Anul 1990 a fost unul al marilor speranțe pentru România. Odată ce-a căzut regimul comunist, românii s-au trezit deodată liberi să combine valută, să-și tragă chioșcuri la scara blocului sau să aducă blugi & marfă din Turcia. Iar în haosul ăla de după revoluție, țara care tocmai se eliberase de dictatura unui analfabet se bucura de-un val de simpatie pe plan mondial. Erau vremuri unice: ai noștri încă nu erau găinarii care să bage Europa-n sperieți, iar dinspre Occident intrau în țară camioane burdușite cu țoale, haleală și paturi, care să suplinească lipsurile oamenilor.

Între timp, țara noastră a devenit oaia neagră a continentului, lucru care se vede cu ochiul liber din presa internațională. Când scriu despre români și România, ziarele de afară o fac în contexte cu politicieni dubioși, grave probleme sociale, cerșetori sau băieți descurcăreți care prestează combinații cu carduri și bancomate. Am vrut să văd cum erau văzuți românii de presa străină cu un sfert de secol în urmă, în 1990, așa că am scormonit prin arhive. Uite ce-am aflat:

Subiectul predominant în presa internațională din 1990 era situația tragică a copiilor insituționalizați. În august, LA Times scria că-n orfelinatele din România trăiesc, la limita subzistenței, o sută de mii de copii și adolescenți. Fără hrană și fără îngrijire fizică sau emoțională. Situația asta jenantă era pusă de jurnaliștii americani pe seama politicii lui Ceaușescu, omul care a vrut să mărească populația, așa că a interzis avorturile și-a oferit facilități familiilor cu măcar cinci copii.

În condițiile astea, în jur de 400 de familii de americani voiau să adopte copii români, numai că până-n august 1990, doar 35 reușiseră. În ciuda poveștilor despre adopțiile pe bandă rulantă din România, mai mult sau mai puțin legale, cei de la LA Times scriau că nu era atât de ușor să adopți un orfan din România. Pe lângă birocrația consacrată, adopțiile internaționale fuseseră suspendate, în iunie, de Guvernul României, care lucra la reorganizarea procedurilor.

În octombrie 1990, Washington Post scria despre reportajul difuzat pe postul de televiziune ABC, care arăta cum orfanii români trăiesc în condiții mizere. Copiii stăteau în propria urină, goi, subnutriți, înfometați și bolnavi. Cei de la Washington Post spuneau că nu s-a schimbat nimic față de regimul lui Ceaușescu, deși trecuseră deja nouă luni de la revoluție, iar orfelinatele din România primiseră o groază de ajutoare umanitare.

Deja se sesiza un comportament care avea să-i facă celebri pe români: ciordeala. Toate aceste ajutoare, medicamente și mâncare donate de guvernele din alte țări sau de oameni simpli, au fost prost gestionate. Pe limba noastră, cineva le-a făcut să dispară, iar orfanii trăiau în aceleași condiții inumane ca înainte de căderea comunismului.

Într-un articol din iunie 1990, jurnaliștii de la Orlando Sentinel remarcau fix același lucru: viața orfanilor nu se schimbase, în ciuda înlăturării lui Ceaușescu. Voluntarii străini care veniseră în România se loveau de lucruri horror: copii legați de pat, înfometați și pe care nimeni nu-i ținuse vreodată în brațe.

Imaginea cât de cât decentă a României s-a stricat încetul cu încetul. Mai întâi, a fost conflictul dintre români și etnicii maghiari, din martie 1990, de la Târgu Mureș. În bătăile alea crunte de pe 19, 20 și 21 martie, au murit cinci oameni și alte sute au fost răniți. În octombrie, New York Times publica un material intitulat „Romania still persecutes its Hungarians", în care autorul se-ntreba de ce autoritățile de la București continuă „politica de intimidare" a minorității maghiare.

După o lună, tot în New York Times, apărea un articol care analiza rivalitățile etnice din țările Europei de Est. Despre rivalitatea româno-maghiară, jurnaliștii americani remarcau că: unii etnici maghiari părăsesc România, în timp ce românii se mută din zonele locuite predominant de maghiari. Citat de NY Times, Janos Vorszsak, vicepreședintele UDMR, spunea:

Într-un articol apărut în aprilie 1990, în Seattle Times , președintele Federației Române de Baseball avea o poveste cusută cu ață albă, cum că oina românească i-a inspirat pe americani să inventeze baseballul. Se-ntâmpla în 1839, când niște români din Transilvania au intrat în armata SUA și i-au învățat oină pe colegii lor americani, după care aceștia au umblat puțin la reguli și-au inventat alt sport. Știrea asta venită de la București apare și-n Orlando Sentinel, o altă publicație americană.

Sună mișto, nu-i așa? E genul de istorioară care gâdilă orgoliul ăla stupido-naționalist. La modul: „Uite, bă, sportul după care americanii sunt înnebuniți vine din România!" Doar că-i o mică problemă istorică: baseballul, în forma lui modernă, e pomenit pentru prima oară în 1744, într-un ziar britanic. Deci, cu vreo sută de ani înainte ca vânjoșii săteni din Alba să le spună americanilor de sportul ciudat, care implică bâte și-o minge umplută cu păr de cal.

Odată cortina căzută, au ieșit la iveală tot mai multe mânării din sportul românesc. Bine, românii erau oricum cunoscuți ca „escroci" de anvergură ai sportului, după ce Steaua câștigase CCE în 1986, cu o echipă formată din jucători luați cu japca de prin țară, iar Rodion Cămătaru cucerise trofeul Gheata de Aur (acordat golgheterului Europei), după ce atacantul lui Dinamo marcase 21 de goluri în ultimele șapte etape.

În aprilie 1990, LA Times amintea ascensiunea frauduloasă a echipei FC Olt Scornicești, din orașul natal al lui Nicolae Ceaușescu. La sfârșitul anilor '70, Scorniceștiul protejat de Ceaușescu a obținut două promovări consecutive, până în prima ligă a fotbalului românesc. Prima promovare, după un 18-0 în ultima etapă, adică fix scorul de care avea nevoie. A doua, cu un gol marcat după ce meciul se terminase, validat însă, pentru că „arbitrul n-a avut de ales și-a validat golul viciat."

În același text, era pomenit și recentul, pe atunci, scandal de la finala Cupei României din 1988. Dacă nu știi povestea aia, uite-o cât e de barbară: au jucat Steaua cu Dinamo, iar în minutul 90 scorul era egal, 1-1. Steaua a marcat pe final, numai că arbitrul a anulat golul, pe motiv de ofsaid. La îndemnul lui Valentin Ceaușescu, fiul dictatorului și protectorul echipei, steliștii s-au retras de pe teren, în semn de protest. Chiar și așa, după o ședință de partid fulger în seara finalei, trofeul a fost acordat Stelei.

Screenshot via NY Times

Când Celestine Bohlen, de la New York Times, a scris articolul ăsta, pe 15 iunie 1990, probabil că se minuna cum te minunezi tu când auzi de rebeli sălbatici care măcelăresc populația prin zone uitate ale lumii. Doar că-n cazul ăsta era un detaliu în plus: cruzimea minerilor, veniți la București cu căștile pe cap și dotați cu bâte de lemn și bastoane de cauciuc, ca să radă tot ce-ntâlnesc în cale, era comandată chiar de președintle României, Ion Iliescu.

NY Times relata că Iliescu voia să reinstaureze ordinea, așa că i-a chemat pe minerii din nordul țării să salveze țara de la o „revoltă fascistă". Iar băieții ăștia cu mușchi, care nu știau prea multe, s-au apucat să ciomăgească pe oricine li se părea „suspect c-a încercat să dea jos guvernul lui Iliescu": șoferi, studenți, profesori bine îmbrăcați, fotografi, jurnaliști, mame cu copii sau oameni care-și plimbau câinii pe stradă. Practic, dacă n-aveai cască și moacă îndobitocită și se-ntâmpla să fii prin București în iunie 1990, ți-o luai rău de tot pe cocoasă.

În timpul ăsta, SUA trăgea România de urechi, pentru prima oară-n istorie. Citat de jurnaliștii americani, purtătorul de cuvânt de la Casa Albă spunea:

În cuvinte mai umane, se traduce așa: începeau să miroasă băieții ce hal de conducători avem.

Într-un material semnat din București, Ungaria, LA Times analiza cum prosperă piața neagră în fostele țări țări comuniste din Estul Europei, la nouă luni după decembrie '89. Î n timp ce Polonia, Yugoslavia, Ungaria și Cehoslovacia se luptau din greu cu comerțul la negru, România și Bulgaria, „conduse de foștii comuniști", îl tolerau. La noi, se vindeau pe străzi mâncare sau electronice, aduse de afară sau sustrase de prin fabrici.

Uite ce se mai zicea despre România, în același articol: românii ieșeau cu mercur din țară, ca să-l dea în Turcia pe blugi, iar șoferii șmecheri șpăguiau benzinarii cu câte-un pachet de Kent, ca să nu stea la cozile interminabile și s-apuce să-și facă plinul.

De altfel, deja ni se dusese vestea prin lume. În condițiile în care leul era în picaj, americanii scriau că „țigările Kent erau cea mai stabilă monedă a României".

Revoluția din 1989 i-a eliberat și pe românii care fugiseră în străinătate, nu doar pe cei din țară.

Tot într-un articol din LA Times, din ianuarie 1990, românii din California mărturiseau că au devenit mai relaxați și pot să formeze o comunitate, în adevăratul sens al cuvântului. Până la căderea comunismului, românii nu prea vorbeau între ei, se bănuiau unii pe alții c-ar fi spioni ai Securității, iar „singurele locuri unde puteai să vezi împreună mai mult de 50 de români erau bisericile".

Odată dat jos regimul dictatorial, românii din California au putut să facă lucruri noi: să dezbată politică la telefon, cu cei din țară, pentru că nu se mai temeau că-s ascultați ori să-și semneze scrisorile pe care le trimiteau în România. Sau, pur și simplu, să nu se mai ferească unii de alții în America.

Citește mai multe despre anii '90:
Ce probleme aveai ca tânăr român în tranziţia haotică din anii '90
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cum era să fii adolescentă în anii '90, în România