic îmi permiteau resursele. Am căutat documentare, studii, păreri ale altor persoane, le notam, le citeam și răsciteam, apoi mă duceam să i le prezint mamei, mai ceva ca pe un proiect de școală. Era modul meu prin care o familiarizam cu lumea mea. După șase luni de proces constant și susținut, am decis împreună să mergem să vorbim cu un medic de specialitate.

Așa am avut norocul de a o întâlni pe doamna Doctor Dardai Maria, specialist psihiatrie pediatrică, care tocmai venise din Cluj, și care lucrase deja cu mai multe cazuri similare cu al meu. Prima vizită a fost și ziua în care toată viața mea s-a schimbat radical. Părerea și sfaturile acelui medic ne-au transformat atât pe mine, cât și pe mama în alte persoane. Timp de opt luni, am mers la ședințe de terapie, la început, împreună cu mama, apoi, singură. Eu am prins curajul de a mă deschide în fața tuturor, iar mama a reușit sa înțeleagă ca nu e o boală mintală și nici o alegere, că „există așa ceva”, deși ea nu putea să accepte asta înainte. Și-a dat seama că, dacă ea nu e lângă mine, nimeni nu va fi.

Acum am 18 ani, eu și mama suntem cele mai bune prietene, îi spun absolut orice și, în sfârșit, mă vede. A început sa-mi facă chiar ea mici cadouri care pe mine mă bucură, cosmetice, haine, chestii „de fete”.

M-am mutat singură la Brașov, departe de orașul meu natal, Botoșani, pentru că am vrut să o iau de la început. Vorbesc cu mama zilnic, ne vedem online și probabil că n-am fost niciodată mai apropiate ca acum.

Dacă după trei ani am reușit să fiu atât de deschisă cu mama, probabil te întrebi cum a reacționat tata la tot acest proces. N-a reacționat nicicum fiindcă el nici măcar nu știe, nu locuiește cu noi, ne mai vedeam uneori, dar rar. Nu cred că l-a pasionat niciodată prezența mea în viața lui și, sinceră să fiu, asta m-a făcut să simt și eu la fel față de el.

Important este să știi că, dacă te afli într-o astfel de situație, nimănui nu i-a fost ușor la început, perioadele dificile sunt inevitabile, la fel și răbdarea procesului de a înțelege ce ți se întâmplă ție, dar și mamei, părinților tăi. Greutăți sunt și financiare, pentru că tranziția nu este deloc ieftină, dar ce simți că-ți zdrobește pieptul, zilnic, este frica de judecata societății. În timp, însă, îți dai seama că există șanse să trăiești o viață cât de cât normală și în România. Mai ales dacă îi ai pe ai tăi aproape.