Primul meu cadavru

Se întâmplă să merg cu autobuzul și să miros a mort.

|
18 Februarie 2019, 12:36pm

Una dintre sălile unde se ţin cursurile de anatomie în cadrul Universităţii de Medicină Carol Davila, din Bucureşti. Nu toate sunt aşa luminoase, unele sunt în subsol, mai macabre. Fotografie via pagina de Facebook Anatomie - UMF „Carol Davila"

În rubrica Memento Moridiscutăm săptămânal despre moarte și misterul care o înconjoară. Dacă vrei să fii la curent cu ce apare nou, abonează-te aici.

În primul an de facultate, studenții la medicină sunt la fel de pregătiți să se confrunte cu moartea ca oricare dintre noi. Doar că trebuie să treacă o primă probă care le dă un indiciu dacă și-au ales profesia potrivită: orele de anatomie, când studiază pe cadavre reale. După un semestru în care explorează corpul uman cu bisturiul în mână, profesorii așteaptă de la ei să cunoască fiecare fibră musculară, fiecare oscior și fiecare fibră nervoasă.

Cadavrele sunt păstrate într-o baie de formol, undeva în subsolul facultăților. Majoritatea sunt persoane pe care nu le-a revendicat nimeni de la morgă timp de câteva luni, de cele mai multe ori oameni ai străzii sau deținuți. Oricine își poate dona corpul către facultățile de medicină, dar cazurile astea sunt rare.

Cele mai multe cadavre sunt vechi și trecute prin multe mâini de studenți. Se întâmplă destul de des să te alegi cu un corp cu bucăți lipsă. Când ajunge prea degradat pentru a putea studia pe el, facultatea are prin lege obligația să-l îngroape sau să-l incinereze, în funcție de preferința decedatului, specificată în testament sau în contractul încheiat cu facultatea. Înainte de asta, preotul capelei Spitalului Universitar îi ține o slujbă.

Orice boboc intră în facultate cu tot felul de filme despre orele de anatomie, bazate pe povești macabre auzite de la generațiile mai mari. Nu ajută prea mult nici că profesorii nu-i pregătesc psihic pentru prima întâlnire cu moartea. E ca la școală: duminică seara te uiți în orar, vezi că luni ai anatomie, a doua zi ești cu bisturiul în mână și cu ochii înlăcrimați de la formol.

Am stat de vorbă cu câțiva (foști) studenți și i-am rugat să-și amintească primele lor experiențe „la cadavru” și cum au făcut față primei lor confruntări cu moartea.

Am luat cadavrul în brațe și parcă am simțit toată tristețea din el

Toni, anul III: „În primul semestru din anul întâi, la anatomie, ne așteptăm să vedem un cadavru perfect, să observăm fiecare mușchi, arteră, nerv, venă. Doar că nu e deloc așa. Sunt super vechi, au trecut prin multe generații de studenți și le mai lipsește câte o arteră, un nerv, un humerus, au mușchii rupți. De multe ori suntem cu cartea de anatomie în fața cadavrului, dar trebuie să ne imaginăm ce ar trebui să vedem. Mai sunt și grupe care au norocul să prindă un cadavru bun. Adică proaspăt, care a fost bine îngrijit. Uneori mai facem cu schimbul la cadavrul bun.

Când intri în sala de anatomie pentru prima dată, cel mai tare te izbește mirosul de formol combinat cu cel de putrefacție. E foarte iritant, îți intră în nas, în ochi, în gură. Dar reziști, fascinat de contactul cu un om real, care a fost viu. Cred că profesorii urmăresc reacțiile noastre, să vadă cât poate duce fiecare. Ca viitori medici ne vom confrunta cu chestii mult mai scârboase decât ce vedem la cadavre.

Prima dată când am intrat eu în sala de anatomie, cadavrul era întors pe burtă și acoperit cu o pătură. Profa s-a uitat urât la mine, gen ce mă holbez așa, și m-a pus să-l întorc pe spate și să-l dezvelesc. L-am luat în brațe și parcă am simțit toată tristețea din el. Mi-au apărut în minte chipurile unor oameni necunoscuți, ca niște flashback-uri din viața omului pe care îl atingeam. Am încercat să nu par prea bulversat sau scârbit, chiar dacă m-a lovit mirosul ăla de formol și de putrefacție. Când am ajuns acasă în ziua aia, am meditat la viețile cadavrelor din facultatea noastră și m-am întristat, cred că orice om merită niște pace după moarte.

Altă dată, când am ajuns la lecția despre creier, profa m-a pus să aduc unul din depozit. Am găsit un borcan de zece litri, plin cu formol și cu vreo patru, cinci creiere care pluteau în el. A trebuit să-mi pun mănuși ca să pescuiesc unul și să-l pun pe o tavă pentru colegii mei. E o mare fascinație să atingi un organ uman, să pui mâna pe un nerv, chiar dacă primul contact e groaznic.”

I-am dat nume cadavrului și i-am aprins lumânări de Ziua Morților

Aniela, medic rezident: „Îmi aduc aminte perfect prima oră de disecție. Era final de octombrie, iar noi, studenții de anul întâi am coborât la subsol, unde se țineau laboratoarele de anatomie. Eram toți speriați, dar și entuziasmați. Am intrat în sală și am găsit patru cadavre puse pe patru mese, cu fețele acoperite. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am apropiat de cadavru a fost să-l iau de mână. Pur și simplu am simțit impulsul să-l ating, era primul cadavru pe care îl vedeam și eram curioasă cum se simte.

Țin minte și acum senzația, știam că o să fie rece, dar nu mă așteptam să fie chiar atât de rece. Am lucrat tot semestrul pe cadavrul ăla, l-am dat un nume și i-am aprins lumânări de Ziua Morților. M-a făcut să mă simt mai bine chestia asta, a fost un fel de mulțumire, în memoria persoanei pe al cărui corp am învățat. E deja destul de trist că nu au familii care să-i înmormânteze, să-i folosim și apoi să-i aruncăm pur și simplu ar fi neetic.

Am descoperit că avea o anomalie genetică, o distribuție diferită a arterei femurale, prima descoperire medicală pe care am făcut-o. Până la urmă m-am obișnuit cu totul, cu frigul, cu formolul, cu ideea de ne-viu.”

Se întâmplă să merg cu autobuzul și să miros a mort

Rareș, rezident legist anul IV: „Am decis să devin legist în anul VI, la primul curs de medicină legală. Eram încântat de «puterea» specialității, în sensul în care poți contribui la a decide soarta unui om din punct de vedere juridic, poți afla cauza morții, poți stabili dacă medicul a greșit. Plus că nu e o specialitate foarte căutată, ceilalți colegi nu puteau sa participe la necropsii. Este și oarecum mai liniștită, nu ești în contratimp mereu, viața pacientului nu atârnă de un fir de ață.

În prima lună de facultate, profesorul de anatomie mi-a cerut să îl ajut să aducă un cadavru în laborator. Am coborât într-un beci lung, rece și slab luminat, eu, proful și câțiva colegi și colege. Ne-a înconjurat un miros înțepător și ne-am trezit în fața unei găuri de doi metri pe doi în podea, în care nu vedeam nimic. Proful a sos două bețe lungi cu cârlige în vârf și s-a apucat să caute cu ele în gaura aia, să pescuiască un cadavru. Noi l-am cărat în laborator. N-aș fi crezut că poate fi așa de greu.

A fost un amestec de sentimente destul de intens, pe de-o parte o reținere, pentru că nu știam dacă sunt capabil să vad oameni morți și să fac disecție, iar pe de altă parte curiozitatea și dorința de a înfrunta această temere. Singura sechelă cu care am rămas pe termen lung e că nu mai mănânc creier de porc, seamănă prea mult cu cel uman.

Ce nu-ți spune nimeni înainte să intri în morgă e cât de pătrunzător e mirosul de cadavru și cât de mult timp rămâne lipit de tine, mai ales vara. Îl simți în haine, în păr, în carnea de pe tine. Am pățit într-o vară, pe căldura cea mai mare, să ne vină un cadavru în putrefacție, cu viermi, muște și toate cele. După o oră de stat lângă el eram gata parfumat. Fiindcă așa s-a nimerit în ziua aia, am luat autobuzul spre casă. Am stat în picioare, iar băiatul de lângă mine n-a rezistat prea mult, s-a dus în celălalt capăt la autobuzului. M-am așezat în locul lui și toată lumea din jur și-a dus subtil mâna la gură și la nas. N-aveam ce să fac decât să râd, eram un tânăr bine îmbrăcat, dar care puțea a mort. E o poveste pe care o tot spun de fiecare dată când se trezește cineva să zică că legiștii au salarii mari.”

Am ridicat capacul la coșul de gunoi și m-a privit în ochi un cap formolizat

Teodora, anul III: „Prima mea experiență cu cadavrele a fost super drăguță. Eram în subsolul ăla de morgă super rece, era toamnă și frig, iar eu eram răcită. Îmi curgeau mucii, așa că mi-am suflat nasul și m-am dus să arunc șervețelul la gunoi. Aveam două containere, ambele cu capac. Nu l-am nimerit pe cel corect și când am ridicat capacul, m-am trezit că mă privește șăgalnic în ochi un cap formolizat. În primul moment am înghețat puțin, apoi mi s-a părut amuzant și mi-am dat seama că sunt în locul potrivit și că nu aș putea să am niciodată o meserie plictisitoare de birou.

Am învățat să trecem peste momentele astea macabre, pentru că ele nu însemnă nimic pe lângă cele în care lucrăm cu pacienți reali și trebuie să le anunțăm familiile că au cancer în stadiul patru sau că au murit. Noi purtăm lucrurile astea în suflet mereu, le ducem acasă la familile noastre. De asta mulți medici sunt bolnavi, au probleme acasă, au tot felul de dependențe. Noi vedem viața altfel și învățăm asta din primele stagii de anato.”

Cea mai hardcore experiență a fost să disec fetuși

Vali, anul V: „Primul cadavru pe care l-am văzut eu era o tipă pe la 65 de ani, plină de tatuaje și cu o creastă roșcată. I-am zis Tanti Mimi. Lecția mi s-a părut foarte disrespectful, mi-ar fi plăcut să avem un moment în care să zicem, «băi Mimi, mulțumim că învățăm pe corpul tău». Nu s-a întâmplat nimic de genul ăsta, nu ni s-a spus nimic despre proveniența ei, pur și simplu am făcut anatomie și atât.

Așa că după oră m-am dus la ea și i-am făcut propria ceremonie. Mă împrietenisem cu femeia de serviciu, că îi mai dădeam țigări, și îmi deschidea sala ca să învăț pentru examen direct pe cadavru. Am stat cu ea puțin, i-am mulțumit că nu se supără pe noi că facem asta, i-am zis că sper că e ok acolo unde e. O chestie scurtă, în capul meu, ca să stau liniștită. Am făcut chestia asta cu fiecare cadavru pe care am pus mâna. Ritualurile astea m-au ajutat să mă simt mai împăcată cu ideea că ne folosim de corpurile acestor oameni care au fost vii cândva, cu sentimentele și viețile lor proprii.

Cea mai hardcore experiență a mea a fost la morfopatologie, când am disecat fetuși. Eram la maternitatea Giulești, într-o cameră mică, întunecată, la demisol, cu un frigider și o masă de beton. A scos profesoara băieții din frigider și i-a pus pe masă, majoritatea aveau patologii ciudate și arătau mai dubios decât ar fi arătat un fetus normal. Când a băgat bisturiul într-un căpșor din ăla deformat, a țâșnit o cremă ca de vanilie, care era de fapt creierul. Avea un sindrom care i-a făcut creierul să se lichefieze. A țâșnit crema aia și s-a scurs pe masă și atunci au început oamenii să leșine. Mirosea ca atunci când tai porcul, a carne, a sânge. Bineînțeles, s-a făcut mult mișto pe tema asta.”

Unii taie câte un nerv ca să nu-i întrebe de el la examen

Bogdan, anul I: „Ca boboc, prima experiență cu un cadavru te prinde ori entuziasmat, ori leșinat. Cea mai traumatizantă a fost disecția unui cadavru proaspăt, care făcuse baie în formol doar vreo lună sau două. Ne curgeau fluide din toate orificiile feței fără să le putem opri, pentru că formolul este foarte iritant. Mulți au plecat de la ora aia convinși că vor ajunge mari chirurgi, alții fericiți că tăiaseră nu știu ce nerv ca să nu ne mai întrebe de el la examen. Eu am rămas cu gândul că trebuie să învăț cât de mult pot, ca să nu ajungă și viitorii mei pacienți așa. Înainte de orele la cadavre eram totuși realist, priveam lururile din perspectiva cuiva care își dorea de mult să fac medicină: moartea este ceva natural, o finalitate la care se ajunge indiferent de persoană. Așa că nu eram foarte afectat nici înainte, deci nu s-au schimbat prea multe în percepția mea despre moarte.”

Editor: Ioana Moldoveanu