Boala somnului mi-a provocat vedenii religioase dubioase

Târziu, într-o noapte acum aproape 19 ani, am avut o experiență spirituală. Zăceam trează, ca să mă rog despre abuzurile și alcoolismul din ce în ce mai nasoale din viața mea de familie și furia pe care o resimțeam, care-mi era și scut și otravă. În timp ce mă rugam ca Dumnezeu să mă lase să-mi păstrez furia, ca să mă apăr de frică și durere, am simțit că Dumnezeu îmi spune să-i dau drumul. M-am certat o vreme cu Dumnezeu și am simțit o senzație de îngreunare și urlet în piept, fix peste inimă. Apoi am simțit că Dumnezeu spune „destul”, își bagă mâna la mine în piept și trage. Furia a zburat din mine, în noapte.

Aveam vreo 13 ani. Acest moment singular n-a putut să anuleze o copilărie întreagă de violență domestică, dar m-a schimbat pentru totdeauna. M-a ajutat să mă eliberez din a-mi petrece toată viața într-o încețoșare furibundă. Deși tot trebuia să trăiesc cu abuzurile și uneori mă simțeam speriată și furioasă, a fost punctul de unde mi-a început vindecarea.

În bisericile fundamentaliste și evanghelice în care am fost crescută, experiența mea spirituală ar fi numită un miracol. La momentul respectiv s-a simțit ca un miracol. Încă se mai simte așa. Dar povestea aia e complicată de faptul că am fost diagnosticată cu narcolepsie pe la 20 de ani.

Deși nu știam, halucinațiile și paralizia în somn sunt două dintre cele mai comune simptome de narcolepsie. Un aspect comun al paraliziei în somn e o senzație de apăsare în piept, cum am avut și eu când m-am certat cu Dumnezeu. Luate împreună, paralizia în somn și halucinațiile pot să creeze episoade atât de intense și de veridice încât să pară supranaturale. Se-ntâmplă și să fie cele mai puternice simptome pe care le resimt și au, de obicei, loc când sunt în crepusculul dintre trezie și somn, cum s-a întâmplat și când am avut experiența spirituală.

Cei mai mulți dintre noi, când ne gândim la narcolepsie, ne închipuim o persoană care adoarme la-ntâmplare foarte profund. Filmele și serialele se joacă uneori cu ideea asta greșită ca să obțină efecte comice, cum e și cu argentinianul narcoleptic din Moulin Rouge! care leșină în mijlocul discuțiilor și se dă de-a dura pe scări. Când m-a diagnosticat pentru prima dată medicul meu de somn, m-am opus, pentru că simptomele mele nu se aliniau cu descrierile narcolepsiei pe care le văzusem. Avusesem parte de somnolență la-ntâmplare, apăsătoare, în timpul zilei, încă din adolescență – perioade în care simțeam că luasem vreo două benadriluri și uitasem – dar nu-mi pierdusem niciodată cunoștința pe bune și nici nu leșinasem.

În schimb, la vreo cinci ani după experiența spirituală, am avut prima halucinație vizuală. În timp ce ațipeam, înainte să adorm, a apărut de nicăieri un Range Rover roșu și a accelerat către mine. Era atât de veridic încât puteam să-i văd osiile și toba în caroserie, în timp ce m-a călcat. Am țâșnit în capul oaselor în pat, îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. Îngrozită, am zăcut trează încă o oră, îngrijorată că mă îmbolnăvesc de schizofrenie. M-am rugat să nu mi se mai întâmple niciodată.

Dar am început să am halucinații în mod regulat, deși doar noaptea. Am văzut o bucată șifonată de panglică roșie care mi s-a buclat peste nas. O mână cu șase degete s-a aplecat peste patul meu și, pe măsură ce se apropia, buricele degetelor s-au transformat în șase bondari mari cât niște bolovani.

Uneori, haluciațiile erau auditive. Auzeam sunete care semănau cu un monstru din desene animate care imita un cuptor cu microunde și trosnete care n-aveau loc. Odată mi-am trezit soțul, pentru că am crezut că iPod-ul lui reda o baladă pop la el pe noptieră, doar ca să constat că doar eu auzeam muzica.

Sunetele și vedeniile astea apar din hipotalamusul meu – o structură micuță din creier care reglează somnul, temperatura corpului și foamea. La o persoană cu narcolepsie, neurotransmițătorii responsabili de controlul asupra somnului sunt morți și anulează hotarul dintre trezie și somn, vis și vedenie.

Am noroc că medicul de somn m-a diagnosticat corect cu narcolepsie când am cerut prima oară ajutorul, la aproape 13 ani după experiența spirituală. Deși se estimează că 200.000 de oameni din Statele Unite au narcolepsie, doar 25% sunt diagnosticați și primesc tratament.

Conform lui Meir H. Kryger, editorul Principiilor și practicilor medicinei somnului, medicii sunt adeseori nefamiliarizați cu tulburările de somn și ratează simptomele clasice ale narcolepsiei. Cam 60% dintre pacienții cu narcolepsie sunt diagnosticați greșit inițial, de multe ori cu depresie, dar uneori și cu schizofrenie, de care mă temusem și eu. Kryger a avut un caz cu un pacient cu narcolepsie în vârstă de 12 ani, care a fost internat într-o secție de psihiatrie, unde un medic rezident a crezut că halucinațiile pre-adolescentului sunt semn de schizofrenie. Am fost și eu o tânără adolescentă cu narcolepsie, pot să-mi închipui cât de înfricoșător o fi fost pentru copil.

Sunt și mai norocoasă că trăiesc într-un loc și o perioadă în care narcolepsia e o boală recunoscută. Între educația mea religioasă și halucinațiile adeseori tulburătoare, îmi dau seama cât de ușor ar fi fost să le punem în seama unor forțe supranaturale, în absența descoperirilor medicale. Având în vedere că sunt o cititoare avidă, care vede chestii care nu există, probabil unui preot din secolul al XVII-lea nu i-ar fi luat mult să mă acuze că sunt vrăjitoare.

Spiritualitatea și halucinațiile narcoleptice au o istorie lungă și amestecată. Deși narcolepsia nu exista ca diagnostic în timpul vieții ei, cea mai celebră persoană din istorie cu simptome narcoleptice a fost conductoarea căii ferate subterane și cercetașa din Războiul Civil Harriet Tubman, care credea că Dumnezeu îi vorbește prin halucinații. Conform istoricului Milton C. Sernett, în Harriet Tubman: Myth, Memory, and History, Tubman spunea că, în timpul viziunilor ei, se simțea ca și cum spiritul i-ar fi părăsit corpul și ar fi vizitat o altă lume.

Înainte să evadeze din sclavie, avusese o experiență recurentă de decorporalizare în vis, în care zbura peste „câmpuri, orașe și munți, ca o pasăre”, dar apărea din senin un râu sau un gard mare, care-i bloca drumul. Apoi vedea femei îmbrăcate complet în alb, care se întindeau peste barieră, ca s-o tragă de partea cealaltă. Mai târziu în timpul vieții ei a spus că atunci când s-a eliberat și s-a mutat în nord, a văzut câteva dintre aceleași locuri peste care zburase în vis și le-a cunoscut pe câteva dintre acele femei care au salvat-o.

„Religia ei, visele sau viziunile ei erau atât de strâns legate, încât nimeni, și eu clar n-o să încerc așa ceva, nu le putea separa”, a scris nepoata lui Tubman.

În același timp, ideea că persoanele cu dizabilități au capacități extraordinare sau parapsihologice le anulează realitatea și le îngreunează suferința. Cercetătorul în studii despre dizabilități Colin Barnes a identificat asta drept unul dintre stereotipurile despre Super Ologi, care pot să dea naștere unor concepții greșite, din cauza cărora oamenilor să li se refuze accesul la serviciile de care au nevoie sau să se simtă presați să supracompenseze pentru dizabilități.

În narcolepsie mie mi se intersectează o înțelegere complicată asupra științei, sănătății, religiei și experienței personale. Știu cum funcționează boala din punct de vedere științific și nu mi se pare că dacă ai halucinații devii automat mai luminat. Perspectiva mea pragmatică e că experiența mea spirituală a fost un simptom timpuriu al afecțiunii neurologice care mi se instala adânc în creier și se amesteca cu credințele mele religioase.

De când am rămas însărcinată acum trei ani, mi s-au redus și simptomele narcoleptice. Nu mai am halucinații vizuale și am avut doar două sau trei halucinații auditive. Chiar și somnolența pe timp de zi s-a îmbunătățit semnificativ. Un studiu a sugerat că anumite simptome de narcolepsire, printre care somnolența și cataplexia se pot reduce cu vârsta, dar nu e clar dacă s-ar aplica la toate simptomele. Pentru că în general au fost înfricoșătoare, m-ar bucura să nu mai am niciodată nicio halucinație.

Dar când îmi aduc aminte de durerea și furia care urlau în copilul care eram, găsesc un fir care mă duce înapoi la perioada aia de nevoie spirituală imensă. N-o să știu niciodată cât din experiența mea spirituală poate fi pusă în seama narcolepsiei, versus forța propriei mele minți, dar mi se pare că în noaptea aia de-acum aproape 19 ani, un miracol și o boală s-au intersectat, într-o confluență perfectă de știință și credință. Mi se pare că în noaptea aia am cerut ajutor divinității și divinitatea s-a aplecat spre mine, prin vălul ceresc, ca să-mi atingă mintea mea imperfectă.

Acest articol a părut inițial în TONIC US.