M-am întors în Cernavodă să văd cum s-a schimbat singurul oraș cu centrală nucleară din România

„Înapoi acasă” este o serie în care autori VICE România se întorc în orașul natal ca să vadă cum s-au schimbat locurile în care au copilărit, s-au îndrăgostit sau s-au îmbătat prima dată.

Cernavodă e un oraș cu aproape 20 de mii de locuitori. Se laudă cu o centrală nucleară, cu o statuie urâțică din neolitic, ce arată ca un nene care-și contemplă viața pe veceu, cu un pod construit acum o sută și ceva de ani de Anghel Saligny unde, vară de vară, populația muncitoare a României merge disciplinat în coloană să ajungă la mare, și cu două semafoare, care nu funcționează decât în timpul săptămânii, dimineața.

Videos by VICE

Da, Cernavoda are ceea ce se numește „oră de vârf”. Deși asta s-ar putea ca să fie din cauză că 10% din populație lucrează în același loc. La centrala nucleară, desigur.

Este și locul în care am crescut, m-am dat prima oară cu sania și am plâns la Titanic la cinema. Dar, cel mai important, este locul din care mi-am dorit toată adolescența să plec și unde nu m-aș mai întoarce să locuiesc nici dacă ar veni apocalipsa zombie și, din cauza radiațiilor, cumva toți oamenii de acolo ar fi imuni.

Ca să văd cât de mult s-au schimbat lucrurile în cei zece ani de când n-am prea mai avut treabă prin Cernavodă, am decis să fac un popas acolo pe drumul dinspre mare, să-i arăt și câinelui meu cum e viața într-un oraș în care nu trebuie să faci slalom printre mașinile parcate pe trotuare în drum spre parc.

N-am reușit decât parțial: în orice punct din oraș ne-am dat jos din mașină și am decis s-o luăm la pas, am fost înconjurați instantaneu de o haită de câini vagabonzi. Chiar și în centru, în fața primăriei.

Clădirea asta e în construcție din 2000.

Orășel de provincie cu moț

Numele orașului înseamnă „apa neagră” în slavonă – ne învățau la școală. Nouă ne place, în funcție de context, să-l articulăm – Cernavoda – ca pe un substantiv comun. Îmi place să cred că e o dovadă de afecțiune.

Sunt două chestii pe care le învățam la școală: că orașul are o istorie foarte veche, de care trebuie să fim mândri, și că țoalele de banchete și petreceri se cumpără doar din Constanța.

De altfel, majoritatea cetățenilor orașului își făceau cam toate cumpărăturile de acolo, motiv pentru care primul hypermarket din oraș, un Penny amărât, s-a deschis când eu deja eram la facultate. Îmi amintesc și acum excursiile săptămânale cu ai mei la Metro-ul din Constanța și la bătrânul Tomis Mall. De altfel, la mine în clasă era suficient să spui două chestii ca sa fii regele coolness-ului: că ți-ai luat blugi de la Motor și că ai fost sâmbătă la disco No Problem. Ambele erau în Constanța.

N-am avut nici baruri prea mișto și nici prea multe chestii de făcut în oraș, în adolescență. Dar asta nu înseamnă că nu se trăia bine. Chestia cu Cernavoda e că multă lume își imaginează un orășel tipic de provincie, mic și decrepit, genul ăla cu populație îmbătrânită sau în descreștere masivă, din care tinerii pleacă pentru că pur și simplu nu există nimic pentru ei acolo.

Mecca noastră: centrala nucleară.

Aici au venit vesticii înainte de 89

Ei bine, Cernavodă e complet ieșit din tiparele astea, dintr-un motiv foarte simplu: e orașul în care funcționează singura centrală nucleară din România, care asigură cam 18% din consumul de energie electrică a țării. Și care a fost construită de canadieni.

Practic, în perioada cea mai nasoală a comunismului din România, în orășelul ăsta de provincie venea un aer rece și proaspăt tocmai din Canada. Printre casele și blocurile de patru etaje care domină peisajul cernavodean, personalul de la centrală avea propriul lui cartier, de căsuțe, care și acum arată de parcă e scos din filmele cu suburbii americane și poartă în continuare denumirea generică de Campus.

În Campus, azi nu prea mai sunt canadieni – majoritatea clădirilor sunt locuite de angajați ai centralei. Dar, înainte de 89, acolo exista o alimentară unde chiar se găsea de mâncare. Și chiar dacă oamenii interacționau cu canadienii în mare parte doar la muncă, au învățat câte ceva de la ei. Ceva mentalitate vestică s-a luat și pe hainele cernavodenilor, chiar și într-un sistem care nu prea încuraja treaba asta.

În plus, o astfel de entitate industrială, mai ales dacă funcționează bine-mersi, nu pe gaură, ca minele sau combinatele aflate în paragină printr-o mulțime de orășele din țara asta, schimbă cu totul felul în care un oraș se dezvoltă și funcționează. Aproape 2 000 de oameni din Cernavodă și din orașele învecinate (Medgidia, Constanța, Fetești) lucrează la centrală. Practic, întreaga economie a orașului are parte de un boost constant: unde oamenii au de lucru, trebuie să și consume.

Mai mult, podul peste canal (terminat în 2002), liceul, mai multe școli și grădinițe – toate au fost construite sau renovate în anii 90 pentru a face orașul mai atractiv pentru potențialii angajați ai centralei. Școala în care am învățat eu era nou-nouță. La fel și blocul în care am locuit, ca multe altele din cartierul meu, aflat la cinci minute de centrul orașului.

În Cernavodă au existat și alte două fabrici, care între timp au decedat: o fabrică de ciment (deschisă în 1899, închisă cam când a început construcția centralei nucleare) și o fabrică de pâine. Fabrica de ciment e acum abandonată, iar în locul fabricii de pâine e un hypermarket. Treceam pe lângă fabrica de pâine în fiecare zi în drum spre școală – mergeam pe jos cam jumătate de oră, pentru că orașul nu avea (și nici nu are) autobuze sau alte mijloace de transport în comun.

Autoarea, în fața licelui. Fotografie din arhiva personală

Columbia și Yahoo în micul meu oraș

Să crești în Cernavodă putea să fie și bine, și rău. Unii dintre noi voiam să plecăm de acolo încotro vedeam cu ochii. Alții s-au mulțumit cu un job într-un loc de bun simț, o casă cumsecade, copii, credite și all inclusive în Bulgaria. Un trai decent.

Spre deosebire de multe alte orășele din România, în Cernavodă asta chiar nu era o chestie de neimaginat – aveai șanse mai bune decât ai fi avut în Medgidia, spre exemplu, la doar 20 și ceva de kilometri depărtare, care era exact genul ăla de orășel mort din punct de vedere economic, cu o medie de vârstă matusalemică și unde realmente nu prea ai fi avut din ce să trăiești.

La fel ca mine, o parte din colegii mei de școală generală au plecat la licee din Constanța, ca să vedem ce altceva mai e interesant pe lumea asta.

De altfel, n-aveam pe unde ieși în Cernavodă, iar vacanțele de vară erau, din cauza asta, interminabile. Dacă voiai să te distrezi puteai să stai la vreo scară cu prietenii din cartier, să joci fotbal sau să bei ceva la vreuna dintre cele câteva cârciumi din oraș. Care, pe vremea aia, se numărau pe degetele de la o mână și erau de două feluri: genul ăla de pizzerie/restaurant unde mai vin și părinții tăi și unde se țin diverse sindrofii sau bombe dubioase în care nici nu aveam curaj să intrăm, pentru că se zvonea că sunt populate de faimoșii pești cernavodeni care mai apar din când în când la știri cu merțanele lor, pe la vreo înmormântare luxoasă.

Și, cumva, toate lucrurile în Cernavodă aveau niște nume amuzante, ceva între anii 90 și un soi de folclor urban provincial: restaurantul La Șerif (așa îl chema pe patron și nu, nu era un vreun saloon), cartierul Columbia (de la numele fostei fabrici de ciment) – pe vremea aia un cartier rău famat; banchetul dintr-a opta l-am făcut într-un soi de salon căruia oamenii îi ziceau Crocodilul Verde; iar la un moment dat, undeva la marginea orașului, a apărut un restaurant de nunți, cu hotel, care nu numai că se chema (și se cheamă în continuare) Yahoo, dar imediat după inaugurare folosea inclusiv sigla brandului.

Stadionul pe care a cântat Andre.

Când am urcat pe scenă la Zilele Orașului Cernavodă

Dar asta n-a stat în calea unor evenimente care mi-au marcat copilăria, precum faimosul concert electoral de pe stadionul orășenesc (cu ocazia alegerilor locale din 2000), când trupa Andre a venit la eveniment cu elicopterul, ca Michael Jackson. S-au lăsat așteptate până la 12 noaptea și au făcut playback, dar hei, la cât de multe chestii se întâmplau atunci în oraș, concertul ăla a fost subiect de conversație luni întregi în școală.

Sau prima bere pe care am vărsat-o în poala unui client, pe la 16 ani, când m-am angajat ca ospătăriță în vacanța de vară la Samsara, unul dintre cele trei restaurante din oraș, ca să strâng bani de o chitară. Iar cu unii dintre clienți făceam schimb de CD-uri și casete piratate. Fără jobul ăsta ar fi trecut mult mai mult timp până să-l descopăr pe Kurt Cobain (nu râde, lucrurile astea ajungeau mai greu în provincie, mai ales când majoritatea colegilor tăi ascultau cu pasiune manele).

Când am plecat din Cernavodă, în 2002, am lăsat acasă, la ai mei, doi papagali care-mi mâncaseră corniza și tapetul. Iar când au plecat și ai mei definitiv din oraș, apartamentul în care am crescut a fost cumpărat de niște vecini și cu el s-au dus cam toate suvenirurile mele din adolescență și copilărie.

Dar mi-a rămas amintirea multor nopți pe care le-am petrecut pe balconul de la sufragerie – aveam o priveliște mișto, înspre pod și gara aflată pe partea cealaltă a canalului Dunăre-Marea Neagră – unde ascultam trenurile sau pe HIM la walkman.

Așa se vede de pe fostul meu balcon. I-am rugat pe actualii locatari să mă lase înăuntru ca să fac poza asta.

Câțiva ani mai târziu, prin 2008, m-am întors în Cernavodă. Mă plimbam prin țară cu trupa în care cântam la bass, pe vremea aia, și-am acceptat să participăm la Zilele Orașului. Așa că ne-am urcat pe scena amplasată în mijlocul orașului și-am cântat în deschidere la Proconsul. A fost cel mai mare public în fața căruia am cântat vreodată – mii de cernavodeni m-au făcut să mă simt ca la Zoo. De partea cealaltă a gratiilor.

Primăria din Cernavodă.

În anii 2000 aveam o vorbă: „Dacă faci baie în canal, îți cade părul de pe picioare”

Iarna ne dădeam cu sania pe una din străzile care coborau din vârful dealului (tot orașul e pe dealuri, ca să ajung la școală trebuia să urc unul în fiecare zi), pentru că nu prea erau mașini. Vara aveam câțiva prieteni la bloc cu care ne jucam de-a Cireșarii și cu care am încercat odată să construim o plajă lângă bătătorul de covoare. Am săpat tot pământul dimprejur și am jurat că aducem fiecare, de pe plajele din Mamaia, unde mergeam în weekend cu părinții sau, mai târziu, cu colegii de liceu, câte o sacoșă cu nisip. Da, eram niște romantici incurabili, dar când locuiești într-un oraș cu atât de puține chestii de făcut, nu te poți baza decât pe propria imaginație.

Ocazional, colegii mei înotau în canal, dar întotdeauna am fost sigură că din apa aia nu ieși fără bube și ciuperci. În plus, se zvonea că e iradiată și gluma noastră preferată era că-ți cade părul de pe picioare dacă faci baie acolo.

Ce-a fost și ce-a rămas

Prima chestie pe care mi-o amintesc din liceu, atunci când am început școala în Constanța, au fost miștourile: că noi la țară, în Cernavodă, mâncăm mămăligă cu ceapă. Ceea ce era ciudat pentru mine, pentru că nu mă percepusem niciodată ca fiind de la țară. Dimpotrivă. Din multe puncte de vedere Cernavoda, așa cum era ea atunci, era mai curată și mai îngrijită decât Constanța.

Sentimentul ăla de comunitate de oraș mic îmi dădea un confort pe care nu cred că l-am mai avut vreodată în viață după ce am plecat.

Unele lucruri s-au schimbat destul de mult în ultimii ani. Centrul orașului, de exemplu, odată o stradă plină de găuri și clădiri istorice neîngrijite, la parterul cărora funcționau bătrânele magazine turcești, unde găseai laolaltă tampoane, bling-uri, haine și parfumuri ieftine, acum e o stradă pietonală.

Eu, Asimov și pietonala.

Cinematograful unde am plâns la Titanic și la Armageddon, în timp ce-mi clănțăneau dinții de frig și-n miezul verii, a fost retrocedat și a fost închis – sincer, nici n-am mai reușit să-l identific pe strada principală. A trebuit să sun o prietenă care a mai locuit o vreme acolo ca să-mi explice că a fost complet ras de pe fața pământului și transformat într-un restaurant. Sau patiserie? Cine mai știe.

Străduța pietonală din centru e însă îngrijită, chiar dacă e străbătută periodic de haite de câini vagabonzi. Mă rog, atunci când nu se inundă. Ceea ce se întâmplă cam o dată pe an, când se revarsă canalul de care e separată doar de vreo câteva sute de metri și un parc. Iar inundația, în centrul orașului Cernavodă, nu înseamnă cizme și pelerină. Înseamnă barcă gonflabilă și „Bă! Unde mi-e mașina?”.

Parcarea veche. Fotografie din arhiva personală

Cele trei cârciumi pe care le știam au devenit vreo zece și, în sfârșit, au apărut și niște baruri unde puștimea de liceu se poate duce să bea și să fumeze liniștită, fără să se simtă ori ca la o ieșire la pizza cu părinții, ori într-o bombă afumată de maneliști.

Orașul s-a înverzit, fațadele clădirilor au fost renovate, iar parcul central arată cât se poate de decent. Totul are acum o patină de nou – de termopan, de var proaspăt, de dale recent șlefuite. Liceul e împrejmuit de garduri înalte – nici n-am reușit să intru înauntru pentru o poză.

De altfel, copiii nu mai migrează cu atâta patimă înspre liceele din Constanța – nu mai au de ce, orașul s-a conectat suficient de mult la restul lumii ca să fii sigur că poți intra la o facultate bună și dacă rămâi acolo. Ba chiar unii din colegii mei, care au terminat facultăți prin București și au muncit o vreme aici, au decis să se întoarcă, pentru că e – simplu – mai liniște.

Unul din cele două semafoare din Cernavodă.

Nu se trăiește și nu s-a trăit niciodată rău în Cernavodă. E un loc bun unde să-ți întemeiezi o familie. E safe, nu e complet imposibil să-ți găsești un job ok, are școli și grădinițe bune, nu alergi după locuri de parcare și nu stai în trafic. Când ai chef de o ieșire, îți duci familia la mall în Constanța sau la plajă, sau chiar la vreun restaurant (faci maximum 40 de minute pe autostradă, cam cât îți ia din Otopeni până în centrul Bucureștiului).

Atâta doar că, la sfârșitul zilei, trebuie să ai un soi de chimie cu orașul în care trăiești. Cernavoda o să fie mereu orașul copilăriei mele, dar niciodată nu m-am potrivit prea bine acolo. M-a scos întotdeauna din minți rutina aia călduță a vieții de oraș mic.

Acum, acasă e deja altundeva. E discutabil încă unde, dar categoric altundeva.

https://www.facebook.com/viceromania/