Istorie

De ce ura împotriva evreilor a revenit în discursul public din România

Am vorbit cu Adrian Cioflâncă, directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor, cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
lagar de concentrare
Imagine din lagărul de concentrare Ebensee din Austria, unde cea mai mare parte erau prizonieri evrei. Fotografie de  National Archives and Records Administration via Wikimedia Commons

Pe Adrian Cioflâncă l-am văzut pentru prima dată la una dintre vizionările filmului Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, a doua încercare a lui Radu Jude de a aborda ascensiunea fascismului românesc din perioada interbelică și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Adrian este directorul Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, membru în colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității și directorul Revistei de Istorie a Evreilor din România.

Publicitate

27 ianuarie a fost Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, așa că am apelat la el pentru a încerca să aflu de ce, în discursurile naționaliste, Soros s-a transformat într-un dușman al poporului și dacă existe vreo asemănare între situația actuală și cea din trecut.

VICE: Se întorc anii ’30 în discursul public?
Adrian Cioflâncă: Presa națională și internațională e plină de referințe la perioada de declin a democrației în anii ’30, fiind elementul istoric cel mai la îndemână pentru a face o comparație. Sunt deja sute de articole pe tema asta, doar că lucrurile, chiar și cele care imită evenimente din trecut, nu se întâmplă niciodată la fel. Ne putem uita în anii ’30 pentru a vedea anumite similarități, dar istoria ne va juca feste dacă vom presupune că ceea ce urmează va fi exact după rețeta aceea.

Să luăm, de exemplu, problema populismului. De 20 de ani, teoreticienii vorbesc de apariția unor noi forme de populism, pentru că mișcările neopopuliste știu să disimuleze mult mai bine elementele radicale. Nepopuliștii vorbesc mult mai codat, fac trimiteri la elemente radicale sau suscită elemente de nostalgie istorică printr-un sistem de referințe aluziv, dar care transmit mesajul, mai ales în mediile cu anumită disponibilitate la radicalism.

Sunt și alte elemente aduse de tehnologie, care pun problema controlului social în alți termeni. Ceea ce se făcea în anii ’30 cu anumite metode de comunicare, cu anumite metode de control social, astăzi se face cu un alt rețetar. Nu este doar o diferență de intensitate față de anii ’30, este o diferență de metode.

Publicitate
-Adrian-Cioflanca-credit-photo-Silviu-Ghetie

Adrian Cioflâncă. Fotografie de Silviu Ghetie

În România anilor ’30, cea mai vizibilă mișcare de tip fascist a fost, evident, legionarismul, nefiind singura. Care din elementele din anii ’30 au fost recuperate în discursul actual de diverși actori de pe scena politică, mai mult sau mai puțin importanți?
Într-adevăr, nu doar mișcarea legionară a contat. Ba mai mult, în anii ’20 asociațiile studențești creștine și Liga Apărării Național Creștine a lui A.C. Cuza erau mai influente în viața publică decât gruparea lui Zelea Codreanu, care s-a remarcat prin violență, printr-un discurs mai radical.

Ca suport în rândul maselor, nu trebuie să neglijăm rolul pe care l-a avut A.C. Cuza, care avea și o legitimitate academică. Aceasta era construită pe impostură: au fost acuzațiile de plagiat la adresa doctoratului lui, iar cartea pe baza căreia a fost primit în Academie este o colecție de pamflete antisemite. Le-a reunit într-un volum, căruia i-a dat o alură academică.

Întreaga lui carieră academică este construită pe antisemitism și a folosit legitimitatea academică pentru a avea succes în carieră politică. Cuza este un personaj care a făcut extrem de mult rău, mulți ani, având acces la Parlament, la decizii, la felul în care arătau legile.

Rolul negativ al fasciștilor trebuie judecat, o dată, prin prisma acțiunilor directe pe care le-au întreprins legionarii, cuziștii, PNC-iștii și alte grupuri fasciste mai mici, dar, pe de altă parte, prin felul în care au influențat agenda partidelor mainstream. Faptul că oamenii ăștia au pus presiune asupra establishmentului-ului politic și elemente din discursurile lor au fost preluate de partide democratice mari a fost cel mai grav.

Publicitate

O altă problemă a ținut de felul în care mecanismele democratice, justiția, serviciile de informații, armata au reacționat în fața a presiunii radicale. Avem legionarii, sunt detestabili, s-a tot discutat despre asta. Dar trebuie să vorbim și despre modul foarte discutabil, dacă nu dezastruos, în care instituțiile principale ale statul român au reacționat sub presiunea radicală și aceasta este o temă de reflecție pentru ziua de astăzi.

În perioada interbelică au fost suspendate regulile democratice în anumite regiuni ale României prin starea de asediu; Basarabia a fost mai toată perioada, în zonele fierbinți, sub un regim de excepționalism de la starea democratică. De asemenea, în anumite zone din România, începând din timpul guvernării Tătărescu, s-a permanentizat starea de asediu, cu un impact negativ asupra calității democrației. Deodată cenzura devine legitimă, apar actori în mecanismul democratic care nu au deprindere pentru un comportament democratic, cum ar fi armata, care este pusă să decidă, prin justiția militară, asupra chestiunilor politice în zonele aflate sub stare de asediu. Judecă, pur și simplu, procese politice. De asemenea, avem cedările foarte mari ale justiției sub aceeași presiune radicală. Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu e cel mai bun exemplu.

Care dintre ele?
Cel al asasinării lui Manciu. Procesul a fost strămutat la Focșani, orașul s-a umplut de studenți din formațiunile radicale care, pur și simplu, au răvășit cartierele evreiești, au aruncat animale moarte în sinagogi, au bătut evrei pe stradă, au pus presiune asupra completului de judecară. A fost, realmente, un pogrom la Focșani, în 1925.

Publicitate

Procesul a fost mutat încă o dată la Turnu Severin, unde au venit și mai mulți studenți și apărători ai lui Codreanu, care au pus o presiune fantastică. Însuși primarul a devenit avocat-apărător a lui Codreanu. Jurații, după ce au decis achitarea lui Codreanu, s-au pozat alături de el într-un fel de sărbătoarea patriotică. Deși Codreanu a recunoscut crima, a pus acțiunea sa pe seama faptului că Manciu s-ar fi făcut agent al evreilor – ceea ce nu era adevărat. Și, deși e vorba de o crimă, nu a existat nici măcar o condamnare cu circumstanțe atenuante, ci o achitare. Asta a dat un exemplu public foarte dăunător, la fel cum alte achitări din perioada interbelică au contribuit la ascensiunea legionară.

În primii ani de după Revoluție, multe dintre lucrurile pe care le știm acum despre pogromurile de la Dorohoi sau Iași sau despre ce s-a întâmpla la Odessa sau în Basarabia, nu erau cunoscute la nivel public.
Și astăzi se știu mai bine? Mă refer la public. Academic, au fost făcuți pași importanți…

Asta mă întreb… Plus că atunci găseai Nae Ionescu sau Codreanu la colțul străzii…
Sunt și astăzi. Dar între momentul A și momentul C, avem momentul B în care s-au publicat lucrări. Au început să se deschidă arhivele de la noi, documentele a fost copiate de alte instituții și pot fi accesate liber în Statele Unite, în Israel. De asemenea s-au deschise arhivele ex-sovietice. Suntem în altă situație de documentare istorică. Și, de atunci, s-au scris cărămizi întregi, iar multe dintre subiecte sunt lămurite. Că se poate scrie mai bine, că se pot afla amănunte, că se pot schimba paradigme de interpretare, este adevărat. Asta încerc și eu să fac.

Publicitate

Dar, până una alta, există un corpus de lucrări academice publicate. Dar ele trebuie și citite, prelucrate pedagogic. Dacă ne uităm în sondaje la percepția publică asupra subiectului, în ultimii zece ani, cifrele sunt extrem de contradictorii, cu urcări și scăderi de conștientizare. Nu există o schimbare semnificativă sociologic a percepției.

E un eșec al statului aici?
Nu neapărat, este o problema culturală un pic mai complicată. Lucrările există, dar lumea nu vrea să știe. În ce mă privește, cercetez istoria Holocaustului la nivel de detaliu, cu grad mare de specializare, dar sunt pus mereu în situația iritantă de a trebui să explic lucrurile de la zero, să fac un ABC al subiectului. Ar fi trebuit să depășim stadiul acesta.

Avem și o problemă generală, pentru că lumea citește mai puțin lucruri articulate, dar e și o problemă particulară, că unii nu vor să știe acest subiect. Este un subiect care poate traumatiza prin lectură. Să citești despre crime în masă, despre zeci de mii de oameni executați sumar dincolo de Prut, despre violuri și torturi, nu este o tematică întocmai pentru lectura de seară. Rezistența la lectură are și o componentă identitară.

Orice frecventare a acestui subiect pare un atentat la autopercepția noastră națională și instrumentarea unor interese străine – acum citez cum este formulat de unii. Mai există și competiția între memoria comunismului și memoria Holocaustului, o dispută care a apărut în anii ‘90 și ale cărei răni sunt nevindecate până astăzi. O vedem clar în falia dintre elitele intelectuale. Sunt puțini oameni care conciliază cele două memorii la nivel academic.

Publicitate

Dacă ne uităm la cazul Germaniei Federale, în anii ’70, resuscitarea dezbaterilor privind Holocaustul a urmat unor schimbări de natură culturală și politică care au provocat o criză de conștiință. Noi nu suntem încă în situația în care să avem o criză de conștiință istorică. Nici contextul internațional nu e favorabil, dimpotrivă, a reapărut discursul revizionist în Europa de Est, de îngropare a trecutului.

Ca să rămânem la discuția despre cele două memorii, mereu se ajunge la unele persoane care au fost legionari, poate chiar de seamă, sau care au avut simpatii legionare, dar care, în anii ‘50, au devenit victime ale comunismului. Pentru că au fost și călăi și victime, e foarte greu, moral vorbind, să-i evaluezi?
Este o problema care nu are o rezolvare magică. Istoria este foarte amestecată și uneori apar cicluri din acestea de rezolvare a unei nedreptăți cu altă nedreptate. Trebuie judecați, ca în justiție, caz cu caz și de separat exagerarea, mitologia, de adevărul istoric. Dacă aplică și istoricii, și ziariștii, și oamenii politici măcar câteva metode de rigoare, cred că subiectul s-ar așeza mai bine. Din păcate, se vorbește încă foarte mult general, fără documentare minimală, pentru a confirma mituri și victimologii. Nu o să ne facem bine dacă o ținem așa.

A fost cazul străzii Radu Gyr din Cluj, iar discuțiile s-au dus în direcția: dacă-l exilăm pe Gyr din spațiul public, o să-i exilăm și pe Eliade sau Cioran?
Cei care au făcut logică la școală știu că e un fals raționament, Dacă vorbim de Radu Gyr, avem lucruri temeinice de discutat despre ce a făcut el în anii ’30, cum și le și asumă în declarațiile în care povestește ce a făcut ca legionar. Sunt lucruri care rezultă din reconstituirea biografiei lui. Ceea ce, evident, nu justifică în niciun fel tratamentul inuman de închisoare. Dar până la momentul în care folosești experiența lui din închisoare ca să reconsideri toată personalitatea lui Gyr și, sub efectul victimizării, să presupui că întreaga biografia lui este nepătată și, mai mult, să îl transformi într-un model public, e deja cale lungă.

Publicitate

Eu sunt dintr-un fost oraș evreiesc, Săveni, și constat că acolo nu mai există aproape nicio urmă a comunității evreiești care a locuit acolo, în afara cimitirului, a sinagogii care a devenit acum restaurant, și a fostei școli, în care am și învățat, despre care nu prea știe nimeni că a fost inițial evreiască.
S-a considerat, mult timp, că datoria acestui tip de memorie e o datorie care ține doar de comunitatea evreiască. E un tip de judecată întâlnit încă din secolul al XIX-lea: în ceea ce îi privește pe evrei, dacă nu sunt ostil, pot să fiu indiferent. Să-și rezolve singuri problemele. Statul nu-și exercita decât într-o mică măsură funcția de protecție. Din acest motiv, lumea evreiască din România și-a creat instituții de autoadministrare.

Dar tipul ăsta de judecată a mers foarte departe. De exemplu, în anii ’20 ai secolului XX, fost un val de refugiați evrei din spațiul sovietic, din cauza războiului civil și a pogromurilor. Zeci de mii de oameni au staționat pe teritoriul României Mari și, apoi, au mers mai departe în Occident, în Statele Unite. În corespondența autorităților, apare foarte des această idee, că îi tolerăm pe refugiați aici – care erau oricum tot timpul suspectați, că sunt spioni, comuniști etc –, dar trebuie să se întrețină singuri.

Este o mentalitate care ține până în ziua de astăzi. Locurile memoriei evreiești sunt considerate o problemă exclusivă a Federației Comunității Evreiești. Și aici avem o problemă de capital uman, de capacitate financiară și administrativă. De exemplu, în România există peste 830 de cimitire evreiești păstrate, dar 659 sunt în localități în care nu mai există nici un evreu. Nu mai există purtători etnici ai memoriei. Soluția este intervenția autorităților locale și a statului român.

Publicitate

Evreii au avut o contribuție importantă la dezvoltarea României. Iașiul din a doua jumătate a secolului XIX, de exemplu, era jumătate evreiesc, jumătate creștin. Dacă îți asumi istoria națională, dacă îngrijești monumente care amintesc de fapte, de personalități, nu poți să faci tipul ăsta de decupaj în logică naționalistă, să fii interesat doar de trecutul creștin al țării. Există o componentă mozaică în istoria modernă a României care, vrem, nu vrem, nu poate fi ștearsă.

O localitate ca Săveni a fost un târg evreiesc important – știm foarte bine că evreii au avut o contribuție foarte mare la formarea târgurilor și orașelor. Ori, ai această contribuție la urbanizarea României și, deodată, nu mai amintești nimic de toate lucrurile astea. Este o datorie a statul român și a autorităților locale să elaboreze politici acolo unde realmente Federația Evreiască nu mai are capacitate umană și financiară.

Motiv pentru care Federația a vândut, de exemplu, sinagoga…
Federația are, printre sursele de finanțare, Fundația Caritatea, care se ocupă de recuperarea și vânzarea de proprietăți. Sunt cantine în care au grijă de bătrâni și multe alte instituții de protecție socială pe care Federația le ține în funcțiune. Este o provocare managerială excepțională. Evident că apar o mulțime de probleme etice, din cauză că se vinde patrimoniul evreiesc. Dar problema se pune la nivelul statului român și a societății – cum facem să salvăm cât de cât acest patrimoniu.

Revenim la discursul antisemit din anii ’30, există o echivalență între atacurile la Soros cu cele din acei ani? Se folosesc aceleași stereotipuri?
Da, pentru antisemitismul modern european, figura lui Rothschild, de exemplu, era o figură tutelară. La fel, la noi, familia bancherilor Blank devenise o țintă, ca fiind exponentul evreimii bogate, cu averi făcute din speculații financiare. Era valorizată munca fizică, munca țărănească, orice mecanism care ținea de capitalism era diabolizat de o parte a elitelor politice și de o parte a populației, în prima parte a secolului XX. În condițiile în care România era o țară majoritar rurală, ca și acum.

Există și discuții despre un discurs antisemit de stânga, în general în jurul existenței statului Israel, a Palestinei…
Avem o tradiție intelectuală și politică a antisemitismului de stânga. De exemplu, avem intervențiile evident antisemite ale liderilor Partidului Comunist Român după 1944, un ecou al evoluțiilor din Uniunea Sovietică, unde membrii Comitetului Evreiesc Antifascist au fost vânați de regimul stalinist, unde s-a interzis publicarea Cărții Negre a lui I. Ehrenburg și V. Grossman sub acuzația de separatism etnic, unde a izbucnit vânătoarea de vrăjitoare împotriva medicilor evrei… O mare parte din antisemitismul de stânga care face ca un Jeremy Corbyn, astăzi, în Marea Britanie, să nu fie o excepție, vine din reacția lumii comuniste la Holocasust.

În discursul sovietic a fost resuscitat naționalismului pentru a produce mobilizare pentru război, iar atunci când evreii au spus că miza principală a fascismului era antisemitismul, sovieticii au refuzat să recunoască asta. Se vede și în limbajul proceselor criminalilor de război de la noi. Dacă la finalul anilor ’40 se admitea că exista o focalizare antisemită a fascismului românesc, din anii ’50, toate crimele antievreiești sunt văzute drept crime împotriva clasei muncitoare. Avem o anonimizare a victimelor, pentru ca regimul comunist să câștige credibilitate prin victimizare.

Al doilea element al antisemitismului de stânga ține de problema Israelului. Când simplificăm situația, ne place să ne rezumăm la faptul că România nu a întrerupt relațiile diplomatice cu Israelul. Dar, dincolo de aceasta, găsim, în interiorul comunismului românesc, un discurs structurat anti-Israel și o practică a ambivalenței care au supraviețuit până în ziua de astăzi.

Editor: Gabriel Bejan