Tineri români mi-au spus cum îți transmite corpul că mintea ta suferă

irina gache autoare

De mică am tot fost pe la diverși medici când anumite simptome fizice nu-și găseau un diagnostic medical. Am fost internată când eram în școala generală pentru investigații, fiindcă aveam des dureri articulare. În afară de o ușoară cădere de calciu nu mi-au găsit nimic. Apoi, odată cu trecerea timpului, s-au acumulat simptomele fizice, pe care le investigam amănunțit ca o veritabilă ipohondră și mă simțeam puțin mai bine, doar când aflam că de fapt nu am nimic fizic. Abia prin perioada liceului, după moartea celei mai bune prietene, am dat peste un medic de la serviciul de ambulanță, care mi-a spus că simptomele fizice pe care le aveam atunci (palpitații la inimă, pulsul crescut și durere în partea stângă a pieptului) aveau de fapt legătură cu trauma prin care treceam.

„Uneori, prin somatizare, oamenii evită durerea emoțională. Traumele de exemplu pot fi uneori prea puternice pentru a fi exprimate la nivel emoțional și toate emoțiile neexprimate pot să își găsească supape la nivel biologic. Indiferent de vârstă, somatizarea poate fi și o cale inconștientă de a cere ajutor și/sau atenție”, îmi explică psihoterapeutul Mihaela Bălan, de la Asociația On Institute.

Videos by VICE

Am făcut pe atunci un tratament de scurtă durată pentru anxietate și după o perioadă simptomele au dispărut. De-a lungul timpului, în momente de tensiune emoțională, mă confruntam cu diverse simptome fizice, ca palpitații foarte intense, amorțeli de mâini și de față, senzația de arsură la nivelul gâtului etc. Odată începută terapia am conștientizat că aceste simptome sunt de fapt psihosomatizări și am început să le aflu cauzele emoționale.

„Există teorii conform cărora niciun eveniment biomedical nu apare fără repercursiuni în plan psihosocial, la fel cum fiecare eveniment psihosocial poate fi urmat de o manifestare biologică, într-o formă mai ușoară sau mai severă. În cazul persoanelor cu tulburări somatoforme, dificultățile din viața lor nu se manifestă ca probleme în relație, depresie, anxietate etc., ci prezintă numeroase simptome fizice”, explică Bălan.

După ce am început să descopăr cauzele somatizărilor în terapie, m-am întrebat care sunt experiențele altora care au trecut prin lucruri similare și cum le-au dat de cap.

Robert, 33 de ani

Cum a început: Mereu am fost un ipohondru moderat, m-am gândit foarte vag întotdeauna că ar fi nasol să am ceva grav, iar de câțiva ani tata a fost diagnosticat cu cancer de prostată, care nu e grav, dar cred că m-a afectat asta.

Ce se întâmpla cu mine: Anul ăsta m-am speriat foarte tare fiindcă mi-au apărut tot felul de simptome ciudate: durere de abdomen, stres și anxietate; am început să nu prea mai dorm, deși nu am avut niciodată probleme cu somnul. Începusem să mă trezesc după una-două ore de somn, transpirat și înspăimântat. Am avut vreo cinci nopți în care dormeam o oră, mă trezeam ud leoarcă, adormeam iar, după care de la patru dimineața nu mai puteam să adorm. I-am spus soției că sunt agitat fiindcă mă anunță corpul că am o boală. Urinam des și îmi trecuse prin minte că aș avea și infecție urinară; analizele aveau să-mi iasă bine.

Ce am făcut: Am fost să-mi fac analizele și doctorul mi-a pus diagnosticul de „sindrom pelvian abdominal inflamabil”. Analizele mi-au ieșit ok și mi-a dat un tratament pe baza de plante și mi-a spus: „Stai calm, nu ai nimic”. M-am calmat pe moment, dar apoi iar n-am putut să dorm, așa că am fost la un psihiatru care mi-a spus că sufăr de anxietate generalizată și mi-a dat un antidepresiv, un somnifer la nevoie și Xanax, când simt că e necesar.

Problema, după spusele medicului psihiatru, era starea de agitație care nu mă lăsa să dorm, așa că tratamentul m-a liniștit și mi-am revenit. Nu am făcut terapie, dar când voi găsi un terapeut bun, sunt dispus să merg. În revenire m-au ajutat somnul și părerile medicilor care mi-au confirmat că nu am nimic, plus viața ok pe care o am, fără episoade care să mă macine.

Ce spune psihologul: „În ultima revizuire a Manualului de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale (DSM-5) termenul de ipohondrie a fost eliminat și în momentul de față se vorbește despre tulburări cu simptome somatice și tulburări conexe. Dintre acestea, poate cea mai apropiată de ceea ce defineam înainte ca ipohondrie, ar fi tulburarea de anxietate față de boală, care presupune o îngrijorare excesivă legată de starea de sănătate sau o preocupare exagerată de a avea o boală, în lipsa unor simptome fizice, sau atunci când acestea sunt foarte reduse. Este importantă evaluarea corectă a unui medic psihiatru, pentru diferențierea între diversele tipuri de tulburări, conform DSM-5.”

Cristina, 33 de ani

Cum a început: Somatizările au început când aveam 29 de ani, după ce rămăsesem singură după o relație de cinci ani. Într-o zi, în timp ce conduceam spre job, am simțit că nu am aer și am făcut un atac de panică, despre care nu știam nimic pe atunci. M-am liniștit, dar următoarele zile am început să mă simt iar rău. Am fost la spital și mi-au pus diagnosticul de astm, mi-au dat tratament cu Cortizon, bronhodilatatoare și anti-alergice, despre care aveam să aflu ulterior că agravează starea de anxietate.

Ce se întâmpla cu mine: În timp, am devenit abonată la Urgențe fiindcă aveam tot mai des senzația de sufocare. Doctorul care m-a diagnosticat m-a ascultat doar la plămâni, mi-a făcut un test de alergie și nicio altă investigație. Alți pneumologi îmi dădeau același tratament la diagnostic. Am fost și internată de trei ori pentru diverse investigații și într-un final am dat peste un doctor pneumolog tânăr care mi-a făcut și radiografie/CT și alte investigații și mi-a spus că nu am astm.

M-a trimis și la infecțioase ca să elimine posibilitatea unei bacterii, după care a concluzionat că problema mea era pe fond nervos, de stres.

Ce am făcut: Ajunsesem rău, nu mai puteam ieși din casă nici până la magazin și nu mai lucram de patru luni. M-am dus la psiholog fiindcă trebuia să mă întorc la muncă, iar pneumologul care mă diagnosticase cu astm mi-a spus să renunț la jobul de hairstylist fiindcă face răul astmului. Asta m-a adâncit în depresie. Psihoterapeuta mi-a recomandat și o psihiatră pentru un tratament care să mă pună mai repede pe picioare. După ce i-am spus prin ce am trecut, m-a îndrumat să renunț la tratamentul pentru astm și mi-a dat unul cu Seroxat și Xanax, fiindcă aveam un episod anxios cu atacuri de panică. Într-o săptămână eram din nou pe picioare și mă întorsesem la job. M-a ajutat mult tratamentul să realizez că totul era în capul meu și astmul nici nu exista. Mi s-a părut foarte trist că, deși te afli într-o situație delicată, medicii te pot îmbolnăvi și mai tare, fiindcă unii dintre ei tratează cu multă superficialitate cazurile. Somatizările au dispărut, dar îmi continui tratamentul psihiatric și vreau să mă întorc și la terapie. Am observat că mă ajută mult plimbările dese în aer liber și cei doi căței adoptați cu fosta iubită.

Ce spune psihologul: „Este bine să ții cont că intervenția medicilor este necesară înainte de a concluziona că ai de a-face cu somatizări, pentru a te asigura că nu există un alt factor perturbator sub forma unei afecțiuni fizice. Clienții ajung să fie sfătuiți sau să apeleze ei înșiși la un psihoterapeut după ce cadrele medicale au eliminat în urma examenelor de specialitate orice cauză pur medicală a simptomelor. În același timp, un psihoterapeut va recomanda unui client ce menționează în terapie simptome biomedicale să consulte un medic pentru a exclude o potențială boală”, spune psihoterapeuta Mihaela Bălan.

Marius*, 38 de ani

Cum a început: Primele somatizări au apărut când aveam 18 ani, după ce aflasem că în urma unui control bunicului meu nu i s-a mai dat mult de trăit. M-a dat peste cap atitudinea doctorului, care după spusele bunicii mele, a fost brutal: „Vin tineri de 20 de ani plini de cancere și mor, ce vă mai așteptați de la soțul dumneavoastră”. Dincolo de astea, m-a șocat ideea că tinerii mor și nu se poate face nimic, iar asta mi se părea inacceptabil. În vara aia mă pregăteam pentru facultate, iar într-una din zile am început să simt o durere ușoară în capul pieptului care nu a mai trecut. Am bănuit ce-i mai grav și credeam că am o boală de inima. Nu am spus nimănui nimic și-mi imaginam că dacă merg la medic, verdictul va fi nasol. În toți cei trei ani de studenție am stat cu teama că nu voi prinde 30 de ani. Durerea nu era acolo mereu, dar când își făcea apariția cădeam în melancolie sau mă prefăceam că nu o simt, dacă eram într-un cerc de prieteni.

Ce se întâmpla cu mine: Când am ajuns la Master am început să mă simt foarte rău. Nu mai reușeam să citesc fiindcă îmi aluneca privirea pe deasupra paginilor, iar durerea era foarte apăsătoare, exact cum înțelesesem că ar fi un atac de cord. Am ajuns la urgență, mi-au făcut un EKG și nu mi-au găsit nimic în neregulă. Pieptul încă mă durea, dar ma simțeam eliberat că nu fusesem condamnat la moarte. Am mai fost la alți cardiologi, iar durerile s-au rărit până au dispărut, însă frica de boală a rămas acolo. Am avut și dureri de cap dese și de stomac, despre care am bănuit la fel, că sunt simptome a ceva grav, dar nu-mi mai era teama să mă consult cu medicii, dar niciunul nu m-a îndrumat către psiholog sau psihiatru.

Ce am făcut: Pe la 30 de ani, după o despărțire, am început din nou să mă simt rău, abia mă mai țineam pe picioare, aveam stări de leșin, amețeală, oboseală și picioare grele. Am fost la un spital mai de soi și medicul s-a prins că este vorba de anxietate și m-a trimis la psihiatru. Acesta mi-a dat un pumn de pastile și mi-a spus să trec pe la el în șase luni. N-am luat medicamentele fiindcă m-am panicat după ce am citit despre ele pe diverse forumuri. Astfel, frica mea de boli organice s-a transformat într-una de boli psihice, care s-a intensificat după tentativa de suicid a mamei fostei iubite. Fiindcă începusem să mă panichez că poate o să fiu și eu în punctul suicidului, am ajuns la psiholog, care tot încerca să mă convingă că nu sufăr de depresie, noua mea obsesie. Între timp am mai fost la doi psihiatri și mi-au pus diagnosticul de tulburare anxioasă și mi-au dat doar antidepresive, care au funcționat. Iau un Seroxat pe zi și somatizările au dispărut, dar revin când încerc să întrerup tratamentul. Fac terapie din când în și nu prea mai somatizez, ci mă confrunt cu stări de frică pură.

Ce spune psihologul: „Fiecare caz este unic și modul de abordare va fi diferit. Se poate lucra pe depistarea momentului în care primele simptome au apărut și a evenimentelor conexe cu impact emoțional din acea perioadă și care au urmat; sau se poate discuta despre mecanismele de a face față la factori de stres și însemnătatea transgenerațională a acelui simptom. În unele cazuri se poate pur și simplu lucra pe acceptarea nesiguranței ce apare ca urmare a nedescoperirii unei cauze medicale clare sau pe limbajul clientului și exprimarea sa emoțională și nu doar fiziologică.”

Oana, 30 de ani

Cum a început: Primul atac de panică l-am avut în metrou, în vara după Colectiv, după ce mi-am dat seama de pe urma evenimentului cât de fragili suntem în fața morții. Se oprise trenul între stații, se stinsese lumina, iar nimeni nu anunțase nimic. Când a pornit metroul a intrat mult fum pe geam și paznicul alerga să închidă toate geamurile, iar eu m-am gândit că voi muri în tren, înecată cu fum.

Ce se întâmpla cu mine: Odată cu un nou job în proiectare, am început să fiu din ce în ce mai stresată și nu mai puteam să dorm noaptea, plus că începusem să simt și unele senzații fizice. Am simțit că-mi amorțește mână dreaptă până la față, aveam stare de leșin, amorțeală pe partea cu mână și senzația că ies cumva din mine. Am fost la Urgență și mi-au spus că am probleme cu zona cervicală. Am luat tratamentul prescris de doctor, dar cu fiecare zi începusem să mă simt mai rău: că-mi pleacă mână, gâtul, capul din corp, devenisem palidă și tremuram de frică. Am fost internată și la Neurologie unde mi-au făcut mai multe investigații. Acolo mi-a pus o doctoriță diagnosticul de anxietate. Mi-au dat să iau Xanax pentru zece zile. Nu am vrut să continui tratamentul după ce am citit pe net despre efectele secundare, așa că am decis să iau pastile din plante, care nu m-au ajutat decât trei zile, după care am început să am palpitații, la care eram atentă non-stop. După ce mi s-a făcut rău la muncă, m-a dus o colegă la Spitalul Elias și tipul care era de gardă mi-a spus că am atacuri de panică. Am fost și la o psihiatră care mi-a dat să iau Xanax la nevoie. Am fost și la cardiolog și mi-a spus că e musai să-mi rezolv anxietatea cu psihoterapie. Prin intermediul familiei am ajuns la o clinică privată la un neurolog care mi-a explicat mai multe despre efectele medicamentelor și așa am decis, în mediu cu oamenii în care aveam încredere, că am nevoie și de ele.

Eram în depresie și nu mai făceam față la toate durerile fizice, fiindcă eram convinsă că am o boală gravă pe care nu mi-au descoperit-o la analize.

Ce am făcut: Momentan merg de două luni și jumătate la o psihiatră din București și urmez tratamentul cu Cipralex, o pastila de 10 mg pe zi. Psihiatra mi-a recomandat la rândul ei o psiholoagă minunată și am început și terapia. Încă mai am dureri în piept, dar pot coincide și cu faptul că m-am apucat de cățărat și pot fi legate de asta. Când am gândul negru, observ că reușesc să vorbesc cu mine însămi și să-mi spun că nu am nimic grav și că posibilitatea să fac un infarct e mică. Sunt la început cu psihoterapia și probabil urmează să descopăr multe lucruri despre mine.

Ce spune psihologul: „Simptomele exprimate de clienți pot avea cauze biologice, psihologice sau interpersonale. De aceea, pe lângă recomandarea de a apela la un specialist, terapeutul ar trebui să asculte simptomele și să vadă dacă acestea au vreun înțeles simbolic sau metaforic la nivel emoțional pentru client sau pentru familia acestuia.”

*Unele nume au fost schimbate la cererea intervievaților. Relatările din articol au fost modificate pentru claritatea textului.

Pe Irina Gache o poți urmări pe Facebook și Instagram.

Editor: Iulia Roșu

https://www.facebook.com/viceromania/