Te poți baza pe droguri fără să fii dependent

Când am participat la o emisiune radio din Texas în luna mai a acestui an, un ascultător care a sunat a exemplificat o problemă imensă în felul în care vorbim despre dependență în America, unul care are consecințe grave pentru pacienții care suferă de dureri cronice, pentru persoanele cu dependențe și pentru bebelușii expuși la droguri.

Chris, din orașul Houston, a zis că ia de șase ani analgezice opiacee care îi permit să funcționeze la job în ciuda durerilor cronice de care suferă. Dacă nu își ia pastilele, Chris are simptome de sevraj, iar asta îl face să se întrebe dacă nu cumva e dependent.

Această întrebare are consecințe majore asupra sănătății lui Chris, asupra libertății lui și cea a doctorului său. În plus, are repercusiuni importante pentru politica drogurilor. Un răspuns greșit poate băga oameni la închisoare. Și totuși, experiențele derutante precum cea a lui Chris sunt foarte răspândite, conform unui sondaj recent efectuat de Washington Post în cabinetele medicilor din Statele Unite.

Conform felului în care eu văd dependența - și Institutul Național al Abuzului de Droguri e de acord cu mine – Chris nu se califică în această categorie, dacă descrierea situației lui e corectă. Ce a descris el se cheamă dependență fizică, o consecință naturală a consumului regulat de medicamente pe o perioadă prelungită. Prin contrast, dependența psihologică e definită prin consum conpulsiv de medicamante sau droguri în ciuda consecințelor negative.

„Dependența fizică apare des în cazuri în care cineva ia opiacee în mod repetat și renunță brusc", a explicat Nora Volkow, directoarea Institutului Național al Abuzului de Droguri. „Dependența apare doar la persoanele vulnerabile și e un proces lent care poate fi depășit după luni sau ani de zile de tratament persistent."

Cu alte cuvinte, dacă analgezicele îți îmbunătățesc calitatea vieții și te ajută să muncești și să iubești, sevrajul e un simptom al obișnuinței, nu al dependenței. De exemplu, persoanele cu diabet se bazează pe insulină, dar nu sunt dependente de ea, la fel și persoanele care iau anumite antidepresive.

Pe de altă parte, dacă medicamentele îți înrăutățesc calitatea vieții și tu nu te poți abține să nu le iei, asta se cheamă dependență.

Poate părea o diferență trivială sau academică, dar afectează deciziile și politicile medicale în cazul persoanelor precum Chris. De exemplu, dacă i-ar spune doctorului că e dependent, doctorul ar avea obligația legală fie să-i interzică medicamentele, fie să găsească un motiv foarte solid pentru care să continue să-i trateze durerea cu ele, în ciuda dependenței.

Asta pentru că legea le interzice doctorilor să le prescrie opiacee persoanelor dependente – cu excepția cazurilor în care e vorba de metadonă sau buprenorfină. Dacă un doctor știe că un pacient e dependent și continuă să-i prescrie medicamente precum Oxycontin, poate rămâne fără licență medicală. În cazuri precum cel al lui Chris – în care pacientul a folosit cu succes opiacee timp de ani de zile – stoparea tratamentului poate avea drept consecințe multă suferință și anumite dizabilități, și nu „recuperarea" pacientului.

„Chiar și pacienții confundă obișnuința cu dependența și se simt vinovați, au impresia că e ceva în neregulă cu ei", a zis Richard Saitz, profesor de științe umane la Universitatea din Boston. „Sunt tratați ca și cum ar fi ceva în neregulă cu ei, deși nu e nimic în neregulă."

Confuzia asta e rezultatul modului în care oamenii au înțeles dependența de-a lungul istoriei și a unei decizii foarte nefericite luată de comitetul anti-drog în anii '80. Pe vremuri, obișnuința era considerată identică cu dependența, în parte pentru că simptomele de sevraj fizic pot fi cuantificate obiectiv, iar cercetătorii încercau să micșoreze subiectivitatea.

Conceptul de dependență ca nevoia de medicamente pentru evitarea sevraului era bazat pe observarea persoanelor alcoolice sau dependente de opiacee. Aceste persoane au simptome de sevraj fizic foarte vizibile: tremurături, transpirație abundentă, vomă și diaree, halucinații.

Prin contrast, cocaina nu are astfel de simptome evidente: deși persoanele care renunță la coca devin iritabile și tânjesc la o doză, nu arată bolnavi și nici nu se poartă ciudat.

Această diferență a dus la dezvoltarea credinței că există două aspecte separate ale dependenței: dependența fizică și dependența psihologică – o idee care a rămas populară în mintea publicului până în ziua de azi.

Pe atunci, dependența fizică era considerată mai gravă, la fel și dependențele care aveau simptome de sevraj fizic. Dar drogurile care cauzau doar dependență psihologică erau considerate mai puțin periculoase: un articol din 1982 din Scientific American susținea că consumul de cocaină era la fel de adictiv ca și cipsurile.

Apoi, bineînțeles, a apărut crack-ul, care cauzează una dintre cele mai puternice dependențe. Cercetătorii și-au revizuit opiniile și au realizat că esența dependenței e dorința de a continua consumul indiferent ce s-ar întâmpla – chiar dacă nu ai simptome fizice când încerci să renunți.

Din păcate, când comitetul anti-drog a convenit să updateze manualul în anii '80, n-au căzut de acord asupra unui diagnostic medical potrivit. Mulți au fost în favoarea clarificării dependenței, dar altora li s-a părut un termen stigmatizator. Astfel, eticheta de diagnostic a devenit „dependența de substanțe".

Chuck O' Brien, professor de psihiatrie la Universitatea din Pennsylvania, a fost unul dintre membrii acelui comitet. Într-un editorial publicat în 2006 în American Journal of Psychiatry, el și co-autorii au scris: „Experiența din ultimele două decenii au demonstrat că decizia respectivă a fost o greșeală gravă, care a avut ca rezultat o mare confuzie în ce privește diferența dintre dependență și obișnuință, adică adaptarea fiziologică normală la consumul repetat al unui medicament."

Editorialul concluziona: „E clar că posibilele consecințe negative ale acestei confuzii au fost complet subestimate, pentru că, în multe cazuri, doctorii le retrag medicamentele unor pacienți de teamă că aceștia ar suferi de dependență, când, de fapt, e vorba doar de obișnuință."

Iar asta nu e singura problemă cauzată de această confuzie. În primul rând, dacă dependența și obișnuința sunt considerate identice, atunci tratamentele cu buprenorfină sau metadonă – singurele tratamente care reduc riscul de deces prin supradoză cu cincizeci de procente – nu fac decât „să înlocuiască o dependență cu alta", cum susțin adesea criticii.

Dar dacă dependența e înțeleasă după definiția corectă - și anume, consum compulsiv în ciuda consecințelor negative – tratamentul cu metadonă sau buprenorfină nu poate fi considerat dependență. Acest tratament înlocuiește consumul compulsiv de droguri nocive cu o simplă dependență fizică. Iar asta nu reprezintă o problemă, dacă pacientul are la dispoziție o sursă sigură care îi furnizează medicmantele necesare.

Perspectiva corectă asupra dependenței are consecințe și pentru copiii care au fost expuși la droguri în pântecul mamei. În perioada în care era la modă crack-ul, bebelușii care fuseseră expuși la consum erau stigmatizați: profesorii, părinții și medicii îi considerau invalizi neajutorați sau criminali psihotici. Bineînțeles, bebelușii nu pot deveni dependenți, pentru că nu pot face rost de droguri cu orice preț și nici nu sunt conștienți dacă tânjesc după droguri sau îi deranjează doar scutecul. Dar cel puțin un studiu a descoperit că etichetarea derogatorie a avut ca rezultat mai multe reacții punitive de la adulți și le scădea acestora așteptările în privința copiilor.

Practic, s-a dovedit că efectele negative atribuite expunerii bebelușilor la crack aveau, de fapt, legătură cu stresul și sărăcia - și puteau fi ameliorate prin furnizarea unui cămin stabil și iubitor.

În 2013, Asociația Psihiatrică Americană a renunțat la termenul „dependență" din terminologie și l-a înlocuit cu „consum moderat sau sever de substanțe". Din păcate, presa nu și-a schimbat perspectiva și nu informează corect publicul, iar asta are efecte negative asupra tuturor. Obișnuința nu e dependență, iar dependența nu e neapărat o problemă.

Până când nu vom înțelege asta, o grămadă de oameni vor suferi inutil.

Traducere: Oana Maria Zaharia