the prodigy
Fotografie de Shawn Mortensen, decembrie 1994

Un interviu cu The Prodigy din 1994, cu puțin înainte să dea lovitura pe piața muzicală

În urma veștii despre moartea lui Keith Flint, am descoperit în arhivele VICE un interviu din culise cu The Prodigy, din era pre-„Firestarter”.
13.3.19

The Prodigy a spart topurile cu „Charly”, un imn rave siropos. După asta au urmat un lung șir de hituri, un album care s-a vândut ca pâinea caldă și o nominalizare la Mercury Music Prize. Iar acum, băieții ăștia din Essex vor să umple stadioanele cu adrenalină.

Keith Flint face niște exerciții de încălzire. Ochii cu pleoape grele i se învârt într-un cap imens care aduce a Brian Jones reîncarnat în raver. Își pune o cămașă cadrilată ruptă și cârpită. Peste ea trântește o jachetă cadrilată, largă la umeri și strâmtă în talie. Cu pantalonii scurți până la genunchi, arată ca un sărăntoc dintr-un roman al lui Charles Dickens care a ajuns într-o colecție fashion de-a Viviennei Westwood. Își înfășoară o curea neagră de trei ori în jurul gâtului și își aranjează inelul din nas. Îl dă la o parte pe Maxim Reality aka Keety aka Keith Palmer din fața oglinzii. Se dă generos cu eyeliner. Haina de pirat a lui Keety se umflă când acesta se întoarce să se admire. Și-a pus lentilele de contact cu ochi de tigru, cele care ard în întuneric și-l fac să pară malefic, capabil de orice. Se mută lângă Leeroy Thornhill și începe să se întindă. Leeroy face jogging pe loc. Pantalonii lui largi și negri au niște genunchiere grele care flutură în jurul picioarelor subțiri.

Publicitate

Dom, DJ Physics, stă jos, flegmatic, și nu trădează nimic. Richard, chitaristul, se plimbă prin încăpere. E prima noapte a turneului Jilted Generation în Blackpool și nu știa cum se va potrivi stilul lui cu piesele lui Liam. Acesta din urmă se ține departe de haosul din dressing. E retras, tăcut. Pentru cineva care a avut un șir de single-uri clasice, un album de debut excelent, Music for the Jilted Generation, și o nominalizare la Mercury Prize, e un tip incredibil de prietenos și cu picioarele pe pământ. Tatuajele lui, unul pe fiecare antebraț, primul de inspirație celtică, celălalt derivat din logoul The Orb, i-au dispărut sub o bluză largă maro. Se încruntă și ridică o cutie cu discuri. Le numără atent. Le numără din nou. Închide capacul. Se ridică. Îl atinge pe Keety pe braț, îi zâmbește și măsoară camera din priviri. Cineva deschide ușa și zgomotul mulțimii din club pătrunde înăuntru ca un animal turbat. Trece prin The Prodigy ca un curent electric și îi înfioară vizibil. Sunt pregătiți.

„Și dacă am viața franjuri, când urc pe scenă nu mai contează.” Keith zace cocoșat pe o bancă plină de pungi și sticle. „Dacă mă dau jos de pe scenă și mă simt rupt ca după un futai zdravăn, înseamnă că a fost un show bun.” Rânjește. „Înainte vomitam odată la câteva concerte din cauza supradozei de energie.” Leeroy și Keety îl închid într-o cutie din fibră de sticlă în care ar încăpea o maimuță. Râd amândoi în timp ce Keith se contorsionează și se strâmbă la ei. Nu e de mirare că ultima piesă de pe albumul Experience se numește „Death of the Prodigy Dancers”. „E un permis care te lasă să faci orice”, râde el. „Oamenii nu suportă să te vadă cum te prăvălești pe jos într-un club, dar dacă o faci pe scenă e ok.”

the-prodigy-i-D-magazine-1994

Nu se poate spune că dansatorii The Prodigy dansează, cât mai degrabă se împleticesc și se izbesc, sfâșiați de maleficul bass belgian care iese ca un șarpe din synthurile lui Liam. Din când în când se opresc și se uită unii la alții, de parcă muzica i-ar paraliza. Uneori sună industrial, proto-gabber cu accente de noise. Apoi Keith dă din cap în timp ce Maxim aleargă pe scenă. „Poison” e cântecul lui de leagăn. Refrenul „Eu am otrava, eu am remediul” e provocarea pe care i-o aruncă mulțimii, opțiunea cu care îi ispitește.

Pe scenă, Liam își biciuiește prietenii. În afara scenei, ei îl protejează. Sunt mai în vârstă – Keith și Leeroy au 25 de ani, Maxim are 27, în timp ce Liam are doar 22. Se schimbă în hainele lui obișnuite, un tricou pe care scrie Jilted Generation, pantaloni de skate, ochelari de soare. „Suntem o trupă de hard dance care face muzică hard dance. Cumva fac totul singur, pentru că eu le am cu muzica, dar fără ceilalți care mă susțin, The Prodigy n-ar exista.” Caută o paralelă potrivită. „Dacă mergi la un concert Pearl Jam, oamenii o să-ți cânte și atât. Dar dacă mergi la Beastie Boys, de exemplu, ăștia îți fac show. Au energie, la fel ca noi. Nici n-aș zice că suntem o trupă de rave pentru că nu mai există scena rave, s-a fragmentat în mai multe scene diferite. Eu mă simt mai în largul meu în scena indie. Ne plac trupe ca Senser sau Rage Against the Machine.”

Publicitate

Senser sunt super tari, accentuează și Keith. Toți sunt de acord. „Ne place muzica de stradă”, insistă Liam și determinarea lui mă duce cu gândul în trecut, la un depozit din Londra din vara anului 1991. The Prodigy râd și glumesc pe un platou de filmare întunecos. Fac repetiții pentru filmarea primului lor videoclip și sunt foarte entuziasmați. De la un balcon de deasupra, îl vedem pe Liam, un tip micuț, cu freză de paj. Fața îi e brăzdată de mustățile portocalii ale unei pisici animate pe nume Charly. „Playback!” strigă cineva și toată lumea trece pe poziții. Toată trupa e îmbrăcată în costume dintr-o singură piesă, de parcă ar fi la circ.

Cred că am auzit cu toții versul „always tell your kids before they go outside” de 2027 de ori în ziua aceea, iar când am părăsit platoul, obosiți și amețiți, știam că lumea muzicii dance avea să se schimbe pentru totdeauna. Charly a dus la o distanță între generații mai mult decât oricare alt album. Pentru generația din '88, hotărâtă să construiască o industrie matură de British house, Charly reprezenta o regresie ridicolă. Americanii ăștia își bat joc de noi! Și uite că pentru tineretul rave din '91, a devenit un imn.

Cultura pop americană era pe cale să facă aceeași mișcare pe care o făcuse Liam, prin întoarcerea la seriale ca The Brady Bunch și The Partridge Family, ca să acceseze un moment nostalgic, așa cum a făcut-o Charly. Prin accesarea unei amintiri pe care nimeni nu o uitase, Liam le-a adus aminte tuturor de pre-adolescență, de anii dinainte să li se formeze gusturile și să aibă un anturaj. Psihanalistul francez Lacan ar spune că Charly a fost echivalent aural al stadiului oglinzii, iar agresiunea și rușinea pe care le-a stârnit albumul sugerează că n-ar fi fost departe de adevăr.

Publicitate

„Am fost la fel de șocat ca toată lumea când Charly a avut atâta succes”, a zis Liam. Dar asta face parte din adolescența lui și preferă să vorbească despre altceva. „Nu ne-am gândit niciodată că va intra în topuri. M-am enervat când au venit la mine tipii de la Roobarb and Custard să-mi spună că și ei fac bani ca noi. Eu n-am făcut Charly ca să mă îmbogățesc. L-am făcut pentru că am vrut.” De parcă ar fi îngrozitor să faci bani sau să spargi topurile. Din cauză că a avut atâtea albume de succes, Liam disprețuiește topurile și popul eurotrash și își dorește credibilitate și seriozitate.

Ai putea argumenta că virusul răspândit de Charly e responsabil pentru dorința de inteligență și progres care unește astăzi house-ul, muzica techno, jungle și ambientală în ciuda diferențelor dintre ele. Nimeni n-a scăpat de această teamă de adolescență. Nici Shaft, care au fost Roobarb and Custard și acum sunt trupa Reload. Și nici Liam, care a trecut de la Charly la un remix trance al piesei „Instruments of Darkness” de la Art of Noise. Și deși muzica hardcore s-a reinventat drept un jungle de avangardă, Liam a scos un hit după altul.

Ia o gură de Cola și-mi spune: „Când cunosc oameni noi, îmi place să-i observ. Cei care mă știau din școală mă consideră un star, ceea ce e un căcat. Niciunul dintre noi nu se consideră un star.” Se scufundă mai tare în fotoliu. „Ne-a luat vreo două săptămâni ca să înțelegem ce se întâmplă când am auzit că suntem pe primul loc în topuri. Nu sunt mândru de single-uri, în schimb de albume… Pink Floyd, Led Zeppelin, trupele mari au albume. Asta înseamnă ceva.”

Publicitate

Cât despre premiile Mercury Awards: „O mizerie, pe bune. Ce e premiul ăla? Nimic. Nu m-am așteptat nicio clipă să câștig.” În universul Mercury nu există remixuri și compilații. Aici se premiază permanența și expresia artistică. The Prodigy au fost totuși luați în seamă pe motiv că rave-ul ar fi evoluat într-o muzică serioasă care poate fi ascultată acasă. O atitudine de superioritate cu care Liam e parțial de acord. „Music for The Jilted Generation are o latură militantă.” E un album adevărat, cu track-uri lente cu flaut și chitări.

„Când ascult un album Nirvana și dau peste niște piese lente, mă fac să mă simt mai bine. Ascult mai atent, e fix ceea ce-mi doresc. Dar oamenii au exagerat cu chestia politică. Pe mine doar m-a distrat să fiu de acord cu guvernul că tinerii au fost corupți de muzica dance. În State, oamenii sunt mai deschiși la minte, ascultă Cypress Hill, The Prodigy și apoi rap cu chitări.” Bineînțeles că Jilted Generation e un album mai greu, mai metalic. Chiar dacă piesele au nume gen „Speedway” și „Break And Enter”, sunt mai puțin agitate decât orice altă piesă de pe Experience.

La fel ca Depeche Mode, o altă trupă de synth pop din Essex care a avut multe single-uri, The Prodigy e potrivit pentru stadion. Grupul respinge analogia. Depeche Mode provin din Basildon, unde lumea se poartă de parcă ar fi din Londra. Braintree, în schimb, e un oraș mai relaxat și mai rural. Poate că Jilted Generation se referă la tinerii care au crescut cu sentimentul de marginalizare, nevoiți să-și inventeze o viață pentru că nimeni nu le-a oferit nimic de-a gata. Cei patru prieteni s-au întâlnit în The Barn, în Braintree, dansând pe Renegade Soundwave, Meat Beat Manifesto și Silver Bullet. Keith se întorsese din Israel. Leeroy era electrician, Liam făcea casete de muzică acasă și design pentru revista Metropolitan.

Spre deosebire de rapul britanic, hardcore-ul nu avea reguli și nici moștenire. „Mama și tata s-au despărțit când aveam 11 ani și am locuit cu amândoi. Sunt mai apropiat de sora mea. Când m-am apucat de rave, locuiam cu taică-miu. Am făcut „Charly” și „Experience” la mine în dormitor, dar taică-miu n-a mai suportat și a trebuit să mă mut. E mândru de mine, îmi urmărește cariera și ascultă piesele. Și mamei îi plac, dar nu atât de mult”, îmi povestește el. Ceilalți devin agitați. Energia le-a scăzut. Liam se uită la ceas. După rave urmează rock, iar cu rock-ul se asortează sporturile cu adrenalină – snowboard, motorcross, skateboard: orice să-i țină în priză. Și, la baza tuturor lucrurilor, cea mai mare euforie dintre toate: trupa The Prodigy, muzica, energia, dedicarea.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.