Mitul Meduzei, o victimă a violului care a fost transformată într-un monstru

De la începuturile civilizației occidentale, când miturile erau dăltuite în foc și piatră, societatea a fost fascinată de imaginația Greciei antice. Basmele pentru copii sunt pline de povești cu zei, titani și uriași, iar tot felul de monștri mitologici au apărut pe marile ecrane. Dar niciun personaj feminin nu e atât de popular ca Meduza, monstrul care putea transforma bărbații în piatră cu o singură privire.

De la diavolul în costum mulat din Powerpuff Girls, la metafora pentru prim-ministra Margaret Thatcher din hit-ul celor de la UB40, „Madam Medusa”, mitul Meduzei e foarte răspândit în cultura pop contemporană. În ultimele două decenii, personajul a tot apărut în lumea cinematografiei sub diferite forme, de multe ori seducătoare: întrupat de supermodelul Natalia Vodianova în Clash of the Titans în 2010, sau de Uma Thurman, în Percy Jackson and the Olympians: The Lightning Thief. Până și Casa Versace și-a găsit inspirația în Gorgonă și a plasat-o în mijlocul logo-ului său atât de cunoscut, unde stă înconjurată de un inel de chei grecești.

Spre deosebire de alte personaje din mitologia greacă, majoritatea am auzit de Meduza, dar nu știm mai nimic despre povestea ei. Am auzit doar de șerpi în cap, privire criminală și sete de a ucide. În cartea ei Literature and Fascination, Sibylle Baumbach argumentează că mitul a rezistat datorită apetitului nostru pentru povești fascinante care au ca personaj central o femeie seducătoare și periculoasă. Meduza a devenit o imagine a intoxicației, a pietrificării și a atracției irezistibile. Dacă dai o căutare pe Google, găsești fie femei fatale, fie un cap hidos decapitat care scuipă sânge.

În lumea antică, Meduza era la fel de multidimensională. Vasele și sculpturile vechi o portretizează ca pe o Gorgonă, dar asta s-a schimbat în timp. Primul care a explorat ca lumea originea poveștii ei în literatură a fost poetul roman Ovidiu, care a detaliat transformarea ei în Metamorfoze, în 8 AD. Conform lui Ovidiu, Meduza era pe vremuri o tânără și frumoasă fecioară, singura muritoare dintre cele trei surori cunoscute drept Gorgone. Frumusețea ei l-a atras pe Poseidon, zeul mării, care a violat-o chiar în templul sacru al Atenei. Furioasă că templul i-a fost pângărit, Atena a transformat-o pe Meduza într-un monstru cu capacitatea letală de a transforma în piatră pe oricine se uită la fața ei.

Dar numeroase reinterpretări ale mitului se concentrează pe ce a urmat de aici, cu eroul Perseu în rolul principal. Semizeul e trimis de Polidectes, regele din Serifos, în misiunea de a aduce capul Meduzei. Cu ajutorul unui scut din bronz reflectorizant, Perseu își protejează ochii și o decapitează pe Meduza. Din gâtul ei retezat își ia zborul Pegas, un cal înaripat. După ce folosește privirea ei ca să-și învingă inamicii în luptă, Perseu îi dă capul Gorgonei Atenei, care îl pune pe scutul ei. Prin această poveste, în care personajul principal e un bărbat, Meduza a devenit un simbol al monstruozității.

Dacă ne întoarcem în Grecia antică, Meduza era o forță puternică, înzestrată cu puterea de a ucide, dar și de a binecuvânta. Sculptorii și pictorii foloseau capul Meduzei ca un simbol împotriva spiritelor rele. Dar frumusețea ei tragică i-a inspirat pe și mai mulți. De exemplu, în mozaicul roman expus în muzeul Getty, buclele sălbatice ale Meduzei zboară în vânt, iar privirea îi e întoarsă elegant într-o parte. Mai sunt și alte exemple în care e mai mult muză decât monstru.

Prin Renaștere, s-au produs niște diferențe în felul în care e percepută. Statuia de bronz a lui Cellini din 1554 îl ilustrează pe Perseu învingător, deasupra corpului ei, cu capul ei retezat în mână. Era și niște politică la mijloc: Cellini fusese rugat să folosească povestea lui Perseu ca mod de reprezentare a puterii familiei Medici asupra poporului florentin. Alți artiști i-au urmat exemplul: în 1598, Caravaggio a pictat scutul lui de coșmar, tot pentru a câștiga admirația familiei Medici. A înfățișat-o pe Meduza în momentul în care a fost învinsă și i-a transferat puterea privitorului.

Apoi a urmat Revoluția Franceză și, o vreme, Meduza a devenit o forță a schimbării. Rebelii iacobini au înfățișat-o ca pe o emblemă a libertății franceze și au folosit simbolul ei demonic pentru a submina sistemul. Între timp, romanticii precum Percy Bysshe Shelley au trecut dincolo de reprezentările din secolul 19. Poetul a fost atât de inspirat de vizita sa la galeria Uffizi încât a scris un tribut prin care a distrus reprezentarea patriarhală care o transformase pe Meduza într-un simbol al groazei. Meduza și-a recăpătat din nou grația și strălucirea și e redevenit umană.

Shelley n-a fost singurul care a crezut că Meduza a fost înțeleasă greșit. În manifestul ei din 1975, Râsul Meduzei, teoreticiana feministă Hèléne Cixous afirmă că bărbatul a creat moștenirea monstruoasă a Meduzei din cauza fricii lui față de dorința feminină. Dacă ar îndrăzni să se uite la fața Meduzei, spune ea, ar vedea că nu e mortală, ci frumoasă și surâzătoare. Prin documentarea experiențelor lor, scrie Cixous, femeile pot deconstrui stereotipurile sexiste care prezintă corpul feminin ca pe o amenințare. După secole de tăcere, conversațiile despre cultura violului au început să facă vocea Meduzei auzită.

Nu e greu să înțelegi de ce manifestul lui Cixous a avut un ecou atât de puternic. Povestea unei femei puternice, care a fost violată și apoi demonizată și ucisă de o societatea patriarhală nu sună ca un mit antic, ci ca o realitate modernă. După cum explică academiciana Elizabeth Johnston în eseul ei The „Original Nasty Woman”, în 2016, felul în care Meduza a reapărut în perioada alegerilor electorale e o dovadă de misoginism: Angela Merkel, Theresa May și Hillary Clinton au fost toate reprezentate ca Meduza. O caricatură populară îl prezintă chiar pe Trump în rolul lui Perseu, cu capul adversarei sale electorale în mână.

Cultura occidentală le-a pus pumnul în gură femeilor timp de mii de ani. În acest timp, „Meduza a fost folosită constant pentru a demoniza femeile puternice și apare mereu atunci când autoritatea masculină se simte amenințată de puterea femeii”, scrie Johnston.

Un lucru e clar: nu există un adevăr universal al mitului Meduzei. Victimă frumoasă, monstru neîmblânzit, zeitate puternică – Meduza e toate acestea și încă mai mult. Poate că natura ei mercurială e cea care o face să fie o sursă nesfârșită de fascinație. Într-un fel, e ținta proiecțiilor noastre colective de frică și dorință: atât un simbol al furiei femeilor, cât și un personaj sexualizat chiar de forțele patriarhale pe care ea caută să se răzbune.