Când i-am zis prima dată lui taică-miu că vreau să mă fac jurnalist, m-a înscris, fără să mă întrebe, la un fel de echivalent al jurnalismului de la Serviciul Special de Telecomunicații. Oripilat că trebuie să trec de la viața mea de loază la un regim de cazarmă și să locuiesc cu o ceată de dârlăi necunoscuți, i-am dat țeapă și m-am înscris la Jurnalismul de la Universitatea București. Dar m-am întrebat mereu cât de diferită ar fi fost viața mea, dacă aș fi intrat în genul ăla de mediu care pare foarte dur și disciplinat, din afară, și în care inevitabil ajungi să lucrezi pentru stat.

Ca să aflu mai multe despre despre asta, am vorbit cu câțiva polițiști care au trecut prin Academia de Poliție din București, prin liceul de poliție sau prin Școala de Agenți de la Câmpina. Multe dintre poveștile astea s-au petrecut înainte să fi intrat România în UE sau chiar în NATO, deci s-ar putea să nu reflecte realitatea din prezent, dar mi-ar plăcea să cred că mediul respectiv îi lasă pe toți cu același simț al umorului ca al ofițerilor cu care am discutat și nu încrâncenați cum sunt de obicei prezentați polițiștii în media. Numele lor au fost schimbate, pentru a le proteja identitatea.

În primul rând, nu ai nevoie să termini un liceu de poliție ca să te faci polițist. De fapt, tu practic termini tot cu o diplomă normală de bac, singura diferență e că ai primit o pregătire mai serioasă și ești obișnuit deja cu regimul de cazarmă de care o să te lovești în școlile superioare și postliceale de poliție.

Avantajul liceului de poliţie e că o să-ţi fie ceva mai uşor să iei probele fizice de la admiterea de la Academia de Poliție și de la școlile de agenți. Practic, cum restul făceam numai pregătire pentru bac la toate orele, în clasa a XII-a, ei urmau și o pregătire fizică intensivă, care implica mai multe ture de stadion de atletism, dar și antrenamente militare și chiar tir cu arma.

Prima zi de liceu de poliție e cea mai brutală, după cum mi-a explicat Cosmin, un agent de poliție: „Aș glumi că mi-am distrus viața la 14 ani, dacă n-aș fi ales eu să merg la liceul de poliție, față de alții care-s obligați de părinți să meargă, ca să-i disciplineze. În prima săptămână n-am avut voie să mergem acasă. A venit un ofițer de serviciu, ne-a scos afară și ne-a pus să facem o sută de flotări, apoi o sută de genuflexiuni şi tot atâtea sărituri cu genunchii la piept. După aia abia m-am târât pe scări, până la etajul trei, unde eram cazați. Nu mai puteam și am izbucnit în plâns. N-am avut voie se plecăm acasă în weekendul ăla." Aşa erai obişnuit cu regimul de cazarmă, în care liceul îţi devine o a doua casă, până în weekend când te întorci la ai tăi.

În aceeaşi formulă în care ofiţerul de serviciu îi ducea la sport, aşa îi băga şi la duşurile comune, ceea ce îi învăţa pe toţi, de mici, cum să fie dezinhibaţi. „Erau zece dușuri la comun, cu două scurgeri între. Un coleg din Republica Moldova, care probabil nu văzuse dușuri în viața lui, s-a pișat fix acolo. Altul, și mai deștept, a dat cu piciorul în apă după aia și s-a răspândit peste tot", mi-a povestit agentul. Pe lângă intimitate, un alt lux de care erau dezvățați elevii de la Poliție era apa caldă, pe care o primeau doar timp de o oră marțea și joia. Dar putea fi și mai rău: „Noi eram în zona industrială a orașului și era o conductă de aerisire pe unde ieșea căldură. Iarna ieșeam în pula goală, cu niște paltoane groase pe noi, ca să ne spălăm sub conducta aia, dar ce ieșea din conductă, îngheța până să ajungă la noi. Și ne vedeau și toți șoferii, că era la stradă locul ăla."

Dar toate greutățile astea formau o anumită solidaritate și o camaraderie între elevi de care nu auzi în liceele normale, care pare un atu într-un domeniu în care îți încrezi viața în mâinile colegilor. „Eram foarte uniți, întreba ofițerul de serviciu cine a spart un geam și toți tăceam. Ne amenințau cu consemnul, adică nu ne mai lăsau să ne întoarcem acasă. Dar, până la urmă, nu ne mai consemnau, că știau că făceam prăpăd, spărgeam toate geamurile și nu aveau nici ei chef să vină să ne păzească în weekend," mi-a explicat Cosmin.

Reality Show-ul ăsta mi-a fost recomandat de polițiști, pentru că este cu și despre studenții de la Academia de Poliție

Evident, când ai o ceată de o sută de puștani la pubertate, solidaritatea se transformă ușor în complicitate la farse și miștouri, ca într-o variantă românească a filmelor Police Academy. „Liceul era îngrădit și păzit de militari în termen, pe vremea aia. Ne-am adunat odată vreo sută, ca să sărim gardul. Ăia urlau că trag în noi, dar noi am sărit și s-a rupt cu noi pe o porțiune de 50 de metri. Primăvara luam extinctoarele și făceam iarnă pe aleea centrală cu arbori. Iarna, dădeam cu apă de la etajul trei, ca atunci când venea ofițerul de serviciu să dea de gheață. Am făcut o pulă de un metru din zăpadă, pe marginea străzii. Dar cea mai gravă a fost când au pus linoleum la dușuri și noi am transformat baia într-o piscină. Când a deschis ofițerul de serviciu ușa, s-a distrus tot etajul. Dacă existau telefoane cu cameră pe vremea aia, nu mai eram polițiști la ora actuală", își amintește amuzat Cosmin, agentul de poliție.

Până la urmă, oricât li s-ar fi inoculat o formă de disciplină militară, ei erau tot niște copii de 14-18 ani obsedați de vicii, competiții și fete. Mai ales că, pe vremuri, băieții erau separați destul de bine de fete, la școală. În lipsa colegelor, „orice altă fată însemna curvă. Dădeai o muie pe un baton de salam și pe o conservă pe care nu o mâncai la masă. Era amuzant că, pentru a ajunge la curve, trebuia să sari gardul liceului, care era uns cu ulei și mulți ne frecam cu fața. Când venea unul unsuros la bot, râdeam toți de el și-i ziceam «te pomenești c-ai pupat-o»", povestește agentul.

După ce pleca ofițerul de serviciu, pe la ora 16, copiii rămâneau singuri în liceu. Atunci urma o noapte de băut, remy, table, poker și barbut. Fumau țigări, dar fumau și „chestii aduse de basarabeni, de la ei de pe câmp". Tot moldovenii l-au surprins pe Cosmin când i-au adus niște grenade de peste Prut, de care nu mai știa cum să scape, dar le-a aruncat prin depozitul liceului, care oricum avea iz de bază militară.

Reality Show-ul ăsta mi-a fost recomandat de polițiști, pentru că este cu și despre studenții de la Academia de Poliție.

Drumul oficial spre o carieră în Poliția Română începe după ce ai luat bacul. Aici ai de ales între școlile postliceale de agenți care țin doi ani, din care ieși agent de poliție, și Academia de Poliție care ține trei ani, din care ieși ofițer. Eugen, un ofițer de poliție cu care am discutat, mi-a explicat că singura diferență e că „cei care dau la Academie au avut răbdarea să învețe un an de zile pentru admitere și au ceva mai multă memorie. Dar am cunoscut mulți agenți mult mai buni ca ofițerii de poliție, mai ales pe partea practică." Asta legat de oameni, că diferența principală e că cei care se duc la școlile de agenți nu primesc licență și nu pot deveni ofițeri, ceea ce le scade mult șansele de avansare.

Agentul Cosmin și-a luat țeapă fix cu asta. „Nu voiam să învăț pentru academie, așa că am încercat să ies primul sub linie la admitere, ca să nu se supere taică-miu. Eram convins că termin Școala de Agenți de la Câmpina și mă fac ofițer mai repede. Apoi s-a schimbat legea și mi-am luat țeapă."

La școala de agenți, admiterea constă în vreo zece zile de probe intensive, pe care nu poți să le treci fără antrenament, deci e mai mult vorba de o specializare pe partea asta, nu de o formă de învățământ inferioară academiei. De exemplu, o tipă care n-a reuşit să intre doi ani la rând la academia de la Bucureşti, a intrat prima pe listă la şcoala de Agenţi de la Câmpina anul ăsta.

În caz că n-ai terminat liceul de poliție, școala de agenți îți oferă o primă doză de dezinhibare la controlul medical de la admitere. Conform lui Cosmin, „toți sunt goi în aceeași cameră. Îți dai seama că la 18 ani eram toți cu erecțiile incontrolabile și ne chinuiam toții s-o culcăm, în fața asistentei. Ea ne zicea «Ia și tu paharul de apă rece», că să ne punem penisul acolo și să ne calmăm. Dar era și câte unul care se trezea să bea din el și râdeam toți."

Cosmin n-a mai putut să repete farsele din liceu la școala de agenți și nu prea are decât o singură amintire haioasă din perioada aia: „La Câmpina, am prins vizita lui Bush. M-au băgat în față, că eram mic. Noi eram 1 500 de elevi acolo și ne plouase timp de trei ore, în care am dansat pe muzica de pe telefon, cât îl așteptam. Aveam un coif făcut dintr-un ziar pe cap. Bush a dat noroc cu mine și a zis «Nice hat».

Admiterea la academia de poliție e destul de grea față de toate facultățile alea din România unde se intră pe dosar. Se axează destul de mult pe partea teoretică, probe de gramatică în limba română și engleză, dar și de istorie, ceea ce recunosc că mi se pare ciudat. I s-a părut ciudat și ofițerului Eugen, mai ales că erau întrebări de genul „În ce castel se află tabloul cu Vlad Țepeș?", genul de informații care i se păreau utile doar lui Vadim Tudor.

Eugen a vrut dintotdeauna să se facă polițist, că îl avea pe fratele său ca model și că era apreciat să ai copil polițist, când era mic. În plus, i se părea că se intră ușor la academie, deși n-a fost chiar așa. Cea mai grea i s-a părut proba de rezistență de la examenul de sport, unde trebuia să alergi un kilometru în trei minute și ceva. Mai ales că era savoarea televiziunilor să filmeze cum leșină candidații la proba asta.

Reality Show-ul ăsta mi-a fost recomandat de polițiști, pentru că este cu și despre studenții de la Academia de Poliție.

Eugen n-a uitat cum era viața în cazarma înghesuită în care și-a petrecut studenția: „Cât eram acolo, îți ziceam că e nașpa. Acum… era băiețeală, era bagabonțeală, eram mulți băieți care n-aveam altceva ce face decât să socializăm. Era cumva o tabără combinată cu pușcărie, că era cu ore de vizitare și consemn în cameră." Condițiile erau cum te-ai aștepta, zece oameni în cameră, paturi metalice, o saltea, un cearceaf și o pătură, pe care trebuia neapărat s-o împăturești într-un anume fel. Mai primeau și niște dulapuri de o persoană, pe care le împărțeau câte doi studenți, în care Eugen a îndesat odată un câine umed, pe care l-a scos din ploaie, ca să-și șocheze un coleg.

Programul lui Eugen era ca la Armată, cineva țipa „ieșiți la înviorare" la ora șase fix, aveai timp până la 6:05 să te dezmeticești, după aia ieșeai afară, oricare erau condițiile meteo. „Înviorarea presupunea să dai din mâini și să faci ture în jurul Academiei. N-am făcut niciodată ce trebuia acolo. Ieșeam să fac o prezență, apoi mă întorceam în cameră. Era o idioțenie maximă, fără nicio utilitate. Cel mai trist e că, deși nu aveai cum să-ți înveți toți colegii în primele săptămâni, îi recunoșteai în oraș, după bronzul de tractorist din jurul gâtului format de la antrenamente.

Marin, un alt ofițer de poliție, mi-a zis că erau hrăniți destul de bine, poate mai bine decât studenții de la alte facultăți care trăiesc din junk food și pateuri. „Aveam micul dejun la șapte, o gustare la zece, prânzul la două și o masă de seară la opt. Ne dădeau mâncare de cartofi cu carne de porc, dar carnea era mai mult șorici și erau unii care făceau fițe. Le ziceam să mi-o dea mie. Apoi erau praf la instrucție", mi-a povestit el. Cât despre modul în care privea Academia Băutura, Marin a conchis „ În academie nu puteai intra cu un Radler că te exmatricula, dar puteai veni mort de beat cărat de doi colegi, cu bășinile lipite de chiloți. No problemo."

Tot Marin mi-a zis că aveau weekend-urile libere la academie, dacă nu făceau scandal și nu luau note sub șapte. Altfel rămâneau închiși acolo și curățau bude sau cartofi, de uitau și cum arată Bucureștiul. În anumite perioade, aveau liberă chiar toată ziua, după ora 14:30, dar trebuiau să fie înapoi în cazarmă până la zece, când se închideau porțile. În perioade mai nefericite, erau încuiați după ore singuri în sălile de clasă, la ceva numit Studiu Aprofundat. „Se gândeau ăștia că învățăm mai mult dacă ne încuie în clase cu manualele, că dacă rămâi doar tu cu ele, câteva ore, până la urmă tot le citești. Era un fel de datorie civică. Evident, băgam poker", mi-a povestit Marin.

Ei mergeau și într-un fel de tabere de antrenament, dar și de relaxare. Marin își amintește de plecările la Drajna, o comună de lângă Vălenii de Munte, unde dormeau câte 30 de oameni în cameră. „Dacă te trezeai noaptea, nici nu mai puteai să respiri de la mirosul de bocanci. Aveam apă caldă o dată la două zile, timp de șapte minute. Erau numai dușuri descoperite, ieșeam toți în chiloți, eram și băieți și fete și urlam de frig în timp ce ne spălam. Dezinhibiția ni s-a inoculat destul de repede acolo."

Evident, era ceva mai nasol la partea cu fetele, că erau separați în cazarme diferite, după cum explică ofițerul Marin: „Când am fost eu, le-au mutat la pavilionul de la Jandarmerie, la lux, Sofitel i se zicea. Nu aveau paturi suprapuse, dormeau două sau patru în cameră." La ofițerul Eugen în grupă, contactul cu fetele se făcea cu glumițe de liceu: „Un moldovean montase o bară la noi în cameră, care se vedea de pe hol, că aveam geamurile sus. Hobby-ul favorit de acolo era să faci tracțiuni în pula goală la bară, când veneai de la duș, ca atunci când veneau fetele de la masă să te vadă. Urlau alea după noi «Bă, nenorociților!»"

Într-un fel, Academia de poliție e o combinație de Drept cu Sport. Când a absolvit-o Eugen, se făceau patru ani și primeai și o licență juridică, pe lângă cea de siguranță publică. Acum, mai trebuie să-ți continui studiile un an. „Înveți doar câteva noțiuni teoretice de drept. Dacă primești o plângere că a construit unul ceva prea înalt, știi că ar trebui să afli răspunsul de la primărie, dar cum faci să afli? Trebuie să faci o adresă. Nimeni din Academie nu te învață să faci o adresă. În schimb noi am făcut multă practică, făceam o lună după fiecare sesiune și tot era mai diluată decât aia de la școala de agenți.

Reality Show-ul ăsta mi-a fost recomandat de polițiști, pentru că este cu și despre studenții de la Academia de Poliție.

În primul an, ne trimiteau cu ăia de la Ordine Publică să certăm boschetarii, apoi ne-au dus la Poliție Judiciară, unde am muncit mai mult ca niciodată. Nu mă lăsau să plec până nu făceam 30 de dosare", povestește Eugen. Tot practică era și când îi scotea ca să pară mai mulți ofițeri la evenimente gen Summitul NATO, deși nu învățau nimic. Marin, care a absolvit Academia acum vreo trei ani, se plângea de manuale învechite: „Când îți explicau ce faci ca să prinzi un autor de furt, îți spuneau niște metode precum: vorbește cu martorii, vezi dacă a lăsat indicii. D-alea pe care le-ai scoate și tu din burtă. Dacă ai văzut un film, știai tot ce ne-au predat."

Cât despre profii de la Academie, Marin mi-a explicat c-a rămas cu amintirea de „cât de prostovani sunt comandanții. niște jandarmi glorificati, paznici la oi al căror singur scop în viata era sa îți futa liniștea. Nu știau multa carte, nu îi interesau ce note luai la drept penal. Aveau un vocabular limitat la: drepți, baga 20 de flotări, ești consemnat, ce-i cu perciunii aia pe tine. Cel mai trist era ca in academie toată lumea era polițist. Paznicii, profesorii. Chiar și ala care mergea cu tractorul să dea zăpada de pe platou. Și 95% dintre ei n-au văzut hoți decât la televizor."

Toți polițiștii cu care am discutat aveau povești despre cum au fost duși la muncile câmpului, deși au vreo zece ani diferență între ei, deci agricultura a rămas una din metodele constante de educație.

Pe Eugen l-au dus la cules porumb în comuna Petrecaia, alături de alți șapte sute de colegi. Comandantul s-a plimbat prin fața lor și a urlat „adu un porumb cu tot cu rădăcină. Vedeți, asta este rădăcina, asta este tulpina, ăsta este spicul și ăștia sunt pănușii. Iei cu mâna așa, răsucești porumbul și asta se numește depănușare. Vezi să nu dai în cap colegilor cu porumb". Și cine era destul de abil încât să culeagă cel mai mult porumb primea o zi de permisie.

Agentul Cosmin a nimerit la varză. El și colegii lui au fost luați de o parte și li s-a spus „Astăzi veți planta varză, vedeți răsadul, trebuie să săpați o gaură pentru el". Colegele sale stăteau într-o parte și râdeau. Apoi, ofițerul a continuat „fetele, veniți încoace, vedeți grămada asta mare de bălegar. Trebuie să treceți fiecare răsad prin ea și să-l băgați în gropile făcute de băieți."

În cazul ofițerului Marin a fost o ieșire la fân. „Am făcut o grămadă mare și ne-am ascuns acolo, ca să stăm la vorbă. Abia terminasem cu ultimul examen la Drept Penal și voiam să plecăm acasă, dar ăștia nu voiau să ne dea ordinele de serviciu și legitimațiile până nu terminam de strâns tot fânul

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre viața în școală:
În şcoală nu te învaţă nimeni cum să salvezi o viaţa şi asta e o problemă
Ghidul VICE de supraviețuire în școală
Am fost să văd cum e prima zi de școală în pușcărie