Nimeni nu vrea să recunoască, dar muzica hip-hop are un efect îngrozitor asupra tinerilor. Ia gândește-te: ai vândut vreodată droguri?
Chiar dacă erai doar un prăjit care a pus mâna pe o cantitate mai mare de iarbă și a vândut-o la un preț mai mare unor prostănaci din cămin, faptul că ascultai rap te-a făcut să te simți ca un mare șmecher. Muzica ne amăgește și asta e și ideea.
Videos by VICE
În 2014, când s-a auzit despre împușcăturile dintr-un mall din New Jersey, mi-am amintit cum am terorizat un centru de cumpărături în același stil în Grand Theft Auto: Vice City acum vreo zece ani.
Aveam 13 ani, nu pusesem mâna pe un pistol în viața mea și ținteam cu pușca imaginară trecătorii de pe stradă de pe bancheta din spate a mașinii tatălui meu atunci când am fost obligat să mă reintegrez în societate după ce am jucat jocul timp de prea multe ore. Dar asta nu m-a îngrijorat niciodată.
Am avut mereu destulă minte și destul bun simț cât să nu pun mâna pe o armă și să reproduc ororile pe care le văzusem în jocurile video, dar tendința mea de a-mi exersa ținta cu o pușcă imaginară îmi amintește mereu cât de mult ne influențează industria divertismentului.
Filmele pot inspira comportamente deviante
Nu vreau să spun că suntem spălați pe creier inconștient de violența și degradarea din media. Nu suntem și tocmai de aceea există oameni care protestează atunci când grupările conservatoare hotărăsc că filme ca Natural Born Killers inspiră privitorii să comită crime inimaginabile.
Există o listă lungă cu incidente reale asociate cu Natural Born Killers, dar mult mai multe mii de oameni au văzut filmul și nu și-au exprimat dorința de a imita haosul din el. Pentru a-i opri pe moraliști să incrimineze arta sinceră, respingem noțiunea că divertismentul e manipulator, doar din cauză că pe noi nu ne-a făcut să imităm acțiunile pe care le etalează.
Eminem a sintetizat o parte importantă din natura individului
Nu e corect și știm cu toții asta. Adevărul e că arta de calitate poate glamouriza până și cel mai abject comportament uman și din cauza asta putem rezona cu acest gen de comportament.
Nimeni nu înțelege asta mai bine decât Eminem. Mereu a fost foarte conștient de abilitatea lui de a ajunge la miezul identității umane și a știut să folosească asta într-o societate tot mai panicată. Îți amintești cum în „The Real Slim Shady” se lăuda că „îți dă doar lucruri despre care glumești cu prietenii în sufragerie”?
De mai multe ori pe albumul Marshall Mathers, Eminem dă vina pe neglijența părinților pentru activitățile nocive ale tinerilor. Și are dreptate. Dar în sinea lui cred că știe că deși părinții pot fi factori prezenți și pozitivi în viața unui tânăr, cel puțin pentru o perioadă de timp, ei nu pot avea asupra acestuia influența pe care o are un artist rap.
Pentru generația TRL, Eminem a intrat în conștiința publică exact în anii în care ne formam, și a rămas cu noi. Se spune că fiecare generație crește mai repede ca cealaltă și, deși pare o superstiție bătrânească și paranoică, probabil că e adevărată.
Copiii vor rămâne mereu copii, dar adolescenții nu erau total insensibili la pornografie acum câteva generații. Îl aveau drept subiect controversat pe Elvis care dădea din șolduri la TV, nu pe Eminem care le urla în urechi „ură homosexualilor” în școala generală.
Desigur, adolescenții din alte epoci au fost martori la alte nedreptăți și brutalități insuportabile: rasismul instituționalizat, sexismul legal, genocidul, sclavia și așa mai departe. Dar acele atrocități erau înțelese într-un context real.
Divertismentul nu face asta, se vrea un mijloc de escapism și fantezie. Vrei să crezi că propriul tău copil poate sta în fața televizorului să se uite la o persoană care cântă un cântec fără să i se otrăvească mintea. Și totuși, mulți artiști de acum câteva decenii au poluat mintea copiilor, iar Eminem a fost coșmarul oricărui părinte la un alt nivel.
După succesul LP-ului Marshall Mathers – cea mai îndrăzneață, obscenă și șlefuită creație din cariera lui – Eminem a știut ce impact a avut. P
e „Without Me”, primul single de pe albumul următor, The Eminem Show, vorbea despre cum „muzica lui infestează urechile copiilor voștri”. Dar albumul acela a fost doar un punct culminant al unei stări de spirit care era dintotdeauna prezentă. LP-ul Marshall Mathers se deschide cu Eminem care strânge de gât o femeie și își violează mama, cu disclaimerul: „E prea târziu, deja am trei discuri de platină și au avut loc tragedii în două state.” Albumul cu trei discuri de platină despre care vorbește e cel de debut, LP-ul The Real Slim Shady, care, cu un an în urmă, începea cu „Salut, copii! Vă place violența?”
Eminem a fost întotdeauna super conștient de influența muzicii și de rezultatele ei, ceea ce i-a oferit avantajul de a se juca cu mintea celor ofensați și de a testa limitele culturii populare.
Dar cu toate trucurile astea, realitatea e inevitabilă: Eminem nu e doar un tip în căutare de controverse. Gândurile lui, chiar și cele mai sumbre, erau total sincere. De asta și spune în „Real Slim Shady” că „în fiecare om există un Slim Shady care pândește din umbră”.
Nu știu dacă se aplică la toată lumea, dar la mine s-a aplicat. Și nu eram doar un adolescent fără minte spălat pe creier de unul dintre rapperii mei preferați. Eminem spunea căcaturi și făcea căcaturi așa cum mi-ar fi plăcut și mie s-o fac: cu durere în pulă, fără filtru, cu un aer de inteligență provocatoare.
Încuraja subconștientul gândirii umane, iar eu mă identificam cu asta.
Nu vreau să vă spun povestea romantică a unui puștan inspirat de rapperul lui favorit. Influența a fost totuși stângace, dar nu încape vorbă că muzica lui Eminem m-a influențat în mod deschis, pe față, mai degrabă decât în subconștient și a stat o vreme ca un drăcușor pe umărul meu și m-a împins la rele.
În clasa a cincea, am fost atât de fascinat de versurile lui Eminem „m-aș înjunghia cu o țepușă de oțel/ și mi-aș bubui creierii doar ca să văd cum e” pe LP-ul The Slim Shady, încât am căutat cu înverșunare un mod de a obține o experiență similară. Din cauza asta mi-am capsat mâna la școală, în clasă, „doar ca să văd cum e”.
Nici măcar nu m-a durut așa de tare și n-am făcut vreo scenă. Poate că doi colegi au văzut faza. A fost doar o chestie stupidă și inutilă pe care am făcut-o din cauza unui cântec. De acolo a început totul.
Întotdeauna am admirat perspectiva lui Eminem asupra conflictului. Sfatul lui „lasă-i să te jignească mai întâi și apoi reacționează imediat” din freestyle-ul „Fubba U Cudda Cudda”, plus tendința lui generală de a deveni foarte personal și dur în timpul unui conflict, m-a încurajat să am abordarea asta în situații similare până era să-mi distrug de tot unele relații. Din cauza piesei „Medicine Ball” de pe Relapse am fost părăsit, pentru că atunci când îți lași iubita ca să pleci la New York și nu arăți deloc că ești trist din cauza asta, ultimul lucru pe care fata are chef să-l audă e cum cânți tu versuri de genul „îi fac un avort acasă ca Dexter, după care îi scot fetusul și-l mănânc” în noaptea în care pleci și știe că n-o să te mai vadă luni de zile.
M-am luat și la bătaie impulsiv de câteva ori prin cluburi motivat de versuri gen „scoate pistolul la namila idioată de 2 metri” din piesa „Soldier”. Versurile „ecstasy-ul mă face să mă lipesc de tine și să devin sentimental ca dracu’, deși abia ne-am cunoscut, cred că m-am îndrăgostit” din „Drug Ballad”, de pe LP-ul Marshall Mathers, m-au ajutat să nu mă simt deloc vinovat atunci când am testat limitele consumului de MDMA și ignorat pe toată lumea de la o petrecere doar ca să stau de vorbă cu cineva pe canapea ore în șir.
Oricât de fenomen ar fi în muzică, Eminem e și nu e responsabil de ce fac alții
Eminem nu e direct responsabil pentru acțiunile mele, dar mereu m-am folosit de muzica lui drept justificare că acțiunile mele idioate nu erau chiar așa de anormale. După o lungă carieră de rime care lasă impresia asta, tocmai asta lipsește din Marshall Mathers LP 2. Poate că Eminem a vorbit la un moment dat de vene tăiate la mișto, cum zicea el, dar Stan chiar a pus asta în practică dintr-un motiv întemeiat.
Poate e din cauză că ne-am maturizat cu toții un pic, dar Eminem nu mai reușește să planteze gânduri idioate și perverse în creierul copiilor. După ce ai asistat la perioada lui de glorie și a fost trist să-l vezi cum se transformă, pe parcurs, într-un bărbat amărât de 41 de ani a cărui singură calitate e cea de a face rime bune. Dar e ok. Lucrurile se mai schimbă.
În ziua de azi, când Nicki Minaj și J. Cole fac versuri despre împușcături la școală, nici nu clipim. Asta e datorită lui Eminem, e moștenirea lui și ne-o vom aminti mereu, fie că suntem sau nu de acord cu ea. E o formă de progres ciudat, dar foarte autentic.
Eminem ne-a desensibilizat, ne-a făcut conștienți de propriile extreme și a făcut-o atât de bine încât nici măcar el nu ne mai poate șoca deloc. Oricât de nespecial ar suna asta, ultimul impact pe care îl are asupra muzicii și a culturii pop e moștenirea pe care a lăsat-o și nimic din ce face acum nu îi poate lua chestia asta. Eminem nu mai are nimic de dovedit și nu mai are pe cine ofensa.
Ernest Baker e scriitor și locuiește în Los Angeles.