Știri

Am supraviețuit ultimului atac armat din America și liceul nu mai e la fel

Mă așteptam să trăiesc în continuare fericită și netulburată de anxietate, înainte de vacanța de primăvară. Dar acum suntem în vacanță și eu merg în Washington, DC.
RM
translated by Raluca Miheșan
Matt Taylor
consemnat de Matt Taylor
28.3.18
Imagine via Lia Kantrowitz

Acest articol face parte din proiectul Vocile Supraviețuitorilor Atacurilor Armate din Școli, o serie VICE.com, menită să le scoată în evidență pe victimele atacurilor armate care au avut loc în școli, pe întreg teritoriul Statelor Unite.

În data de 14 februarie 2018, un elev a deschis focul în incinta Liceului Marjory Stoneman Douglas, din Parkland, Florida. Șaptesprezece oameni au fost omorâți și mai mult de doisprezece au fost răniți. Unul dintre supraviețuitori este Einav Cohen, elevă în clasa a zecea.

Publicitate

Eram la ora de jurnalism când s-a declanșat alarma de incendiu. Doi prieteni care plecaseră la baie s-au întors alergând – un paznic îl alerga pe unul dintre ei; credea că ei au declanșat-o. Am început să ieșim din clasă, așa cum faci de obicei în cazul unei alarme de incendiu, dar până am ajuns cu cinci colegi la parter, profesorii s-au oprit și au început să țipe să ne întoarcem în clase.



Ne-am ascuns cu toții într-un dulap. Sinceră să fiu, la început am crezut că era o simulare de incendiu. Am căzut cu toții de acord că, dacă nu aveau să ne dea drumul până la 14:40, era o chestie ilegală sau ceva de genul. Dar apoi unii dintre noi au început să se panicheze puțin. Și atunci a fost momentul în care am primit niște vești. Dar chestia era că în camera aia aveam un semnal foarte prost la telefon și nu toată lumea putea să primească mesaje sau să dea telefoane. Cu toate că lumea credea că e o simulare, existau știri care spuneau că e pe bune. Departamentul de poliție din Coral Spring n-ar fi trimis o avertizare dacă nu era pe bune; toată lumea să stea departe de școală, spuneau ei. Ăla a fost momentul în care au început cu toții să-și sune părinții.

Eu una primeam mesaje și apeluri, dar nu puteam să răspund la ele. Și apoi, pentru că a trebuit să nu facem gălăgie – pentru că nu știam ce se petrece afară – , abia puteam să vorbesc la telefon. Prima persoană care m-a sunat a fost tata. A făcut parte din Armata Israeliană și vorbiserăm despre situațiile de tipul ăsta. Știi tu, îmi spusese să fiu atentă și să nu atrag atenția, chestii de genul.

Publicitate

Când alergam ca să mă ascund, mi s-a părut că am auzit cinci împușcături, dar n-am stat atunci să mă gândesc la asta. Sinceră să fiu, îmi amintesc acum, dar atunci n-am conștientizat. Câteodată îmi e frică să nu fie totul doar în mintea mea, nici măcar să nu le fi auzit cu adevărat și să fie doar mintea mea care încearcă să mă facă să procesez și să accept ce s-a întâmplat.

Am stat acolo două ore și jumătate.

Nu știam nimic despre băiatul care a declanșat atacul. Știu că îl văzusem de multe ori. Îl văzusem anul trecut, pe hol. Și lucra la chioșcul de lângă cinematograful din oraș. Suntem adolescenți – nu cumpărăm gustări scumpe de la cinematograf. Așa că mergem mereu acolo. Prietena mea îmi spunea că era la chioșc, cu o zi înainte, de Ziua Îndrăgostiților. El era la casă. Mi se pare incredibil că a fost atât de aproape de noi.

Au fost multe semnale de avertizare, dar câteodată nici nu suport să mă gândesc la asta. Ar fi putut să-l ajute cineva, dar cred că asta este o chestie care nu exista înainte de atac. Acum nu mai e așa – avem terapeuți peste tot. Cred că ar fi avut atât de multe de câștigat dacă ar fi stat de vorbă cu consilierii noștri despre viața lui de familie și ce îl măcina. Dar sinceră să fiu, nu pot să dau vina pe școală – avem 3 200 de studenți și poliția cred că primește zilnic genul ăsta de mesaje.

Așa ceva să se întâmple într-un oraș ca Parkland – chiar sună bine. Gen, Park, Land. Chiar cred că ăsta este motivul datorită căruia am reușit să avem un impact atât de mare asupra societății. Unele dintre familiile de aici au conexiuni și astfel se pot face auzite. Au loc o grămadă de atacuri care sunt trecute cu vederea, pentru că locurile în care se întâmplă nu au aceleași resurse ca noi, iar asta este urât. Dar facem schimbări.

Publicitate

Înainte de asta, nu știam nimic despre politică. Cu toate că frecventam clubul de politică, tot nu știam nimic despre subiectul ăsta. Și acum, pentru că merg în DC și apoi în Capitol Hill, învăț și citesc tot ce am nevoie să știu ca să pot să fiu în stare să am un punct de vedere relevant, real și, știi tu, adevărat.

Cele mai multe chestii despre legislația privind regimul armelor le auzisem după atacurile din Las Vegas și din clubul de noapte Pulse. Dar sinceră să fiu, am crezut că oamenii ăia erau bolnavi mintal. Nu m-am concentrat pe arme, ci pe standardele de sănătate mintală. Mi-e teamă că asta fac și unii oameni acum. Perspectiva mea era greșită – ar trebui să ne gândim la cum au reușit să facă asta. Și răspunsul este: cu ajutorul armelor.

Sper ca politicienii care ne numesc în continuare copii să fi observat într-un final că ne-am dat seama ce este în neregulă cu țara noastră, pe când ei, ca adulți, doar își dau cu presupusul și încearcă să ghicească. Noi, niște liceeni, trebuie să vedem niște lucruri pe care ei n-o să le simtă niciodată pe pielea lor. Ar trebui să ne asculte, pentru că e altceva când stai de vorbă față-n față cu o persoană care a trecut prin asta. Este total diferit decât să-i vezi la televizor și să le spui să ia măsuri.

Cred că o să se întâmple ceva după Marșul pentru viețile noastre pentru că o să fie o problemă prea mare și susținătorii prea numeroși ca cineva să ne refuze.

Publicitate

Civililor ar trebui să le fie interzise „accesoriile” care transformă puștile semi-automate (în continuare legale) în unele automate. Nu există niciun motiv pe lumea asta pentru care un american să poarte o astfel de armă sau să aibă una în casă. Asta dacă nu ești paranoic în privința unei apocalipse zombie. Legiuitorii din Florida tocmai au mărit vârsta minimă pentru cumpărarea unei arme; acum trebuie să ai cel puțin 21 de ani. Vreau să văd asta în toate statele, pentru că mă îngrozește faptul că n-o să pot să beau alcool la 18 ani, dar o să pot să cumpăr o pușcă semi-automată AR-15 în unele locuri. Nu pot să mă îmbăt, dar pot să deschid un atac armat într-o școală. Eu sunt din Israel și acolo există legi extrem de stricte – gen, extrem de stricte. Trump folosește de multe ori Israel drept exemplu. Și sunt atât de mândră, pentru că acum nu se mai poate folosi de el fiindcă statul israelian chiar își face bine treaba. Au început cu reguli stricte în ceea ce privește controlul armelor și așa le-au și păstrat.

Am reluat cursurile, ne-am întors la rutina noastră normală. Dar școala mea nu va mai fi niciodată la fel. Aveam un curs în clădirea pentru boboci, unde a avut loc atacul. N-o să-l mai am niciodată. Trebuia să am un alt curs, în aceeași clădire, anul viitor – alte două cursuri. Mă așteptam să trăiesc în continuare fericită și netulburată de anxietate, înainte de vacanța de primăvară. Dar acum suntem în vacanță și eu merg în Washington, DC.

Școli din toate statele ne-au trimis postere prin care își arată iubirea și susținerea. Nu o să fie date niciodată jos de pe pereți. Este ciudat atunci mergi pe un culoar fără postere, și dintr-odată ești cuprins de un sentiment de alinare – de parcă totul a revenit la normal. Totul este OK. Și apoi faci stânga sau dreapta, vezi posterele și ești ceva de genul, Oh, da, asta e școala mea. Gen, nu mai contează.

Ce le-aș spune adolescenților din America: trimiteți scrisori legiuitorilor din statul vostru. Politicienilor. Arătați-ne sprijinul prin asta și faceți-ne vocile auzite. Și nu o neglijați nici pe a voastră.

Acest articol a apărut inițial în VICE US.