Mi-am cumpărat casă și nimic nu m-a pregătit pentru chinul care a urmat

Piața imobiliară pare c-a luat-o razna și nu ar fi vorba doar de ea, ci de întreaga economie. Nu e ca și cum oamenii nu vor case — latura utilitară a locuințelor e vitală —, ci problema e costul. Și e posibil ca uneori nici garsoniera de 11 mp din Cluj să nu ți-o permiți. Povestea de mai jos îți arată că situația e dură indiferent de țara sau orașul în care ești. Se lasă cu lecții și pentru tine, în cazul în care ești în căutare.

La 24 de ani, cu un venit de 35 000 de dolari pe an ca editor-asistent la un ziar, am cumpărat o casă: un apartament de 70 de metri pătrați în Virginia de Nord. Asta era în 2006, în plină criză imobiliară, practic cel mai nasol moment pentru a cumpăra o casă, mai ales în zona DC, unde prețurile exagerate sunt normale în orice stare a pieței.

Am evitat un împrumut bancar prea mare, pentru că m-au ajutat părinții mei din clasa de mijloc, dar tot a fost o decizie incredibil de proastă.

După mai bine de un deceniu m-am trezit într-o situație oribilă: plin de datorii, asaltat de taxele bancare și incapabil să mă scot din haosul ăsta imobiliar care mi-a afectat complet viața. Chiar dacă țara și-a revenit după criza financiară din 2008, eu tot nu reușesc să ies la suprafață.

E ușor să judeci deciziile care au dus la falimentul meu

Evident, nu câștigam suficient cât să-mi permit locul, iar o carieră în jurnalism nu a fost niciodată populară pentru salariile bănoase. Iar asta când joburile la ziare scădeau și cele din media digitală erau prea puține.

Cu toate astea, părinții mei au tot mizat pe importanța de a avea o casă. Eu le-am spus că auzisem de o bulă imobiliară, dar ei au ignorat asta. Am început să-mi pun problema dacă va trebui să mă mut cu jobul în alt oraș, o posibilitate cât se poate de plauzibilă pentru cineva nou în domeniu ăsta. Însă ei mi-au spus că dacă nu cumpăr atunci, erau șanse mari să nu mai pot cumpăra vreodată.

Nu mai sunt așa sigur dacă avertismentul ăsta m-ar afecta acum, dar atunci a funcționat. În concluzie, eram un tânăr de 24 de ani cu o oportunitate greu de refuzat. Părinții mei urmau să mă ajute să cumpăr o casă.

Cum aș fi putut să refuz asta?

Pe atunci, nu pot spune că eram o persoană disciplinată financiar, poate încă un motiv pentru care nu ar fi trebuit să-mi cumpăr un apartament, dar m-am gândit că, din moment ce ambii părinți, care lucrau în finanțe și au mai lucrat și în domeniul bancher, erau încrezători, atunci lucrurile se vor aranja de la sine. Asta era o vreme în care unii oameni reușeau să facă bani frumoși din închirieri. M-am gândit că aș putea să locuiesc acolo câțiva ani, să mă mut dacă era nevoie și poate să fac și un ban în plus din asta.

M-am înșelat amarnic: încă locuiesc în apartament, dar cu greu. Nu pot să vând locul, pentru că e unul dintre aproape cele 5,5 milioane sau aproape 10% din creditele ipotecare din Statele Unite, adică, în momentul actual, eu datorez mai mult statului decât valorează apartamentul.

Mi-am cumpărat casă și am investit, la propriu, totul în ea

Mă chinui să fac față cu un program de lucru istovitor, într-o încercare disperată să rezist și să evit sechestru. Capitalul pe care l-am adunat se apropie de punctul în care ar putea acoperi valoarea pe care a pierdut-o proprietatea în urma crizei imobiliare, o estimare optimistă. Chiar și după mai bine de un deceniu de dobânzi la un credit ipotecar, ideea de a ieși pe zero și a scăpa de acest apartament sună ca un vis.

Sunt îngrijorat că nu voi ajunge la acel punct și nu mă voi apropia niciodată de faptul că dețin o proprietate în întregime.

Eu admit privilegiu pe care l-am avut să primesc această șansă, chiar dacă nu a fost cea mai bună alegere. Deși nu a fost nevoie de un avans pentru a cumpăra imobilul, părinții mei au depus 5 000 de dolari pe care i-au recuperat după ce am încheiat contractul. Nu foarte mulți tineri de 24 de ani pot face asta pe cont propriu.

Părinții mei m-au ajutat la început cu facturile, în ideea că în câțiva ani mă voi descurca pe cont propriu. Până în 2008, părea o strategie bună, chiar și atunci când criza a decimat valoarea proprietății, scăzând-o cu aproximativ o treime. A fost un an grozav pentru mine, în care am câștigat un venit cu șase cifre mulțumită, în parte, unui avans pentru prima mea carte.

Din păcate, afluxul ăsta s-a încheiat.

În 2015, am plecat de la un post de editor full-time. Știam că e un risc să încerc să acopăr rata, pe lângă alte facturi, dintr-un venit de scriitori freelancer. Inițial, câștigam din freelancing cam cât salariul anterior. Însă deseori plata din partea publicațiilor se făcea cu mult mai târziu față de emiterea facturilor și mă trezeam cu taxe de acoperire de cel puțin 35 de dolari de la bancă. Taxele astea continuau să se adune și eu nu reușeam să pun deoparte bani, chiar dacă câștigam suficient.

Apoi munca mea ca freelancer a cam secătuit pe la începutul lui 2017. Aveam nevoie de un job care să mă plătească suficient cât să acopăr cheltuielile lunare. Așa că în ultima jumătate de an am avut două joburi part time și în timpul liber încercam să fac rost și de joburi ca scriitor.

Momentul în care ai casă, dar și datorii cât nici nu le poți acoperi

Vara asta, am lucrat 60 de zile la rând și astfel am reușit să strâng exact cât aveam nevoie ca să-mi acopăr cheltuielile lunare. Pentru mâncare și alte cheltuieli, practic am trăit din bacșișul primit de la un job. Aici intervin și cheltuielile neprevăzute, plus taxele bancare, care m-au scos complet din schemă. Am rămas în urmă cu ratele, iar dacă nu apare o ofertă de job care să mă scoată din mizerie, nu știu cum o să mai fac față.

Părinții mei s-au pensionat între timp și au un venit fix. Chiar dacă aș vrea să le cer ajutorul, ceea ce nu vreau, nu cred că ar avea cum să mă ajute.

Aș fi okay și cu sechestru, chiar dacă asta mi-ar distruge creditul bancar, dar măcar aș merge mai departe și aș lăsa în urmă haosul ăsta ipotecar. Dar pentru că și părinții mei sunt angajați în achiziționarea apartamentului, sechestrul i-ar afecta și pe ei. Așa că, fără șansa de a mă muta pentru oportunități de job mai bune sau cheltuieli lunare mai mici, continui să rabd.

Îmi asum responsabilitatea pentru stadiul carierei mele. Pot spune cu încredere că trăiesc mai presus de posibilitățile mele, cu excepția că nu pot face nimic în privința asta. Ce mă enervează e că am plătit rate lunare mai bine de un deceniu și tot nu am strâns suficient cât să pot ieși din creditul ăsta. Sincer, cred că mi-ar fi fost mult mai bine dacă aș fi stat în chirie.

A trebuit să cer ajutorul prietenilor, să întreb oamenii de pe Twitter să doneze cât vor și să implor un manager de bancă să îmi elibereze parțial un sechestru pe venitul meu. E jenant. Venitul meu anual nu mă califică pentru statutul de sărăcie, dar îmi imaginez că stresul financiar constant e similar.

Prietenii mei mă sfătuiesc adesea să închiriez, din moment ce chiriile au crescut absurd de mult. Problema e următoarea: suma pe chirie nu-mi acoperă cheltuielile lunare și nici nu pot să închiriez la prețurile de pe piață, pentru că ar trebui mai întâi să renovez și să cumpăr un aer condiționat nou. Nu am bani să fac nicio îmbunătățire acum.

La începutul lui 2017 au fost o grămadă de articole despre cum generația nouă evită să investească în imobiliare. Explicația dată de un milionar australian de care nu am mai auzit vreodată și sper să nu mai aud e că tinerii cheltuie prea mulți bani pe lucruri frivole, precum avocado și cafele scumpe, în loc să strângă banii pentru un avans la o casă.

Nimeni nu a contracarat problemele acestui argument: experții spun că milenialii sunt mult mai cumpătați decât generația anterioară când vine vorba de obiceiurile de cheltuit. De asemenea, nu ajută nici că, de la criza imobiliară încoace, companiile construiesc doar proprietăți scumpe, în niciun caz apartamente pe care tinerii să și le permită.

Experiența de până acum mi-a arătat că cei de generația mea au un motiv al dracului de bun să nu-și cumpere casă: poate chiar știu cum vor să-și trăiască viața și haosul din imobiliare nu-i pe gustul lor.