Studenți din București mi-au spus de ce-i invidiază pe colegii lor din provincie

Ce cuvinte îți vin în minte când auzi „studenți din provincie”? Probabil te gândești la pachet de acasă, sacoșă de rafie, tren, zacuscă, bere la PET, accent moldovenesc, vin de casă, cuvinte la perfect simplu sau cămin. Dar te-ai gândit vreodată mai în profunzime? Și aici mă adresez ție, fost sau actual student din București. Ai fost vreodată invidios pe un coleg din provincie?

Deseori am fost luat la mișto că nu-s din Capitală, dar am auzit și chestii de bine. În primul rând despre libertatea pe care o avem noi, cei care venim din provincie să studiem la București, dar și despre faptul că am avut o copilărie mai „interactivă” decât a multora care s-au născut aici.

Fascinat de fenomen, am întrebat mai mulți studenți sau foști studenți din București dacă și-au invidiat vreodată colegii din provincie. Și, dacă da, de ce?

Invidiez libertatea pe care o au cei care vin să studieze aici. Eu la asta m-am gândit de cele mai multe ori. Odată plecat de acasă, singur în București, nu-ți mai suflă nimeni în ceafă ca să ajungi cât mai devreme acasă când petreci timp cu prietenii pe la cămin sau prin alte locuri. Cu alte cuvinte, tu poți să fii oriunde, că, dacă ai tai sunt la 150 de kilometri, nu prea are cine să te verifice.

Pe lângă asta, te responsabilizezi mult mai repede decât cei care sunt din București și continuă să trăiască sub autoritatea părinților. Simți altfel copilăria când o trăiești în provincie decât în oraș, cel puțin eu așa cred. În București, generațiile de copii devin din ce în ce mai axate pe tot ce ține de telefoane, computere, etc. În provincie, însă, deși tehnologia începe să se dezvolte tot mai mult și pe acolo, tradițiile și jocurile din fața porții parcă tot n-o să dispară niciodată. În București, când ești copil, nu prea a mai rămas nimic, acum cele mai interesante sunt momentele când descoperi Snapchat-ul și Instagram-ul.

Am o oarecare invidie pe colegii mei care stau la cămin. Nu e rău că stau cu ai mei și că am mâncare caldă tot timpul, spațiul meu cu care sunt obișnuit și igiena, dar când vine vorba de divertisment, la cămin e miezu' și e super caterincă să te duci dintr-o cameră în alta când e sesiune și să înveți cu colegii. Chiar și drumul spre cămin e mai mișto când sunt mai mulți. Așa, când stai în Colentina, nu prea ai cu cine să mergi în partea aia.

Cei din provincie au două lumi, practic, pentru ei capitala e ca o scenă și când nu mai au chef de atâta public sau pur și simplu se termină spectacolul, au unde să se ducă, adică acasă, de unde provin. Noi, bucureștenii, rămânem în același peisaj, chiar și de sărbători, în weekenduri și în vacanța de vară.

Cei care vin din provincie au și un entuziasm aparte, nu sunt obișnuiți cu agitația, cu metroul, cu oamenii mulți. Au un vibe fain și prietenos. Se bucură de chestii pe care noi uităm să le apreciem. Pe lângă asta, sunt motivați să aibă note mari, o medie bună și să facă tot posibilul să nu pice la taxă sau să-și piardă locul la cămin. Câteodată sunt mai motivați decât mine și mă deranjează asta.

Ai spune că studenții din provincie sunt geloși pe noi pentru că am avut atâtea „opțiuni”, dar adevarul e că noi îi invidiem pe ei. Ei au cafeneaua aia din oraș, la care se întâlnesc cu prietenii adunați de peste tot din țară și cafeaua le vine cu două pliculețe de zahăr și puțin lăptic (că na, se cunosc cu barmanul de când erau mici). Noi, bucureștenii pe lângă că suntem obișnuiți să plătim o avere pentru o cafea, nici n-o bem mereu cum ne place. Bucureștiul te înrăiește, asta o s-o zic până când mă plictisesc.

Ai spune că-i ușor să te adaptezi când ești din București, mna, doar îți muți apartamentul. Adevăru-i că studenții din provincie sunt mult mai independenți și pot să se adapteze mult mai repede. Nouă ne e greuț să ne dezlipim de sânul mamei și buzunarul tăticului. Mă frustrează că pentru ei totul sună așa simplu: „m-am mutat cu chirie, am schimbat apartamentul, mi-am luat job”, iar pentru mine încă e greu să aleg cu ce geacă mă îmbrac azi.

Într-adevăr, să crești în București are și părți bune, că niciodată nu stai cu dorul de casă. Pe de altă parte, prea mult mami și tati strică. Ca bucureștean, rămâi cu impresia că ai 14 ani, deși buletinul arată ‘97.

E o schimbare destul de mare când pleci la facultate în alt oraș. Cea mai importantă e că nu mai stai cu părinții și trebuie să te descurci pe cont propriu. Fie că stai la cămin sau în chirie, trebuie să fii responsabil de tine fără ajutorul cuiva, să îți gătești, să speli, să faci curat. Pe de altă parte, poți să dormi toată ziua dacă vrei, să te întorci acasă dimineața fără să auzi întrebări de genul „unde ai fost?”, „de ce vii la ora asta? „nu ai cursuri dimineață?”. Sau alte întrebări pe care le mai pun părinții. Toată comunicarea se rezumă la telefon și, dacă nu răspunzi pentru că dormeai, poți spune că aveai treabă. Desigur, depinde de părinți și de cum ești tu în general. Eu nu am trecut prin genul ăsta de întrebări, pentru că am părinți șmecheri, dar tot te bucuri de o libertate mult mai mare când ești plecat în alt oraș.

Cel mai tare îi invidiez pentru că au parte de începutul ăla proaspăt când ajung aici. Învață cum să-și facă prieteni mai repede, neavând mai pe nimeni aici, devin responsabili mult mai forțat decât noi, cei din București. Pleci de acasă, nu mai stai cu ai tăi, cunoști oameni noi, locuri noi. Poți pur și simplu să o iei de la zero. De când am ajuns la facultate, am schimbat doar cartierul în care stau. Cei din provincie au schimbat vreo două cămine și mulți colegi de cameră.

Un alt motiv pentru care îmi invidiez prietenii din provincie este că ei știu Bucureștiul mult mai bine decât mine. De fiecare dată când ieșim undeva, ei aleg locul sau ei îmi explică mie cum să ajung acolo. Atunci realizez că sunt din București degeaba.

Un prim lucru pentru care îi invidiez pe cei din provincie este că au bunici care se ocupă cu gospodăritul. De obicei, la bucureșteni, chiar dacă bunicii sunt de la țară, de multe ori sunt prea bătrâni să se mai ocupe de distilat pălinca sau de tras vin. Părinții celor din provincie (chiar dacă stau în oraș) pot, de obicei, să ajungă mai ușor la țară, să-i ajute pe bunici. Vinul de țară nu se compară cu nimic, e curat cristal și n-are în el decât strugure.

În provincie lumea nu mănâncă atâta fast-food (n-am statistici, doar propriile observații). De ce? Că face mama un șnitel din pui de casă, iar după mergi și la mamaie, să-ți dea o sărmăluță. În București, poate din cauza stilului de viață, lumea parcă nu mai gătește cu atâta spor mâncărurile alea ale noastre, de-ți blochează arterele. Ești nevoit să bagi ceva rapid, un McDonald's, KFC sau o shaorma. Dar sincer, la cât timp pierzi în drum spre job sau facultate prin București, nu ai ai nicio tragere de inimă să mai gătești ceva. Toți se dau pe quinoa și alte prostii, că-s sănătoase, vezi Doamne, de parcă devin nemuritori, dar o sarma n-ar învăța să facă.

Poți să-l urmărești pe Cristian Andrei și pe Instagram.