Publicitate
Viața bate vlogul

Povestea lui Radu Constantin, vloggerul care le-a arătat tuturor că „actorii nu mor de foame”

Experiența acestui youtuber îți arată de ce n-are rost să faci o facultate doar de dragul de a face o facultate.

de Alexa Bejinariu
18 Ianuarie 2019, 9:58am

O problemă a tinerilor din ziua de azi este că-și aleg facultatea doar de gura părinților, pe ideea că le va asigura un viitor bănos. De obicei ori renunță la ea în primii ani din cauza examenelor grele, ori mai târziu își dau seama că au o meserie care-i face nefericiți. Acesta este și cazul lui Radu Constantin, care a dat la Construcții din cauza presiunii de a alege o meserie mai „serioasă” decât marea lui pasiune, actoria.

Radu are peste cinci sute de mii de subscriberi pe Youtube, dar nu se descrie drept „vlogger”, pentru că-n clipurile lui se axează mai mult pe actorie. Când era mic, spunea poezii pe mașina de cusut și le cerea bani musafirilor, iar astăzi are propriul serial, numit „Școala invers”. Până luni, 21 ianuarie, când Radu o să-și detalieze povestea la Viața bate vlogul, mi-a povestit puțin despre cum a reușit să aibă succes, deși toată lumea îi spunea că actorii mor de foame.

VICE: Cum a început pasiunea pentru actorie?
Radu: Mi-a plăcut de mic copil, dar primul contact l-am avut când am început să lucrez ca magician pentru copii, iar apoi mentalist pentru adulți. După liceu, am dat la Facultatea de Construcții, dar am rezistat vreo doi ani până să-mi iau tălpășița. Am făcut o școală privată de actorie, am urmat niște cursuri, m-am uitat la multe master class-uri din America, mi-am luat cărți din afară de regie și screenwriting. Am fost destul de autodidact.

De ce ai dat la Construcții?
Pentru că era frumos ca băiatul mamei să fie inginer și nu actor, pentru că vorba aia, actorii mor de foame. Sunt preconcepții de provincie și nu dau vina pe ei, nu m-au forțat, mi-au zis să fac ce vreau, dar să mă gândesc bine, toate pe un ton de „ar fi bine să mergi acolo”. Eu cred că dacă vrei ceva, nu trebuie să mergi pe două cărți, dar ei îmi spuneau „du-te la Construcții că sunt foarte mulți care au terminat o facultate și-au făcut și actorie”. La 24 de ani, asta mi se pare penibil, dacă vrei să faci ceva, ar trebui s-o faci de la început.

La „Viața bate vlogul” tu o să vorbești despre deciziile luate de gura lumii, asta ar fi una dintre ele?
Da, dar nu dau vina pe părinți, ci pe întreg sistemul. Ai mei au fost influențați la rândul lor de alții și am avut și o soră cu zece pe linie care a dat la medicină, iar asta inevitabil punea pe mine presiunea să fac și eu ceva, dar clar nu actorie.

Ce persoane te-au influențat?
Părinții au avut o pondere mare, dar nu 100%, indirect m-au influențat soră-mea, colegii și profesorii. Când erai întrebat într-o oră de Științele Naturii la ce facultate vrei să mergi, dacă ziceai actor, te etichetau rapid. Auzeam mereu aceeași replică „nu știi că actorii mor de foame?”. Eram forțat indirect să aleg o facultate „normală”, adică ce considerau ei că e normal. În facultate a fost și mai greu, imaginează-ți să ai prieteni cărora le împărtășești ce vrei să faci cu viața ta, iar ei să zică „lasă prostiile”.

Cât de tare te-au afectat lucrurile astea?
Eu eram atunci și magician pentru copii și aveam evenimente la Pitești sau Ploiești. Nu aveam mașină, așa că trebuia să ajung devreme la petrecere și mă trezeam la patru dimineața. Mă confruntam cu răutatea colegilor care, când veneam de la cursurile de actorie, mă luau la mișto cu „oo, domnule actor, dați-mi și mie un autograf”. Pe față nu arăți că lucrurile astea te deranjează, dar intern nu ți-e bine, pentru că e visul tău și cineva râde de el.

I-ai confruntat vreodată pe oamenii ăștia?
Am considerat că n-am nimic de demonstrat. N-am făcut lucrurile pentru ei, ci pentru mine. Și niciodată n-am scos ochii nimănui cu unde am ajuns, ci am lăsat lucrurile să vorbească de la sine. Sunt sigur că persoanele respective văd ce se întâmplă acum și le pare rău că m-au subestimat, nu cred că trebuie să le mai zic eu.

Dacă ar fi să le spui ceva?
N-aș vrea să le reproșez neapărat ceva, nu cred că a fost voința lor, doar i-a împins grupul să facă mișto. Pot să zic doar că-mi pare rău pentru ei, că mare parte n-au făcut ce le place. Știu că unul dintre ei avea aspirații artistice, dar n-a avut tupeu să meargă înspre direcția asta și acum cred că e inginer.

Care e cel mai mare regret al tău?
Eu văd lucrul ăsta și ca regret, dar și drept câștig. Dacă n-aș fi fost acești doi ani la Construcții, nu mi-aș fi dat seama că mie chiar îmi place actoria. Sunt convins că nu voi face altceva în viața asta. Iar dacă voi face altceva, probabil mă voi arunca de pe un pod, nu aș rezista. Regret oarecum că am pierdut cei doi ani, pentru că puteam da la UNATC. Nu m-ar fi ajutat neapărat din punct de vedere tehnic, dar mi-ar fi făcut deschiderea într-o altă lume. Acolo toți sunt preocupați de asta, nu de fiare sau betoane. A trebuit să învăț singur, iar asta a fost destul de greu.

Dar te-a ajutat la ceva facultatea de construcții?
După documentarele văzute și lucrurile citite, am încercat să văd creierul ca pe un mușchi. Cu cât îl antrenez mai tare, cu atât funcționează mai bine. Te întrebi cu ce te ajută matematica făcută la școală dacă tu nu o folosești acum? Probabil n-o să-ți folosească niciodată matricele sau integralele la piață sau într-un business, dar îți antrenează creierul, ca el să aibă capacitatea de a lua decizii rapid. După doi ani de Construcții, nu mai țin minte cum se face un bloc și nici nu vreau, dar am rămas cu creierul antrenat.

Cum au reacționat ai tăi când te-ai lăsat de facultate?
M-am gândit săptămâni întregi cum să le spun că mă las. Citisem în cărțile de dezvoltare personală că, dacă pui un rău mai mare înaintea unui rău mai mic, răul mai mic se diminuează. Am sunat-o pe mama și i-am spus cât de nefericit mă simt în facultatea aia. Nu putea rămâne imună la nefericirea mea și mi-a zis „dacă tu crezi că asta e bine, faci cum consideri”. Am rugat-o să-l pregătească și pe tata, dar el oricum a fost mereu un pic mai deschis în privința asta. Voiam doar ca ei să mă susțină emoțional. Nu poți trăi cu gândul că părinții tăi sunt supărați pe o decizie pe care ai luat-o, mai ales dacă te înțelegi cu ei.

Financiar cum te descurcai?
Ok, începusem să predau la școala aia de actorie pentru copii și aveam și veniturile de magician și de la petrecerile pentru copii. A fost greu, pentru că trebuia să-mi găsesc chirie, nu mai puteam sta la cămin. Am mai încercat o facultate, de marketing, ca să-i fac pe plac mamei. Deși mă pasiona domeniul, am renunțat după un semestru.

Dar cum au reacționat ai tăi când le-ai spus de școala de actorie?
Nu le-am zis. A fost mai mult un complot cu soră-mea, care mi-a făcut cadou un voucher la școala de actorie și plăteam doar jumătate. Părinților le era frică că o să mă sucesc și o să fac chestii pe care o să le regret mai târziu.

Cât de greu a fost să fii autodidact?
Eu am o vorbă: dacă-ți dorești ceva cu adevărat, o să faci lucrul ăla. Cred că e foarte important să ai o rutină și să fii perseverent. Dacă ai citi 20 de minute pe zi despre un domeniu de care ești pasionat, imaginează-ți într-un an unde ai putea ajunge. Când m-am lăsat de facultate, n-a fost o răzvrătire, ci am zis c-o să rup pe celelalte planuri și n-o să las să treacă o zi fără să muncesc pentru visul meu. Eram conștient că trebuie să lupt pentru el.

Ce vrei să faci în viitor?
Mie îmi place și agenția de marketing pe care o am, dar acolo mă ocup de partea de producție, deci tot despre actorie e vorba. Anu’ ăsta vreau să încep alt serial și să fac un film de lungmetraj. Iar scopul meu în viață e s-ajung la Hollywood.

Azi ți se mai întâmplă ca oamenii să râdă de visurile tale?
Nu mă mai interesează, sunt imun. Simt că ăsta e destinul meu și nu mai contează dacă cineva îmi zice că nu se poate. În trecut eram mai vulnerabil, acum am o cochilie de piatră și, indiferent ce s-ar întâmpla, eu o să știu ce vreau să fac și am să fac.

Ce calități te-au ajutat?
Perseverența. Dacă ai asta, n-ai cum să nu reușești, oricât de anti-talent ai fi.

Ce i-ai spune unui tânăr care se confruntă cu aceeași problemă?
Să se răzvrătească împotriva tuturor, dar cu un motiv. El trăiește viața lui, nu trăiesc părinții prin el. Dar trebuie să facă treabă, să-și asume visul.

Ce le-ai spune părinților care-și obligă copiii să meargă la o facultate anume?
Să se gândească că-l fac nefericit pe copilul lor. Asta cred că e cea mai dureroasă chestie. Peste 20 de ani, copilul lor, pentru că e împins să facă ceva ce nu-și dorește, o să fie foarte nefericit. N-o să facă niciodată performanță din ceva ce nu-i place. Sunt și cazuri extreme de sinucidere sau de familii destrămate. Bineînțeles, mai sunt cazuri de copii de care nu se leagă nimic, pe care poate ar trebui să-i împingi puțin de la spate ca să-și găsească rostul.

Cu ce idee ai vrea să rămână tinerii după ce-o să vadă episodul din „Viața bate vlogul”?
Că, dacă visează la ceva sau cred puternic în ceva, se poate îndeplini. Să creadă în visul lor, pentru că doar așa vor ajunge acolo. Pare așa ușor și totuși nimeni nu face asta.

Poți urmări serialul „Viața bate vlogul” pe PRO TV.

Poți s-o urmărești pe Alexa care încearcă să fie amuzantă pe pagina ei de Facebook (aici) și sentimentală pe blogul ei, „O Mărie” (aici).

Editor: Răzvan Filip