La asta s-a rezumat Noaptea Agenţiilor pentru mine.

În caz că n-ai auzit până acum, între toate proiectele gen Noaptea Muzeelor şi Noaptea Galeriilor  s-a creat şi Noaptea Agenţiilor, o noapte în care fiecare agenţie de publicitate, PR şi marketing dă o chermeză mai mult sau mai puţin corporatistă la care poate veni oricine moca.

În alţi ani m-am ferit de evenimentul ăsta, pentru că-mi imaginam mereu că e o atmosferă d-aia rigidă de cocktail party business peste tot (din câte mi s-a povestit, chiar aşa e prin câteva locuri). Dar o amică publicitară mi-a spus c-a tras cele mai demenţiale beţii la Noaptea Agenţiilor, aşa c-am decis să merg pe mâna ei anul ăsta, ca să vă arăt cât de bine te poţi îmbăta cu publicitarii.

Pentru că în general sunt sceptic în legătură cu promisiunile că ceva o să-mi placă, m-am armat cu vreo două beri la bord pe stomacul gol, un pachet de ţigări pe care să-l fumez ca să evit conversaţiile şi o doză sănătoasă de insolaţie. Traseul propus de tipa asta (după criterii etilice) era Saatchi, Publicis, Grey-G2 şi într-un final noaptea se termina la Graffiti BBDO, pentru că aveau cele mai confortabile canapele pe care să adormim beţi rangă. Mi-a spus cu regret că cele mai tari agenţii de anul trecut, Leo Burnett şi Propaganda, nu dădeau petrecere anul ăsta.

Am ajuns la Saatchi în jurul orei opt. Era cam fix de ce mă temeam. În curtea sediului lor corporate se adunase lumea la o petrecere pe muzică de club: tipi cu cămăşile-n pantaloni, câteva tipe care păreau că se aranjaseră toată săptămâna pentru evenimentul ăsta, oameni cu copii care veniseră să facă act de prezenţă şi centrul atenţiei şi fotografiilor, una care rotea nişte poiuri colorate, ca-n Vamă. Şi nici nu puteam să plec de acolo, că aşteptam nişte prieteni.

Din fericire am aflat că alcoolul moca de acolo nu împlica doar beri la 0,33, ci şi tărie. Am băut în regim de mitralieră câteva pahare de votcă cu suc de portocale. Eu eram ţăranul ăla care tăia mereu coada şi-l rugam p-ăla de la bar să dubleze cantitatea de alcool, ca să nu fac două drumuri degeaba. Într-un final au venit şi prietenii ăia pe la ora zece şi am evacuat locul cu vreo două pahare de băutură, ca să am cu ce să întreţin buzz-ul meu până ajungeam la Publicis.

N-am mai mers la Publicis, pentru că ne era lene să umblăm mult pe străduţe şi pentru c-am înţeles că acolo era doar cu invitaţie. Mi s-a povestit însă, că a cântat raku, după ce a atenționat pe toată lumea că raku se scrie cu literă mică. Am mers la Grey-G2, că era aproape de metrou. Aici atmosfera era ceva mai destinsă (sau doar eram eu oleacă matol) şi aveai mult mai multe lucruri tari de făcut.

Tematica petrecii lor era marea şi plaja. De-asta au adus piscina asta gonflabilă în care se lăfăiau nişte tipi şi panorama aia tropicală cu care se pozau toţi plictisiţii cărora le era dor de Mamaia. Nu ştiu dacă era de la alcool sau de la spoturile alea incinse care imitau Soarele, dar aveam o mare poftă să mă îmbăt în halul în care să le borăsc în piscină.

La doi paşi distanţă era o groapă de nisip pentru amatorii de Vamă, unde majoritatea oamenilor se duceau să scape de greaţa etilică între sticle de bere şi nisip ud. Am vrut toată noapte să zac aici, dar n-am găsit-o liberă.

Aici toţi fotografii documentau promoteriţele astea pentru posteritate şi posterioare. Nu pot să zic că nu-i înţeleg.

Pe lângă buci, nisip şi apă mai aveau şi o masă de ping-pong cu iz litoral, pentru că era mereu atât de scăldată-n beri, că-ţi plutea mingea pe ea.

Per total oamenii erau destul de ok, deşi erau şi p-aici câţiva dubioşi. Cel mai tare om de la Grey mi s-a părut ăsta care umbla cu un manechin într-o mână şi-o bucată de vată de zahăr în cealaltă. Manechinul părea o parte din decorul unui film snuff sau unui videoclip Lady Gaga, iar el părea pus pe treabă.

Am săvârşit şi primul meu  trafic de influenţă ca reporter VICE la buda lor, unde era mereu o coadă de o lungime soră cu moartea. În timp ce mă băgam cu nesimţire în faţa unor fete care moţăiau (era budă comună), m-a oprit un tip cu o mustaţă lipită pe obraz. Iniţial credeam că vrea să se ia de mine că tai coada, dar de fapt era fan VICE şi voia să-mi zică de bine, aşa că l-am convins să mă lase în faţa lui la budă.

Mai ales că aveam nevoie gravă de eliberare. De fiecare dată când vizitam dozatorul de bere luam vreo patru pahare-n braţe „pentru prietenii mei”, din care evacuam vesel cam jumătate, până să ajung la ăia cu care venisem.

Pe la ora unu noaptea s-a închis muzica, semn c-ar fi trebuit să evacuăm. Din păcate am aflat că şi la Publicis şi la BBDO muriseră petrecerile, aşa c-am mai rămas să terminăm tot alcoolul rămas. În jurul orei două tipul care se ocupa de dozator s-a enervat că era plin de nesimţiţi care-i băteau obrazul din toate direcţiile: „De ce nu-mi pui mie, stau aici de-o oră!”, „De ce i-ai lăsat ăluia patru pahare și mie doar unul?”, „Hai, mă, mai repede”. Așa că tipul şi-a băgat pula. Astfel am ajuns alături de vreo 40 de bărbaţi şi vreo trei muieri mai bărbate ca mine într-un duel sub dozator, cu miză pentru cine-şi toarnă primul bere. Am rămas încleştaţi aşa vreo 15 minute. Era ca o orgie, numai fără sex şi de tot căcatul. La final le-am aranjat pe masă instalaţia asta reciclabilă despre efemeritatea alcoolului în secolul XXI şi m-am târât spre casă, că voiau să stingă lumina.

N-am înţeles de ce naibii s-a terminat aşa brusc totul peste tot. În beţia mea mă mai simţeam în stare de vreo două petreceri până dimineaţa. N-am înţeles până a doua zi când m-am trezit vomitiv de mahmur la ora opt, ca să-mi fac o omletă şi să mă spăl, că era vineri şi mai aveam o zi de muncă. Căcat. De acum încolo recomand tuturor alcoolicilor anonimi beţia agenţiilor, doar s-o organizeze naibii vineri sau sâmbătă, că nu mai avem cu toţii ficatul ca la 14 ani.