Cum l-au creat sașii pe Dracula din legenda lui Vlad Țepeș

​După ce ne-românul ne-ortodox și ne-tată Iohannis l-a bătut măr pe junele Ponta și l-a făcut pe Preafericitul Daniel să se răsucească în altar chiar în ziua alegerilor, mai toată lumea a început să-l compare pe Iohannis cu regii germani ai României, Carol I și Ferdinand I.

Offside, dragii mei! Iohannis o fi vorbit el germană acasă încă de când a deschis gura și a avut nevoie de 20 de minute ca să scoată primul „oa!", dar el e sas, adică neamț din România, nu neamț din Germania, ca încoronații (și cel puțin unul dintre ei și încornorat de superba nevastă ruso-englezoaică) amintiți mai sus.

Pentru nemții noștri, nu are nicio relevanță povestea cu tânărul Carol scufundat cu cizme cu tot în noroiul valah, de unde au trebuit să-l extragă Brătienii (frate, de când s-au dat liberalii ăștia cu nemții!).

Pentru ei, mai important e ce au făcut prin Sibiu și Brașov, după ce tot ei au întemeiat cele două orașe, acum vreo 800 de ani, și cum s-au avut cu românii de-a lungul timpului. Mai jos, trei episoade dintre cele mai interesante.

​Oricât ar fi fost el de al Dracului (Vlad Dracul, tatăl, domnitor în Valahia, cu multe întreruperi, între 1436 și 1447), de Vlad Țepeș nu ar fi auzit nici dracu' în Europa, dacă nu se apucau sașii din Sibiu și Brașov să îl facă de cacao, în scris.

Relațiile dintre domnul muntean și cele două orașe săsești de peste Carpați, Sibiul și Brașovul, au fost tensionate pe toată durata domniei (1456-1462). Motive de ceartă erau destule, dar cel mai important a fost banul. Țepeș, în căutare de fonduri pentru un buget al Țării Românești aflat încă de pe atunci în suferință, a anulat privilegiile comerciale de care se bucuraseră sibienii și brașovenii în timpul domnitorilor anteriori. Treziți că trebuie să plătească taxe serioase într-o țară în care până atunci se simțiseră ca acasă, nemții de sub Carpați nu au rămas fără replică. Au început să adăpostească familii boierești valahe care i se opuneau lui Țepeș și chiar diferiți pretendenți la tronul Țării Românești.

Relațiile furtunoase s-au lăsat cu câțiva negustori sași atârnând în țepile voievodului, dar și cu incursiuni ale acestuia în sudul Transilvaniei, în timpul cărora ostașilor li s-a dat mână liberă să prade, să ucidă, să violeze și să respecte toate celelalte apucături de acest fel ale armatelor timpului.

Ultimul cuvânt l-au avut însă tot sașii. În 1462, în plin moment de glorie al lui Țepeș, care tocmai făcuse praf o armată otomană pătrunsă la nord de Dunăre, boierii munteni și-au trădat domnitorul și au preferat să îl instaleze pe tron pe fratele lui, Radu, numit cel Frumos pentru farmecele lui nu tocmai masculine, din care se pare că se împărtășea regulat inclusiv sultanul Mahomed al II-lea.

Profitând de oc​azie (și de faptul că descoperiseră propaganda cu câteva sute de ani înainte ca Voiculescu să creeze Antena 3), negustorii sași s-au transformat în adevărați Badea, Gâdea și Dana Grecu ai epocii și au scris despre bietul Țepeș tot ce putea fi mai rău: că bea sânge și se delecta cu carne de om, că omora boieri pentru distracție, că nu se simțea bine decât la umbra unei păduri de țepe, în care victimele încă se zbăteau.

Până la urmă, pe filieră Bram Stoker, legendele s-au dovedit de folos și pentru sași, și pentru români: credeți că le-ar mai fi adus vreodată Coppola în România pe Winona Ryder și Monica Bellucci, dacă nu existau poveștile despre ne-mortul înfricoșător din Carpați?

Stephan Ludwig R​oth a fost un profesor sas din Sibiu, de religie luterană. Sună cunoscut, nu?

Născut în 1796, omul și-a făcut școala pe la Mediaș și Sibiu (pentru el, Mediasch și Hermannstadt), apoi și-a luat un doctorat la Tubingen, în patria-mamă, căreia nemții îi spun patria-tată (Vaterland). Parcă presimțind că e greu să votezi din diaspora, s-a întors acasă și a ajuns directorul liceului săsesc din Mediaș, iar mai apoi pastor protestant.

În 1848, lucrurile s-au împuțit rău în Imperiul Habsburgic, din care atunci făcea parte și Transilvania, la fel ca Cehia, Ungaria, Slovacia, o halcă serioasă din Polonia, Slovenia sau nordul Italiei. Fără să fi vorbit mai întâi pe Facebook, cam toate popoarele astea s-au răsculat și de aici până la bătăi serioase nu a fost decât un pas. Poate că revoluția ar fi avut o șansă, dacă s-ar fi îndreptat cu toții împotriva împăratului de la Viena. Nu a fost cazul, ci au început să se măcelărească între ei.

În Transilvania, românii s-au strâns la Blaj, pe 15-17 mai 1848, cerând desființarea iobăgiei, școli în limba română, libertatea cuvântului și a tiparului și alte năzdrăvănii care pe atunci păreau desprinse din romanele SF. Ghici cine era alături de ei? Pastorul protestant din Sibiu, Roth, care nu s-a mulțumit numai să bată din palme și să dea din coatele tocite prin universitățile germane, ci a scris și câteva articole, de exemplu în Beiblatt zum Siebenbürger Boten (nu vă speriați, nu e de rău, înseamnă doar Foaie suplimentară la Vestitorul Transilvan).

Fostului profesor din Sibiu i-a plăcut atât de mult la Blaj, încât sașii au pus-o și ei de-o adunare, pe 30 septembrie, la Sibiu. Revendicările lor erau aproape identice cu cele ale românilor. Roth a continuat să scrie în ziarele săsești, să apere drepturile românilor și să susțină armata condusă de Avram Iancu, care s-a bătut toată iarna, în Apuseni, cu maghiarii conduși de un general polonez, pe nume Bem.

Totul s-a terminat, pentru pastorul sibian, în 1849. În ianuarie i-a murit soția și s-a întors în localitatea Moșna, să o îngroape și să o jelească, alături de cei cinci copii (na, madam Vrânceanu-Firea-Pandele, mai comentează ceva, dacă poți!). Avea promisiunea de amnistie din partea lui Bem, dar acesta s-a făcut că uită, Roth a fost arestat și executat la Cluj, pe 11 mai, pentru „înaltă trădare". Astăzi, la Sibiu există o casă memorială și un liceu care îi poartă numele.

​Între 1914 și 1918 a fost din nou război în Europa și-n toată lumea – cel mai mare de până atunci. La sfârșitul lui, Austro-Ungaria (un fel de zombi cu două capete al decedatului Imperiu Habsburgic) s-a făcut praf și pulbere, iar românii, italienii, polonezii, cehii, slovacii și toți ceilalți s-au bătut din nou pentru a-și face propriile state sau pentru a se uni cu cei care vorbeau aceeași limbă.

În Transilvania, pozițiile au rămas identice cu cele din urmă cu 70 de ani: românii voiau unirea cu Regatul, cu capitala la București, ungurii cereau menținerea Ungariei Mari. Părerea sașilor, care nu aveau cum să se unească cu Vaterland-ul lor, aflat la o mie de kilometri depărtare, avea să conteze.

La fel ca pe vremea lui Roth și Avram Iancu, poporul mâncător de mici și cel iubitor de cârnați și-au manifestat voința în cadrul unor adunări populare. Românii s-au strâns la Alba Iulia, pe un ​1 decembrie, cu ocazia căruia primim și astăzi zi liberă. Sașii, mai înceți la vorbă, dar și la faptă, s-au adunat o lună mai târziu, pe 8 ianuarie 1919, la Mediaș și au zis că sunt de acord cu tot ceea ce stabiliseră românii la Alba-Iulia. Peste două zile, pe 10 ianuarie, o delegație săsească le-a transmis oficial românilor că și ei vor unirea cu România.

Trecând peste țepile reciproce pe care și le-au tras cu Țepeș peste Carpații Meridionali, istoria sașilor și a românilor poate satisface chiar și pretențiile unui român verde ca Funar sau ale unui român viu (viu!) ca Tudor Gheorghe. Și ale tuturor celorlalți, dintr-un motiv mult mai practic: și cârnații, și micii merg la fel de bine cu berea.