Ramadanul pentru cei nesiguri

Image via Wikipedia

Când oamenii mă întreabă ce credință am, nu știu ce să le zic. Nu mă gândesc mult la asta. Cu cât am analizat mai mult teologia islamică, cu atât îmi pare mai puțin utilă. Marile controverse care au divizat teologii musulmani nu sunt deloc interesante pentru mine: nu se schimbă nimic în lumea mea dacă Coranul a coexistat dintotdeauna cu Dumnezeu sau a fost creat la un moment dat în timp. Întrebarea ce o vrea să spună Coranul când zice că Dumnezeu are mâini sau că stă pe nu știu ce tron nu-mi provoacă insomnii noaptea. Când oamenii susțin că au dezlegat un mare mister al Coranului și că știu ce vrea să spună Dumnezeu nu înseamnă pentru mine decât că au reușit să dezlege niște mistere despre ei înșiși. În timpul petrecut cu Cei Cinci la Sută, am ajuns să privesc teologia ca pe un fel de matematică în stilul lui Willy Wonka, genul de matematică care te transpune într-o lume a imaginației.

Acum e Ramadanul, luna în care musulmanii postesc din zori și până în seară timp de 30 de zile. La prima vedere, ideile care stau la baza Ramadanului sunt destul de dubioase. Printre altele, Ramadanul e o sărbătoare a unui eveniment supranatural, revelația Coranului. Se pare că în această lună a început procesul revelației lung de 23 de ani. În rugăciunile speciale taraweeh, suniții musulmani recită în fiecare noapte o porțiune din Coran, până îl termină de citit la sfârșitul lunii.

Da, sunt momente în care pot înțelege misterul unui Dumnezeu. Dar nu pot accepta ideea că Coranul îmi furnizează informații privitoare la o entitate de care tot Coranul îmi spune că e peste capacitatea mea de înțelegere. Nu pot spune că sunt necredincios, nu e chiar așa. Doar că nu-mi pasă matematica lui Willy Wonka îndeajuns de mult cât să-mi bat capul cu întrebări care să mă facă să par sau nu credincios în ochii celor care se simt calificați să-mi evalueze credința. Încă sărut Coranul și-l pun pe cel mai înalt raft, dar nu din motivul că autorul lui ar sta pe un tron în ceruri. Pentru mine, postul Ramadanului de anul acesta va avea mai multă legătură cu Profetul decât cu Dumnezeu.

În timpul experimentelor mele cu halucinogene sud-americane, am reușit să repar și și reîntregesc imaginea lui Muhammad, crăpată de ani de zile de provocări și întrebări și dezamăgiri. Nu vreau să spun că am avut un moment din ăla în care m-am născut din nou și mi s-a schimbat toată viața. Încă nu sunt genul de persoană care să respecte disciplina ritualurilor. Mă interesează Muhammad nu în sensul de „eternă realitate mohamedană”, așa cum îl tratează unii mistici, ci ca un corp fizic, un om care a trăit pe planeta asta. Mi-am pierdut interesul pentru orice teologie abstractă sau ezoterism sistematizat. Vreau doar omul.

Există musulmani care l-ar șterge cu totul pe Muhammad din religia islamică, reducându-l la rolul de mesager care vine și-ți bate la ușă și-ți transmite cuvintele Domnului, după care dispare din viața ta. Oamenii ăștia cred că toate aspectele problematice ale tradiției noastre izvorăsc din hadith, spusele și faptele înregistrate ale lui Muhammad. Dacă scăpăm de hadith, promit ei, atunci Islamul se va elibera de toate calitățile considerate neatrăgătoare: acestea includ de obicei ritualurile, intoleranța religioasă, superstiția, oprimarea femeilor și ridicarea lui Muhammad la un rang deasupra muritorilor de rând. Coranul, în schimb, e privit ca un tratat al egalității, milei, justiției, toleranței, pluralismului, spiritualității, rațiunii și toate lucrurile pe care oamenii moderni le doresc de la religia lor. Fanii Coranului s-ar putea să acorde prea mult credit textului revelator și să neglijeze coplexitatea tradiției hadith. Uneori – de exemplu în 4:34, versetul din Coran despre bătutul nevestei – viața lui Muhammad mă ajută să gestionez pasajele mai dificile din Coran. În multe rapoarte hadith, blândețea, răbdarea, umor și uneori mânia lui Muhammad dau Coranului, pe care îl considerăm cuvântul lui Dumnezeu, o latură umană, vulnerabilă.

Sincer, atât în hadith cât și în Coran există afirmații despre natura lui Dumnezeu și despre lucrurile nevăzute care mă tripează rău de tot. Nu mă îngrijorez în privința lor și nu sunt obsedat să aleg în ce cred și în ce nu cred. Sunt mai mult preocupat de modul în care interiorul îmi schimbă interiorul: în ce fel îmi modifică inima acțiunile mele? De aceea voi posti anul acesta. Merg pe drumul cuiva care a fost mai bun decât mine. De Ramadanul acesta, voi încerca să urmez drumul lui Muhammad, perspectiva lui asupra vieții. Ceea ce nu se contrazice cu celebrarea Coranului. După cum a spus nevasta lui Muhammad, Aisha, personalitatea lui Muhammad era însuși Coranul.

În momentele de foame, mă voi gândi la foamea lui. În întâlnire intime cu familia și la adunările mari ale comunității, mă voi strădui să-mi amintesc obiceiurile și manierele lui. Sper că exemplul Profetului mă va face să-i înțeleg mai bine pe cei care nu au ce mânca tot anul. Poate părea nesemnificativ să stai ca Muhammad sau să mănânci cum mânca el, dar intenția mea e ca lucrurile acestea să ne amintească de cum sunt tratați oamenii în general. Mă voi ruga așa cum se ruga el și, fie că subiectul rugăciunii mele va fi sau nu același cu al lui, îl voi păstra în inimă atunci când mă voi mișca cum se mișca el. Nu pot susține că aș fi pe calea corectă în ce privește aqidah, dar voi încerca să păstrez pentru Profet o dragoste puternică, aceeași dragoste pe care o voi exprima și față de familia mea musulmană și de comunitatea în care trăiesc. Religiile și credințele vin și pleacă, dar în prezent, dragostea mi se pare cea mai importantă.

Michael Muhammad Knight (@MM_Knight) e autorul a nouă cărți, printre care „Trip cu Allah: Islam, droguri și scris”. A zecea lui carte, „De ce sunt salafit”, va fi publicată în 2014.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și:

Cum e să fii musulman la o petrecere de Crăciun

Veniți de vă înjunghiați