Urmează mici spoilere din sezonul al doilea din „Stranger Things”.
Am ajuns la episodul al şaselea, deci încă nu l-am văzut pe tot, dar, până acum, sezonul al doilea din Stranger Things e foarte mişto în aproape toate privinţele. E mult mai tare decât primul sezon, are un ritm mult mai alert, e ca un thriller horror de sine stătător, cu mai puţine influenţe de tip Goonies/ Gremlins/ Aliens/figurile lui Spielberg din anii ’80 atât de prezente în primul sezon.
Videos by VICE
Personajele sunt mai bine conturate şi au puţin spaţiu de manevră în afara caricaturilor optzeciste. Acţiunea e ceva mai intensă până unde am văzut.
Convenţiile sunt la locul lor, iar unele sunt chiar amuzante! E un omagiu foarte nostim adus lui E.T. în episodul al cincilea, când Dusty momeşte o creatură din altă lume. Primul episod din sezon, cu copiii îmbrăcaţi ca vânătorii de fantome din Ghostbusters a fost adorabil. Şi sala de jocuri!
Dar mai e o convenţie mai puţin plăcută şi anume sexismul tipic anilor ’80.
Nici măcar nu mă refer la dicuţiile de vestiar ale băieţilor adolescenţi, ci la personajul feminin care e un clişeu obosit şi obositor.
Eleven a fost personajul ăsta sezonul trecut. E clarvăzătoare, are puteri paranormale, o tânără fugită de la laboratorul malefic unde se fac experiemente groaznice (care au deschis o breşă într-o dimensiune inversă şi ameninţă orăşelul Hawkins). Michael, liderul de facto al Clubului A/V, era îndrăgostit de ea, în felul acela adolescentin. La sfârşitul sezonului, Eleven dispare din viaţa găştii.
Când apare Max, o tipă nouă, Michael o respinge, provocând o ruptură în grup. Ceilalţi băieţi vor să o includă, dar nu şi Michael. Mike ştie secretul cluburilor de băieţi de la începutul timpurilor: poate exista o singură fată. Fetele nu sunt oameni cu personalităţi şi complexităţi individuale, sunt fete.
Ştiu că mulţi vor zice că e reprezentativ pentru epocă sau că e un fel de comentariu, dar nu cred că fraţii Duffer au făcut ceva ca să-şi permită asta.
Când Eleven reapare o fracţiune de secundă, în loc să se alăture grupului, o răneşte pe Max din gelozie. Gelozia asta e sugerată foarte clar, din moment ce-i vede pe Mike şi Max interacţionând pozitiv pentru prima dată în tot serialul. Chiar îşi zâmbesc unul altuia. Deci, fireşte, temându-se c-a fost înlocuită în calitate de singura fată din grup, pe Eleven o apucă istericalele.
Stereotipul ăsta e obosit, perimat şi foarte dăunător. Toată viaţa am fost prinsă în modul ăsta de gândire că e loc de o singură fată şi, conştient sau nu, m-am bătut cu alte femei pentru poziţie şi statut social în grupuri dominate de bărbaţi. Şi nu sunt singura: Cecilia D’Anastasio de la Kotaku a scris un articol minunat anul ăsta despre cât de dăunător e modul ăsta de gândire în comunitatea pasionaţilor de jocuri pe calculator.
Mike nu e un băiat rău. E singurul care se împotriveşte ideii de a-şi folosi sora ca monedă de negociere cu băiatul mai mare care lucrează la sala de jocuri. Dar bănuiesc că e mai mult din cauză că e soră-sa şi nu din bun simţ sau simţ al egalităţii.
Îmi place în continuare foarte mult serialul şi apreciez alte clişee optzeciste. Şi totuşi, un sfat pentru producători: dacă vrei să faci un comentariu, trebuie să şi zici ceva. Altfel, nu faci decât să propagi acelaşi rahat la nesfârşit.