Serialul „The Young Pope” e făcut pentru ca snobii să simtă că se uită la ceva controversat

În timp ce Papa Francisc a fost ocupat să-i dea Bisericii Catolice o față mai blândă și mai progresistă, pe holurile întunecoase ale clădirii HBO s-a născut un papă fictiv. Dar nu e un papă obișnuit! Spre deosebire de atâția papi, acesta e tânăr.

Subiect al glumelor și memelor de pe internet de câteva săptămâni, serialul The Young Pope de la HBO s-a lansat în urale și a primit recenzii pozitive. Se pare că un papă tânăr e o sursă excelentă de divertisment. Și mai surprinzător e că tânărul papă nu seamănă cu imaginea din glumele online. E mult mai ciudat, mai amuzant, mai conștient și mai mulțumit de sine decât ar fi bănuit oricare dintre noi. Și e concluzia logică spre care se îndrepta televiziunea de un deceniu încoace: e în același timp prestigios, dar și o parodie a televiziunii de prestigiu.

În 2015, John Landgraf, președintele FX, a tras alarma cu privire la punctul culminant al televiziunii. A declarat presei că televiziunea a produs patru sute de seriale noi numai în 2015, iar asta înseamnă că înoată într-o bulă de conținut. Bula nu s-a spart încă și dă puține semne că și-ar încetini creșterea, având în vedere că există atâtea platforme noi de streaming online care își promovează propriul conținut original. Landgraf a vrut să atragă atenția nu numai la lipsa de sustenabilitate a modelului actual de creștere în televiziune, ci și la modul în care acesta a permis atingerea unor noi nivele de calitate și creativitate, în timp ce a amenințat să înăbușe unele dintre cele mai strălucitoare voci în cantitatea enormă de volum.

Acum zece ani, s-a produs o schimbare majoră în peisajul televiziunii, care a pregătit terenul pentru televiziunea de azi. În 2007, s-a încheiat în sfârșit, serialul The Sopranos, dar a început Mad Men. The Sopranos, cu libertatea oferită de televiziunea premium prin cablu, a schimbat fața televiziunii. Dar abia Mad Men, creat de fostul producător al The Sopranos, Matthew Weiner, a fost scânteia care a dus la televiziunea de azi. Pitchuit inițial la HBO, Mad Men a aterizat până la urmă la AMC, un canal care voia să spargă gheața în lumea nouă a divertismentului. Serialul a fost un succes efervescent, cu un public mic, dar dedicat, și a dovedit că dramele originale pot trăi în afara spațiului sancționat al televiziunii publice sau al televiziunii prin cablu, mai ales dacă sunt de înaltă calitate – iar Mad Men chiar a fost impecabil calitativ.

Au trecut zece ani de când popularitatea serialului Mad Men a continuat să crească, mai întâi prin alte televiziuni și apoi cu ajutorul serviciilor de streaming precum Netflix. Deși o mare parte din conținutul scris pentru televiziune e un gunoi care vizează anumite nișe, o parte semnificativă din el vizează nișele prestigioase și urmărește telespectatorii care au înlocuit cinematograful cu televizorul. Cum rețelele de cablu și de streaming își aruncă banii pe orice scenarii bune, calitatea a devenit tot mai necesară pentru orice canal care vrea să iasă în față. Dar acest așa-zis TV de prestigiu nu mai are legătură cu calitatea propriu-zisă, ci cu calitatea percepută – aceste percepții includ bugete mai mari, regizori cunoscuți, subiecte controversate, anti-eroi și mult sex appeal. Ai sentimentul că te uiți la ceva ce denotă seriozitate, dacă nu ca subiect, atunci ca proces de creație. Pam-pam, intră în scenă: The Young Pope.

The Young Pope ia scenariul de prestigiu și-l întoarce pe dos. Serialul e scris și regizat de realizatorul de film italian Paolo Sorrentino. Îi are în echipă pe Jude Law, pe Diane Keaton și pe James Cromwell. Are un protagonist anti-erou și suficientă corupție și perversitate cât să facă Vaticanul să pară House of Cards. Pe deasupra, e scump și luxos, cu o estetică glorioasă și super dubios. Are toate semnalmentele prestigiului, dar Sorrentino nu s-a mulțumit să se oprească aici. Natura absurdă a intrigii din Vatican se potrivește cu stilul absurd al lui Sorrentino. Titlul – tânărul papă – sună ca o glumă, dar Sorrentino știe asta și se folosește de acest lucru în moduri neașteptate.

Seria se deschide cu Jude Law, în îmbrăcăminte papală, care se târăște dintr-o piramidă făcută din bebeluși. Urmează scenă după scenă în care Jude Law e hilar de nesimțit cu cardinalii și preoții din jurul lui. Serialul are secvențe onirice bizare, un soundtrack surprinzător de ciudat și monologuri teologice controversate pe cât de lungi, pe atât de prostești. Are scene întregi construite în jurul noii sticle de Cola fără zahăr și conversații extinse despre strategia de marketing pentru plăcuțele comemorative. Ah, și un cangur drept animal de companie. Deși se folosește de umor, Sorrentino crede că transmite ceva profund despre vidul absurd al Bisericii Catolice ca vehicul pentru adevărata profunzime a religiei. Dar, în același timp, acest gen de critică începe să-și mănânce propria coadă, la fel ca serialul și relația lui cu propriul prestigiu.

Dacă The Young Pope a fost perceput ca o glumă pe internet înainte de lansare, gluma nu s-a pierdut în serial. Doar că serialul învârte gluma pe toate părțile până o urcă pe culmile ridicolului. E o lovitură adresată structurilor Vaticanului care se metamorfozează într-o lovitură la adresa noțiunii noastre despre televiziunea de calitate.

The Young Pope n-ar exista fără bugetul enorm, vedetele mari, regizorul renumit și platforma de promovare. Serialul se îneacă în gluma propriei existențe: „Au făcut un serial despre un papă tânăr? Pe HBO?? Cu Jude Law???" E un truc de circ al televiziunii de prestigiu, menit să fure toate privirile și să genereze conversații. Dar nu conversații despre idei serioase sau despre intriga de bază a scenariului, ci o conversație săptămânală extinsă despre faptul absurd că un astfel de serial chiar există. Asta înseamnă că The Young Pope e punctul culminant al televiziunii de prestigiu și nu știu dacă mai avem spre ce să urcăm de aici.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia