Tot ce am învățat dintr-o relație cu un bărbat care mă bătea

Notă: Acest articol conține violență explicită.

Se fac patru ani de când s-a încheiat relația mea abuzivă. Dar încă mă chinui să pun în cuvinte ce cred și cum mă simt despre faptul că am trăit violența domestică timp de aproape trei ani. Nu pentru că mă doare sau pentru că trezește amintiri îngrozitoare. Ci pentru că merg mai departe cu viața mea și urăsc ideea că cel care m-a abuzat mai are vreo putere asupra mea sau c-a avut vreodată.

Videos by VICE

Eram o puștoaică tânără și optimistă de 17 ani când m-am îndrăgostit nebunește de un tip mai mare. El era misterios, cu probleme și șarmant – băiatul rău de serviciu. Ne-am cunoscut prin prieteni comuni și viețile ni s-au încurcat șocant de rapid. Și cei trei ani care-au urmat după m-au lăsat cu un singur regret – că am rămas cu el după primul incident.

S-a întâmplat după o zi de certuri. El a ajuns acasă și am început să ne certăm, dar atmosfera părea mai încărcată decât de obicei. În câteva clipe m-am trezit lipită de perete, cu mâinile lui strâns înfășurate în jurul gâtului meu. Am amețit, în timp ce mi se scurgea oxigenul din corp.

Sunt genul care-a fost dintotdeauna puternică fizic, așa că m-a surprins să constat cât de puțină forță aveam, de fapt, asupra lui. Mai era și prima dată când am trăit astfel de violență fizică. Complet șocată, am fugit în stradă și-am strigat după ajutor.

Citește și Cum luai bătaie de la profesori, în România anilor ’90

Un vecin a chemat poliția, dar el fugise înainte de sosirea lui. Polițiștii m-au întrebat dacă vreau să depun plângere. Le-am spus că nu știu cine e și că n-o să le ofer nicio informație. Am văzut în asta un gest de iubire.

Deja îi inventam scuze pentru felul cum se purtase la mine-n cap: „N-a fost de la el, ci de la alcool.” „Trece prin multe. A fost doar o chestie izolată.” „N-ar fi trebuit să-l provoc.”

Eram copleșită; aveam nevoie de o clipă de răgaz să procesez ce se întâmplase.

Dar familia și prietenii mei s-au hotărât rapid – toată lumea se opunea relației. Așa că mi i-am îndepărtat pe toți. Le-am ignorat sfaturile și i-am ascultat lui scuzele foarte convingătoare, leoarcă de lacrimi, cum că n-o să mai facă așa ceva niciodată și cum că mă iubea enorm. Și-a tatuat, în semn de scuze față de mine, un simbol că o să se schimbe și că-și dorea ce are cu mine pentru totdeauna.
Când mă uit în urmă, mi se pare o demență că i-am crezut fie și-un singur cuvânt. Dar la momentul respectiv eram atât de manipulată psihologic încât mi se părea că singura alternativă e să rămân. Și acum înțeleg că o persoană care te iubește nu te izolează de familie și prieteni. E o tactică – un mod de a te slăbi, a te face mai vulnerabil și dependent.

Citește și Poveștile astea îți arată cât de ușor îți puteai lua bătaie în București, la începutul anilor 2000

Anii și lunile care-au urmat au fost sumbri. În decurs de șase luni de la acea primă ceartă, a mai fost una, iar apoi se întorceau odată la câteva săptămâni. În cele din urmă, am renunțat să mai sun la poliție, de frică că o să mă omoare. Certurile au devenit din ce în ce mai violente, amenințările lui mai psihotice.
Apoi mai era și abuzul emoțional zilnic. Erau amenințări c-o să-mi omoare familia, dacă le spun vreodată ce se întâmplă. Am început să mă adaptez la ciclul ăsta maniacal de iubire pasională și violență haotică, m-am convins că, „artistă” fiind, prefer să am așa ceva, în loc de o relație „plictisitoare”. Trăiam într-o stare nesfârșită de călcat pe coji de ouă.

Sunt sigură că ai auzit de-un milion de ori variante ale poveștii ăsteia. Dar lipsește ceva esențial din discuțiile noastre despre violența domestică. Sunt lecțiile pe care trebuie să le învățăm de la cei care n-au trecut niciodată prin așa ceva. Ne concentrăm atât de intens asupra victimei abuzurilor – o învățăm care sunt semnalele de alarmă, le spunem ce metode de ajutor au la dispoziție. Dar realitatea e că toți creăm mediul în care abuzul e tolerat și acoperit. Așa că iată doar câteva lucruri pe care mi-aș fi dorit să le știe cei din jurul meu.

Nu mi-am dorit mila voastră. Niciodată

Să nu-ți pară rău pentru mine. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat deja. Mila ta nu-mi îmbunătățește situația. Mai degrabă decât de tristețea ta, aveam mare nevoie de furia, scârba și intoleranța ta absolută față de comportamentul ăsta dezgustător. Mai degrabă decât o reacție de „tristețe” la o postare pe Facebook, am nevoie să-i spui prietenului tău că n-a fost ok când a făcut-o pe gagică-sa „curvă proastă” sau când a aruncat un pahar în celălalt capăt al încăperii.

Apreciez compasiunea, dar răspunsul tău emoțional pasager față de un capitol întreg din viața mea nu ajută pe nimeni. Nu sunt o victimă, sunt, în pula mea, o războinică. În ciuda tuturor șanselor, am învins datele statistice despre violența domestică și am ieșit la capătul celălalt chiar mai puternică decât intrasem. N-am nevoie să-ți pară rău pentru mine. Am nevoie să mă ajuți să facem zgomot, să rupem ciclul, să provocăm schimbare.

Te rog să nu simți nevoia să încerci să empatizezi cu mine, pentru că n-o să înțelegi niciodată ce mi s-a întâmplat sau de ce. Eu tot nu-nțeleg. Sunt una dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc și-aș fi ultima persoană căreia te-ai fi așteptat să i se-ntâmple așa ceva, dar s-a întâmplat. Până-n ziua de azi, nu pot să punctez exact momentul în care lucrurile s-au dus naibii sau cum am lăsat să mi se-ntâmple mie așa ceva, dar s-a întâmplat și s-a-ntâmplat atât de treptat încât în ziua în care l-am părăsit în cele din urmă abia mă mai puteam recunoaște.

Să nu mă vezi ca victimă

A-mi părăsi abuzatorul a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată și cel mai puternic lucru pe care l-am făcut vreodată. După ce m-am simțit atât de slabă și de jalnică atât de mult timp, chiar m-ar fi ajutat să am în jur oameni care-mi afirmă forța și puterea.

Când cineva ți se destăinuie despre experiența abuzivă prin care-a trecut, probabil că nu vor să transformi totul într-o discuție. Vrea doar să asculți.

Eu voiam doar să mă eliberez de câțiva dintre demonii îngrozitori pe care-i purtasem cu mine atât de mult timp. Adeseori, când te auzi vorbind cu voce tare despre ce ți s-a întâmplat, e primul pas real spre vindecare. Cu toate astea, până-n ziua de azi de-abia încep să discut anumite amintiri pe care le-am ținut încuiate și acum, pe măsură ce încep să mă aud spunându-le cu voce tare, sunt în stare să acept că „asta mi s-a-ntâmplat mie și mă iert.”

Am învățat mai multe despre mine și despre alții din experiența mea decât aș putea vreodată să spun în cuvinte. Am învățat câte pot să ducă mintea și corpul meu, am învățat despre propria mea anduranță și despre capacitatea de a mă ridica precum pasărea pheonix și, pe drum, am învățat și niște lecții de neprețuit despre alții.

Chestia asta se-ntâmplă peste tot în jurul tău, absolut în fiecare zi

Și poate cea mai tristă parte din toată chestia asta, pentru mine, e că multe dintre femeile și bărbații ăștia suferă singuri și-și ascund în tăcere rușinea în fiecare zi. Rușine – fix ăsta e sentimentul pe care-l simți față de tine când ești abuzat. O jenă totală și desăvârșită că ai putut fi atât de slabă și de jalnic, că meriți ce ți se-ntâmplă. Simți un fel de mândrie perversă că ești în stare să te trezești de dimineață, să-ți acoperi rănile de război și să afișezi un zâmbet pentru tot restul lumii.

Problema cu violența domestică în Australia e că nu pică doar în cârca sistemului de justiție sau a poliției sau a oricărui alt țap ispășitor în seama căruia putem să-l plasăm. E o chestie fundamental legată de felul în care sunt educați bărbații să se poarte cu femeile. Pentru că femeile sunt covârșitor mai des ținta abuzatorilor domestici.

Dacă mergi pe firul comportamentelor ăstora abuzive și ajungi la rădăcina lor, o să dai de băieți care-au fost învățați că violența verbală și fizică rezolvă problemele – că e ok să țipi la maică-ta sau să-i spui că e proastă sau să dai cu o farfurie de pământ pentru că ești furios. Și, da, o să găsești oameni crescuți, la rândul lor, în medii abuzive – în mare parte de bărbați lipsiți de inteligență emoțional, cicluri de abuz care se repetă de generații întregi. De ce încă ne mai lipsește coloana vertebrală să ne ridicăm în picioare și să spunem că nu acceptăm așa ceva.

Relația mea s-a încheiat în cele din urmă când a atacat-o pe sora mea mai mică, a intrat în acțiune instinctul de protecție. Nu mai era doar despre mine.

Citește și Poveștile româncelor ucise-n bătaie și arse de vii de bărbați mi-au arătat ce înseamnă Ziua Femeii

A durat patru luni de planuri atent concepute ca să plec, am creat o minciună elaborată ca să mă pot elibera din strânsoarea lui. Apoi încă un an cu avocați și date la tribunal, ca să încerc să obțin un ordin de protecție împotriva lui. El își găsea scuze să amâne fiecare înfățișare la tribunal, prelungea procesul și mă împingea cu-atât mai departe de încheiere. În tot acest timp, eu încercam să fac față unui sindrom posttraumatic paralizant, în timp ce tribunalul îi proteja lui drepturile și le ignora pe-ale mele.

Sigur, există un milion de articole despre violența domestică. Le citești, te supără abuzul zilnic pe care l-a îndurat omul ăsta – un timp – și-apoi îți continui viața. Te rog, nu lăsa articolul ăsta să fie încă unul dintre ele. Începe să le spui prietenilor tăi când se comportă inacceptabil. Începe să vezi supraviețuitorii violenței domestice ca luptători în loc de victime.

Hai să ne admitem toate sentimentele, cu toate nuanțele și extremele sub care se prezintă, dar să învățăm modalități sănătoase de a le face față. Hai să dezvoltăm capacitatea de a identifica situațiile în care bolile psihice afectează discernământul cuiva și să ajutăm persoana respectivă să caute ajutor. Dar hai să ne oprim din a ne da pur și simplu cu părerea despre „cât de nasoală e violența domestică”, fără să ne implicăm deloc în a face vreo schimbare.